„Există în sufletul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal”.  (Milton G. Lehrer)

Autonomia Principatului Transilvaniei şi tendinţa încorporării lui la Regatul maghiar a constituit un mileniu de luptă împotriva naţiunii suverane dacoromâne, care indiferent de stăpânirea străină, teritoriul său distinct şi-a păstrat independenţa sa, chiar în vremea hegemoniei turceşti asupra Ungariei. Când capitala ei Buda, la 1529 şi apoi ţara la 1541, au fost făcute paşalâc, Principatului Ardealului i s-a recunoscut independenţa, plătind doar tribut. Iar, după 1688, când stăpânirea turcească a fost înlocuită cu dominaţia Hasburgilor, Dieta Transilvaniei s-a situat pe baricada unei împotriviri ferme şi puternice. „Sărmana Transilvanie, caracterizată de cronicarul secui Cserei, a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acela de fier al Habsburgilor”. (Nagyajtai Cserei Mihaly historiaja, Pesta-1852, p. 116)..

La îndârjirea ardelenilor din Dietă, privind încălcarea suveranităţii libertăţii lor, trimisul împăratului, iezuitul Anton Dunod le-a strigat: „Majestatea Sa vă va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre”. („Nelentes valentes proteget vos Sua Maiesta”, cf. Jakab Elek, Az erdelyi fejedelemseg utolso evei - Ultimii ani ai Principatului Ardealului, în „Magyar Tortenelmi Tar”, Biblioteca istorică maghiară, Budapesta-1874). Armatele imperiale i-au supus prin teroare şi sânge pe românii ardeleni, obligându-l pe principele Mihail Apafi să accepte vasalitatea faţă de Coroana habsburgică, vreme de 230 de ani, dar Transilvania n-a fost dependentă direct de Ungaria, decât împotriva voinţei sale, când s-a comis sacrilegiul alipiri ei forţate, din 1867 până în 1918, deci, 51 de ani. Reconfirmarea independenţei Ardealului este afirmată în 1790, chiar de împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1765-1790): „Transilvania este un principat de sine stătător şi neatîrnat de altă ţară, conducându-se după Constituţia şi legile lui.” (Al. Papiu-Ilarian, Independenţa constituţională a Transilvaniei, Iaşi-1861, p. 18; V. Papacostea, Les deux Hongries, în „Revue historique du Sud-est-europeen”, 1941, p. 174).

Neatârnarea Vlahilor ardeleni era înscrisă în legile nescrise zamolxiene şi în jertfele milenare ale Dacilor liberi. Împotriva aspiraţiei românilor la Libertate şi Independenţă, huno-ungro-maghiarii lucrau de zor la Uniaţie. Guvernul maghiar pregătea în amănunt şedinţa Dietei, în care să se pronunţe la finele lunii Mai 1848, pentru uniune. Parlamentul maghiar avea 446 deputaţi unguri, iar Ardealul nici unul. Statistica maghiarului Fenyes, menţiona că în vremea aceea în Ungaria locuiau        2.311.000 români la 4.870.000 unguri. (E. Fenyes, Statistik des Konigreichs Ungarn, I, Pesta, 1843; A. de Gerando, L’esprit public en Hongrie depuis la revolution franqaise, Paris-1848, p. 321). Propaganda iredentistă urla asupra poporului paşnic român: uniune  sau moarte!

Ambele ameninţări grofo-nemeşiste însemnând de fapt: moartea dacoromânismului. Unul dintre marii Români ai acelei vremi, Simion Bărnuţiu îşi lansa de Bunavestire a anului 1848, Proclamaţia antiuniune de la Sibiu: „Ungurii cheamă Ardealul la uniune. De fapta aceasta atîrnă viaţa sau moartea. Deschide-şi ochii fiecare român. Folosească-se de prilej pentru că sau cîştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce a avut pînă acum: naţionalitatea. Ascultaţi strănepoţi ai Dacoromânilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, pînă ce naţiunea română nu va fi ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul şi sasul, nu ne unim!... Fiecare oraş, fiecare sat, răsună de bucurie pentru că ziua de azi este învierea popoarelor moarte. Acum este ziua învierii”. (T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, I, Sibiu-1902, p. 257 şi urm.).

Mitropolitul Andrei Şaguna - unul dintre cei mai luminaţi Ierarhi ai românilor şi al Bisericii Ortodoxe Universale, căruia i s-a alăturat şi episcopul Ioan Lemenyi, au umplut Cîmpia Libertăţii de la Blaj între 14-16 Mai 1848, cu peste 40.000 de ardeleni, dar şi personalităţi de dincolo de Carpaţi vlahi şi moldavi: Dimitrie Brătianu, Al. Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, G. Sion, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, Lascăr Roseti, Costache Negri, Nicolae Ionescu ş. a, cerând recunoaşterea naţiunii române egală şi autonomă cu celelalte trei din regat. „Deciziile acestei adunări, arăta I. Moga – au rămas pînă în anul 1918 revendicările permanentte ale românilor din Transilvania în lupta lor pentru independenţă”. (I. Moga, Luttes des Roumains de Transylvanie pour l’emancipation nationale, 1938, p. 11).

Graiul preotului din Mădăraşul de Cîmpie, concluziona Marea Adunare de pe Cîmpia Libertăţii-Blaj: „Ardealul nu mai e Ardeal, ci România”. (S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, II, p. 361). Nu aceeaşi părere o aveau şi nemeşii băutori de sânge valah. Cum au caracterizat grofii străbunului Attila, Marea Adunare a românilor a spus-o baronul Iosika în epistola sa către baronul Wesselenyi: „Adunarea a fost ridicolă şi stupidă. Ridicolă pentru speranţele pe care şi le puneau românii în efectele manifestărilor lor politice; stupidă, pentru temeritatea iobagilor români de a cere să fie trataţi pe picior de egalitate cu nobilimea maghiară, de care - prin voinţa acesteia din urmă – îi despărţea o prăpastie de netrecut.” (Mester Miklos, Az antonom Erdely es a român nemzetisegi kovetelesek as 1863-64 evi nagyszebeni orszaggyulesen. Transilvania autonomă şi revendicările naţionale ale românilor în Dieta de la Sibiu, 1863-64, Budapesta, 1936, p. 33). În ciuda tuturor protestelor legitime, legale şi sfinte ale românilor ardeleni, nemeşimea a impus prin regimentele de secui şi gărzile maghiare, proclamarea  unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria la 29 Mai 1848.

Pe măsură ce caracatiţa monarhiei habsburgice îşi frângea rând pe rând tentacolele ucigătoare, Stejarul Daco-României creştea şi se înălţa tot mai viguros. Toate Proclamaţiile şi programele revoluţionarilor români din cele trei Principate Valahe, vizau unirea tuturor vlahilor într-o Dacoromânie, tendinţe şi aspiraţii recunoscute silit şi de groful Wesselenyi Miklos. (Kardes S., Baron Wesselenyi Miklos elet es munkai, Viaţa şi operele Baronului Miklos Wesselenyi/ , II, Budapesta-1905, p. 205-207).

Dacă românii ardeleni, popor nobil de cneji, preoţi, învăţători, avocaţi, oameni dârzi, credincioşi şi drepţi au luptat pentru libertate şi neatârnare, nu pentru acelaşi lucru a luptat şi revoluţionarul maghiar Kossuth, care dorea eliberarea ungurilor de sub dominaţia habsburgică, cerând sprijinul revoluţionarilor ardeleni, dar ca ardelenii să rămână în continuare sub jugul huno-ungro-maghiar. Când a înţeles abia în ceasul al doisprezecelea, că fără români nu poate învinge, recunoscându-le drepturile legitime, regretul său a venit prea târziu, căci coaliţia austro-rusă l-a zdrobit definitiv, iar noi am fost frânţi precum Brazii, însă fără se ne îndoim. „Înăuntru, revoluţia românilor din 1848 a arătat conducătorilor monarhiei cît de puternice şi de clocotitoare erau forţele românismului din Ardeal.” (Milton G. Lehrer, Ardealul Pământ Românesc,Trad. conf. univ. dr. Ion Pătroiu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 135).

Eroismul şi Martiriul Românilor ardeleni vis-a-vis de Masacrele şi atrocităţile huno-ungro-maghiare în timpul Revoluţiei de la 1848-1849.

Intelectualii participanţi pe Câmpia Libertăţii, erau continuu persecutaţi. „Casele ţăranilor delegaţi la adunările de la Blaj erau arse din temelii; preoţii erau închişi, spînzuraţi sau împuşcaţi. Excesele alternau cu incendiile, acestea din urmă cu masacrele. Ţărănimea românească se înarmează, pregătindu-se să reziste şi să reacţioneze. În luna Septembrie 1848, românii organizează o nouă întrunire pe Cîmpia Libertăţii, prin 6000 de moţi înarmaţi, în frunte cu avocatul Avram Iancu, eroul de mai târziu al înverşunatei rezistenţe din munţii Abrudului”. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. II, Sibiu, 1890, p. 153 şi urm.).

„Suntem oamenii libertăţii - striga tribunul Avram Iancu. Pentru această libertate ne-am revoltat. Pentru ea am vărsat sângele nostru”. (S. Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1924, p. 115 şi urm.).

1 Mai 1848, aduce prima jertfă de sânge a lui Ioan Novac - din satul Alzen -  Nocrich, urmată apoi de alte 3 sacrificii tot româneşti;

Luna Mai 1848, în bătălia Cetăţii Zlatna, trupele avocatului prefect al Zlatnei Petre Dobra şi-au impus supremaţia, dar cu preţ greu şi sacru de sânge. Ulterior prefectul a fost prins, închis, torturat şi ucis;

La 29 Iunie 1848 în localitatea Mihalţ au fost omorâţi 14 ţărani şi răniţi 50 de către trupele generalului Stanislaus Anton von Puchner. Dintre răniţi mulţi au murit la scurt timp după masacrul maghiar;

Replica românilor a venit în satul Presaca, comuna Meteş din munţii Apuseni: 640 de capete maghiare au plătit viaţa lor pătată de crime şi atrocităţi;

Pe 8-9 Ianuarie 1849, în bătălia Aiudului dintre români şi maghiari au ars 900 de case, 20-30.000 tomuri şi colecţii de manuscrise din Biblioteca Colegiului Bethlen şi au pierit în scrum 600 de huni. Cei care s-au refugiat în munţi s-au prefăcut în sloi de gheaţă. Cadavrele lor au fost aruncate o parte în şanţurile cetăţii, alta în varniţa care adăposteşte astăzi monumentul lor;

Între Aprilie-Iunie 1849, s-au desfăşurat cele trei bătălii asupra Munţilor Apuseni, la Abrud, Zlatna şi Fântânele. Moţii lui Iancu au învins. După înfrângerea lui Kossuth, în 14 Noiembrie 1849, de către coaliţia austro-rusă, arhiepiscopul catolic de Alba Iulia, Esztergom, relata starea jalnică din acele părţi ale conflictului interetnic sângeros: „unii preoţi au fost spânzuraşi de unguri, alţii s-au refugiat. În Zlatna 670 de unguri au pierit. În Vinţu de Sus, nu a rămas piatră pe piatră. În Aiud, românii au incendiat biserica şi mânăstirea franciscană. În Baia de Criş, a fost distrusă mânăstirea franciscană, în Glodeni şi Apalina preoţii unguri au fost ucişi”. (Dan-Silviu Boerescu, Apocaliptica, vol. VIII. Istoria nespusă a războaielor şi conflictelor interetnice din România modernă. Integral, Bucureşti-2019, p. 77).

Între Eroii legendari ai Revoluţiei de la 1848-1849, se numără şi prefectul Zarandului Ioan Buteanu, care-şi chema compatrioţii la luptă, iar pe maghiari la Adevăr şi Dreptate: „Noi vom lupta până la moarte ca să nu cadă asupra noastră blestemul nepoţilor noştri. Libertatea voastră sînt furcile, egalitatea drepturilor voastre consistă în aceea, că asimilaţi în elementul maghiar pe celelelte neamuri, care locuiesc cu voi într-o ţară. Iar frăţietatea voastră o vestiţi prin pîrjolirea satelor şi asasinarea celor nevinovaţi. Treziţi-vă, căci mai este încă vreme! Nu vă pătaţi caracterul naţional! Voi sunteţi mîndri şi mîndria proastă adeseori mult strică unei naţii, iar politica rea şi rătăcită poate să azvîrle în mormînt o naţiune... Libertatea voastră este numai linguşire, amăgire şi vorbă goală”. (S. Dragomir, Ioan Buteanu, prefectul Zarandului în anii 1848-1849, Bucureşti-1928, p. 46)

Condamnat la moarte prin spânzurătoare la Iosaş, de Hatvani, în 22 Mai 1849,  Eroul-Martir Ioan Buteanu le-a strigat călăilor huni, ultimele sale cuvinte:  „Am salvus conductus de la Kossuth. Eu mor, dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în faţa ei”. (S. Dragomir, op. cit., p. 81).

Jertfa românilor ardeleni în Revoluţia de la 1848-1849 a fost mare şi sfântă. „În anii 1848-1849, pe lîngă cei 10 000 de români transilvăneni căzuţi în luptele împotriva intervenţiei armatelor guvernului revoluţionar de la Budapesta, alţi 30 000 de români au fost ucişi cu sau fără judecata « tribunalelor de sânge », ceea ce înseamnă că au fost omorîţi 10-20 de români pe sat”. (I. Nistor, Decorarea lui Avram Iancu şi a camarazilor săi, în « Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice », seria a III-a, vol. IX, 1930, p. 281-283; „Bucovina” nr. 1 din 6 Ianuarie 1850). 

Marele revoluţionar, politician şi diplomat Avram Iancu avea să privească în azurul vieţii destinul tragic al fraţilor săi, când Casa de Habsburg a creat Regatul Ungariei, iar Ungaria a impus samavolnic unirea cu Transilvania la 1867. „Ceea ce nu au reuşit cu armele în 1848-1849, ungurii au reuşit cu diplomaţia în 1867”. (Dan-Silviu Boerescu, Apocaliptica, vol. VIII..., op. cit., p. 79). A fost o vreme a curajului şi a demnităţii! A fost un timp al onoarei şi al jertfei! Atunci valahii ardeleni s-au încununat de martiriu şi de izbândă! A fost o măsură a dacoromânismului până la înălţimea iluştilor Străbuni nemuritori!

Aranjament grafic - I.M.