Volumul istoricului Florian Banu „De la S.S.I. la S.I.E. - O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist. 1948-1989”, precum și titlul dezbaterii „Serviciile de informații românești și sovietice. De la colaborare la confruntare: 1948-1989” ne permit să facem următoarele aprecieri asupra acestei confruntări dintre cele două servicii de informații, în contextul evoluțiilor politico-ideologice ale vremii. Precursoarea U.M. 0110 (anti-K.G.B.), viitoarea U.M. 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (D.G.I.E.) își are originea în ordinul primit de către generalul Nicolae Doicaru, la începutul anului 1963, din partea ministrului Alexandru Drăghici, de a se constitui o unitate specială care să apere ambasadele și agențiile economice românești din țările socialiste de atenția serviciilor in­for­mative și contrainformative ale aliaților din Tratatul de la Varșovia. Șeful D.G.I.E., Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod ciudat ordinul lui Alexandru Drăghici și va înfiin­ța un serviciu a cărui principală misiune era aceea de a recruta diplomați occidentali acreditați în diverse capitale din spațiul dominat de sovietici. La sfârșitul anului 1965, colonelul Constantin Iosif, prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit șeful a ceea ce s-a numit la început „Biroul Țări Socialiste” din cadrul Direcției Generale de Informații și, mai apoi, locțiitor al serviciului de informații orientat spre țările socialiste.

În primăvara anului 1969, ca urmare a reorganizării activității și structurii D.G.I.E., „Biroul Țări Socialiste” a primit și sarcini de natură contrainformativă, devenind o unitate inde­pen­dentă, sub comanda aceluiași colonel Constantin Iosif. În 1973, după reorganizarea Di­recției a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la con­du­cerea acesteia, U.M. 0920 (D.I.E.) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea loialității mem­brilor C.C. al P.C.R. Contraspionajul descoperise trădările din D.I.E., faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post erau deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei „indiscreții” venite de la D.I.E. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235” (Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa. Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligația de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată.

Noua unitate (U.M. 0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin Iosif care va fi cooptat și în consiliul de conducere al D.I.E. În ancheta întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că șeful U.M. 0920/A minimalizase pe orice cale pericolul pe care-l prezenta activitatea serviciilor de informații din țările socialiste pentru cadrele din D.I.E. În 1977, U.M. 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță. Ofițerii D.I.E. au mărturisit, în cursul an­chetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, nu­me­roase documente referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oa­meni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea Malița, Nicolae Militaru precum și alți dem­ni­tari comuniști din epocă. Colonelul Ion Păduraru (D.I.E.) va raporta faptul că șeful U.M. 0920/A a distrus toate materialele cu privire la persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informații din țările socialiste. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că U.M. 0920/A a instalat tehnică operativă și a desfășurat activități contrainformative fără aprobări legale de la organele în drept chiar și împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat cu mijloace T.O. și filajul de care dispunea U.M. 0920/A pe cine au dorit Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din alte instituții. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei C.C. al P.C.R. din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Într-un interviu acordat postului de televiziune „Duna TV”, fostul general de securitate Ion Mihai Pacepa a declarat că Ion Iliescu a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip „U.M. 0920/A”, încă din anul 1972.

Ofițerii U.M. 0920/A au participat la acțiuni de filaj și supra­veghere informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor sau a secretarilor C.C. al P.C.R. urmărindu-se verificarea loialității acestora față de P.C.R. și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), U.M. 0920/A va deveni U.M. 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-K.G.B.”). În decembrie 1989, U.M. 0110 avea în componența sa 304 persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în patru servicii informative. Două dintre aceste servicii se ocupau de U.R.S.S., unul de Ungaria și Iugoslavia, celălalt de R.D.G. și celelalte state socialiste. La comanda U.M. 0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general, până în 1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu.

În preocupările ofițerilor U.M. 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care aveau studii militare/civile în U.R.S.S. sau manifestau simpatii față de Uniunea Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către M.Ap.N. către senatorul Șerban Săndulescu (P.N.Ț.c.d), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale M.Ap.N. au plecat la studii militare în U.R.S.S. în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai M.Ap.N. au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2-7 ani, astfel:
1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”);
2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație);
3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc;
4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare;
5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”.

Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1-3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în M.Ap.N. fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa M.Ap.N. Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948-1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în U.R.S.S. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din U.R.S.S. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni.

În contextul denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea, Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN care ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare. Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva U.M. 0110, faptul că, după o sursă anonimă, o mare parte a arhivei U.M. 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a fost transferată în 1994-1995 către București. În lucrarea Cazul Timofte-K.G.B., jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din S.R.I. în care se menționează faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut solicitarea „inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei U.M. 0110) cu precizarea necesității valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii lucrători ai U.M. 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de muncă arhiva nu s-a conservat”. Istoricul britanic dr. Dennis Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent, că  marile mistere, care continuă să învăluie istoria Securității, și care trebuie să fie developate opiniei publice, și nu numai, se referă la:
1) stabilirea influenței pe care a avut-o K.G.B. la începuturile Securității, în 1948;
2) care a fost politica de cadre a Securității înainte de 1965 și după;
3) care au fost țintele UM 0110;
4) unde sunt banii din conturile fostului D.S.S.;
5) care sunt politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene care au primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu Securitatea română.

Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (K.G.B. & G.R.U.) într-o conspirație împotriva lui Nicolae Ceaușescu în anii ’80, fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, a declarat, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, că sunt lipsite de temei susținerile generalului, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor.

Fostul ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Con­stantin Olteanu, va menționa în memoriile sale incidentul din 1978 care a permis îndepărtarea lui Nicolae Militaru din M.Ap.N. pe motiv de apartenență la G.R.U. În perioada 14-19 februarie 1978 se va desfășura, în stațiunea Mangalia-Nord, o aplicație operativ-strategică, pe hartă, pe linia Tratatului de la Varșovia. Delegația militară a României era condusă de către generalul-colonel Ion Coman, mi­nis­trul Apărării Naționale, alături de care s-a aflat și comandamentul Armatei a II-a române, în frunte cu generalul-colonel Nicolae Militaru. În seara zilei de 18 februarie 1978, ge­neralul-colonel Nicolae Militaru împreună cu generalii Dumitru Fotescu, șeful de stat-major al Armatei a II-a, și Stelian Popescu, comandantul Armatei a III-a, au participat, după încheierea aplicației, la o reuniune, la hotelul „Dacia”, alături de generalii sovietici și bulgari. În conformitate cu relatările lui Nicolae Militaru, generalii sovietici s-au pro­nun­țat împotriva politicii externe a României și a lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care se poziționează România în cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și a faptului că poziția de conducere pe care o ocupă Nicolae Militaru este inferioară pregătirii și experienței sale. Nicolae Militaru nu a ripostat verbal față de declarațiile generalilor sovietici. „Într-o discuție pe care am avut-o cu el (Nicolae Militaru - n. n.), a ținut să-mi explice de unde i se trage suspiciunea că ar fi colaborat cu K.G.B. sau cu G.R.U. Îmi spunea că, în cursul aplicațiilor militare organizate în cadrul Pactului Militar de la Varșovia, a refuzat să fie ajutat de translator în discuțiile cu militarii sovietici și, de aici, suspiciunea”, consemnează generalul (r) Ioan Dan, fost adjunct al șefului Direcției Procuraturilor Militare, cu referire la generalul (r) Nicolae Militaru și legăturile sale cu serviciile de informații ale U.R.S.S.

Constantin Olteanu menționează în memoriile sale faptul că generalul Nicolae Pleșiță, care se afla în relații apropiate cu generalul Nicolae Militaru de când funcționaseră în garnizoana Cluj, i-a relatat că discutase cu acesta situația gravă creată și l-a sfătuit prietenește să se autodenunțe că este colaborator al unor organe de informații sovietice. Totodată, generalul Nicolae Pleșiță a precizat că-l informase în detaliu pe Nicolae Ceaușescu despre situația creată. În final, generalul Nicolae Militaru s-a autodenunțat, în scris, că este colaborator al Direcțiri Generale de Informații a Armatei Sovietice (GRU). Plicul cu autodenunțul lui Nicolae Militaru a rămas în posesia ministrului Ion Coman și a fost predat în martie 1980 lui Constantin Olteanu, la preluarea funcției de ministru al Apărării Naționale. În decembrie 1985, plicul a fost predat, din nou, lui Ion Coman și nu generalului-colonel Vasile Milea, noul ministru al Apărării Naționale. Într-o astfel de situație se naște o întrebare: a fost Nicolae Militaru agent secret al G.R.U. sau doar un susținător al politicii U.R.S.S. în cadrul Tratatului de la Varșovia și în lume? Inexistența în circuitul istoriografic a unor docu­mente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații militare a D.S.S., cu referire la Nicolae Mili­taru, amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și K.G.B. & G.R.U., ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice.

Direcția a IV-a Contrainformații militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care cei de la contrain­for­mații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au avut instalată tehnică operativă. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care G.R.U. și Nicolae Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat, pe generalul-colonel Nicolae Militaru. Nicolae Militaru a rămas în funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat din M.Ap.N. Totodată, a rămas membru supleant al C.C. al P.C.R. până la 22 noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al P.C.R. Beneficiind de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman. Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste România. După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae Ceaușescu.

Printre agenții K.G.B. & G.R.U. din România socialistă, ame­­ricanul Larry L. Watts îi identifică pe Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Ion Stă­nescu și Alexandru Bârlădeanu. Trebuie subliniat faptul că Larry L. Watts face apel la o notă informativă a STASI, din 7 februarie 1969, când îl califică pe Alexandru Bâr­lă­deanu, cu al său trecut internaționalist, ca fiind agent K.G.B. deși, totuși, în același do­cument, STASI îl identifica pe Corneliu Mănescu, ministrul de Externe, ca fiind unul dintre principalii exponenți ai liniei naționaliste din P.C.R., alături de Ion Gheorghe Maurer, pe care se baza Nicolae Ceaușescu în politica sa internă și externă. Se sugerează că fostul ministru de Externe, Corneliu Mănescu, ar fi devenit agent K.G.B. datorită faptului că „urmase o școală specială de securitate din Uniunea Sovietică” după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne”. Informațiile provin din surse americane fiind datate 19 septembrie 1967. Biografia profesională a celui care a fost Corneliu Mănescu contrazice, precum și raportul STASI citat mai sus, convingerile și supozițiile lui Larry L. Watts.

„Cazul Ion Stănescu” este un alt exemplu de „adevăr istoric” și de încercare de influențare a opțiunilor față de adevărurile unui trecut recent. La pagina 367 a lucrării sale „Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, americanul Larry L. Watts susține că Ion Stănescu, fost președinte al Consiliului Securității Statului (1968-1972) și ministru de Interne (1972-1973), a fost agent sovietic și a fost implicat, în 1971, într-un complot pro-sovietic împotriva lui Ceaușescu. În condițiile în care Ion Stănescu, șeful Securității române în august 1968, era agent K.G.B. se nasc următoarele întrebări:

1) de ce nu a informat Ion Stănescu pe cei de la K.G.B. că România lui Ceaușescu a obținut informații din inima Kremlinului și a Pactului de la Varșovia privind invazia Cehoslovaciei?

2) de ce nu a împiedicat Ion Stănescu ajungerea acestor informații, vitale pentru securitatea României în acele clipe, la Nicolae Ceaușescu? Ion Stănescu apare nominalizat într-un raport strict-secret al Securității din 20 august 1979 ca fiind vinovat de faptul că nu a luat la timp măsurile corespunzătoare pentru neutralizarea lui Ion Mihai Pacepa, pentru „verificarea imediată și completă a unor informații care indicau suspiciuni cu privire” la adjunctul șefului D.I.E.

Lectura atentă a notelor-informative ale Securității relevă, în cazul Pacepa, că Ion Stănescu se poate face vinovat, alături de Nicolae Doicaru, de corupția și haosul din Direcția de Informații Externe (D.I.E.) a României socialiste. Nu rezultă nimic care să-l lege de K.G.B., iar faptul că a fost destituit din funcție are legătură cu cazul „Avram Sacter”. Medicul personal al lui Ceaușescu, Avram Sacter, s-a sinucis în mod inexplicabil, iar Nicolae Ceaușescu a dat vina pe Securitate și Ministerul de Interne. Ion Stănescu a fost destituit din funcția de Ministru de Interne unde fusese numit ca urmare a reformării Consiliului Securității Statului, în aprilie 1972, și nu a unui complot pus la cale de K.G.B. în 1971 după cum susține americanul Larry L. Watts. Fostul șef al C.S.S. a fost un partener de chiolhanuri al lui Ion Mihai Pacepa, precum mulți alți demnitari ai Partidului și Securității, însă a-l lega de K.G.B. pe Ion Stănescu, în virtutea acestei amiciții, este prea mult. Care este, totuși, logica?! Dacă Ion Stănescu a fost agent K.G.B., dovedit abia în 1978 (!), rezultă că și prietenul lui de chiolhan, respectiv Ion Mihai Pacepa, era agent K.G.B. și nu C.I.A.

Ipoteza lui Larry L. Watts referitoare la faptul că Ion Mihai Pacepa a fost agent K.G.B. și nu C.I.A. derivă dintr-o forțare a anumitor adevăruri istorice aflate în documentele de anchetă ale Securității din 1978-1979. Fostul ambasador al României la Paris, Victor Dimitriu, este acuzat de faptul că este agent sovietic în baza unui document din Arhiva fostei Securități, însă lectura documentului din 29 august 1979 produce surprize. Securitatea nu consemnează apartenența lui Victor Dimitriu, în mod clar și explicit, la K.G.B. ci doar faptul că există cadre ale Direcției Generale de Informații Externe (D.G.I.E.) care cunoșteau „intențiile de trădare”. Trădare, însă în favoarea cui?! Securitatea nu nominalizează, însă americanul Larry L. Watts o face. Totodată, trebuie menționat faptul că ofițerii spionajului extern îl nominalizează și pe Ștefan Andrei ca fiind o persoană care a „acceptat și facilitat menținerea sau retrimiterea la post în exterior” a unor cadre D.G.I.E. sau M.A.E. „despre care existau date cu privire la intențiile de trădare a unora sau referitoare la concepțiile și comportarea incompatibilă cu calitatea oficială a altora”. Oare pentru cine a lucrat Ștefan Andrei care era un apropiat al conducerii D.G.I.E., implicit al lui Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa?!

Americanul Larry L. Watts nu ne spune și nici confidentul/consilierul său specializat în depistarea agenților unei puteri străine infiltrați în structurile de securitate națională ale statului român. După ce a fost descoperit și supravegheat informativ generalul-colonel Vasile Ionel, un apropiat al președintelui Ion Iliescu, ca și directorul S.I.E. Ioan Talpeș, de altfel, acesta din urmă i-a descoperit pe așa-zișii „agenți K.G.B.” din Guvernul Adrian Năstase, probabil din postura de vice-premier, respectiv pe generalul (r) Constantin Silinescu din S.I.E., care ar fi încercat să blocheze negocierile pentru intrarea României în N.A.T.O. în 1996-1997, și pe colonelul (r) Ristea Priboi, foști consilieri ai premierului Adrian Năstase. Informația a fost oferită mass-media de către Ioan Talpeș într-un interviu acordat cotidianului „Independent”, la 18 ianuarie 2008, și preluată, mai apoi, de către americanul Larry L. Watts în lucrarea sa. O dovadă în plus asupra faptului că cei de la K.G.B. sunt peste tot în România, dar mai cu seamă în anturajul Puterii pe care a gestionat-o și împărțit-o fostul președinte Ion Iliescu către anturajul său. Probabil că în virtutea unei logici care ținea de această campanie de neutralizare a agenturii K.G.B. din România, care ne făcuse viața un coșmar în ultimele patru decenii, după cum relevă cartea americanului Larry L. Watts, Ioan Talpeș a decis demantelarea și predarea/abandonarea unității de elită a S.I.E., respectiv unitatea de ofițeri deplin conspirați („fantome”) de pe teritoriul S.U.A., către C.I.A. și F.B.I.

Larry L. Watts consideră că mărturisirea făcută de către Corneliu Mănescu în interviul acordat Laviniei Betea, referitor la faptul că el a fost artizanul ideii de a nu se face o prea mare propagandă la O.N.U. pe subiectul unei invazii sovietice, constituie dovada faptului că acest diplomat român din „alte motive” a căutat să diminueze importanța pericolului sovietic. Corneliu Mănescu va semna, în martie 1989, „Scrisoarea celor șase” împreună cu alți foști lideri și demnitari comuniști care ajunseseră să se situeze, pe parcursul ultimelor două decenii de comunism, într-o opoziție totală față de regimul politic al lui Nicolae Ceaușescu. Urmărirea informativă a lui Gheorghe Apostol, unul dintre semnatarii „Scrisorii celor șase”, de către U.M. 0110 (anti-K.G.B.) nu ar trebui să genereze concluzia simplă că toți oponenții politici ai lui Nicolae Ceaușescu erau oamenii Kremlinului cu care aveau o legătură prin intermediul K.G.B. sau G.R.U.

Într-o recenzie extrem de interesantă și pertinentă la volumul lui Larry L. Watts „Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, București, Editura RAO, 2011, 800 p.), Leon Toader, fost ofițer D.I.E./C.I.E., scrie în revista „Periscop”, nr. 24/octombrie - decembrie 2013: „Nu am auzit, nu am citit și nici nu am participat la vreo întâlnire de lucru sau privată în cadrul căreia să răzbată cel puțin aluziv probleme pe care le aduc insinuările americanului L. Watts, cum că DIE ar fi acționat împotriva politicii oficiale a statului român la acea vreme sau că ar fi  avut de îndeplinit ordine venite din partea sovieticilor ca să nu mai amintim de «discrepanțe schizofrenice» în activitatea sa. Am participat la elaborarea a zeci de ordine de misiune pentru ofițerii care urmau să plece la post, am citit tot atâtea în exterior și nu am întâlnit prevederi care să fie cumva în acord cu insinuările cărții, ba dimpotrivă erau prevăzute în cazurile specifice capitolelor privind activitatea de influență, obiective clare pe linia promovărilor politicii externe a României pentru menținerea și consolidarea independenței și suveranității statului și apărării poporului român”.

Profesionalismul cadrelor din U.M. 0110 și intransigența conducerii supreme a Departamentului Securității Statului (D.S.S.) nu au permis nașterea unei „opoziții politice” în sânul P.C.R., de inspirație „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu și lung în ceea ce privește drumul nostru în viitor!

Notă: Comunicare prezentată la conferința organizată de către Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST/Academia Română, pe 19 aprilie 2017, având ca subiect Serviciile de informații românești și sovietice. De la colaborare la confruntare: 1948-1989.

Grafica - I.M.