Transnistria 1990-1992Înfrângerea Republicii Moldova nu a venit numai de la factorii externi, din Rusia. În toate aceste evenimente de război, o contribuție negativă a avut-o conducerea Moldovei, care nu a știut să evite războiul, să demareze acțiuni diplomatice cu țările europene, cu Rusia, să colaboreze cu clasa politică și cu Executivul României. Fostul Președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al P.C.U.S., a cedat, pas cu pas, idealurile unionisteși semnând zeci de documente economice și militare (secrete) cu Federația Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991 şi a limitat, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, cu țările europene și S.U.A.

Mircea Snegur nu a luat nici cele mai elementare măsuri operative pentru formarea Armatei Naționale: „Nu sunt bani, nu este cazul de unire, mai bine să fim singuri !"

Mircea Snegur, secondat de clasa politică și de comisiile de conciliere din care făceau parte foști secretari de partid ai C.C. al P.C.U.S. - mă refer la deputații și conducătorii de vârf ai Moldovei: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir Voronin, D.Moțpanși alții, cunoscuți simpatizanți de partea rusofilă nu au dorit să propună și să rezolve în interes național soluții eficiente prin care să ajungă la o victorie politică asupra separatiștilor transnistreni. Mai mult decât atât, comandantul suprem al Forțelor Armate ale Republicii, „generalul" Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale Securității și Ministerului de Interne, suficiente și alarmante date privind înființarea armatei separatiste, mișcarea și redislocarea pe poziții strategice a unităților militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat nici cele mai elementare măsuri operative pentru formarea Armatei Naționale sau a trupelor de carabinieri, nu mai spun de întărirea și dotarea cu armament a poliției, a celorlalte forțe ale Ministerului de Interne(structurile militare și de carabinieri) care au fost introduse mult prea târziu, după începerea acțiunilor militare.Conducătorii tânărului stat s-au lăsat surprinși de condițiile inferiorităţii numerice, nu auștiut să câștige timpul necesar pentru constituirea unităților de luptă, pentru înzestrarea forțelor militare și de poliție cu armament și muniție. Zeci de cereri și rapoarte au fost înaintate de combatanții de pe front, toate lovindu-se de refuzul autorităților moldovenești care spuneau că este lipsa dearmament și muniție în depozitele armatei, lucru total neadevărat. Abia după protestele luptătorilor de pe front, care au ieșit depe pozițiile de luptă și au cerut demisia Președintelui și miniștrilor de resort, conducerea republicii s-a „datpeste cap"șia găsit imediat,în depozitele militare, tehnicăde războiși armament, suficient cât să înarmeze nu un batalion de militari, ci câteva divizii. Evident, acesta armament a fost găsit suficient de târziu pentru ca războiul să fie pierdut. Pe front apăreau și fenomene ieșite din comun. Unii ostași cereau Unirea cu România și de comun acord să luptăm împotriva inamicului rus. Alții cereau înarmarea totală a populației și lupta împotriva separatismului, dar nu împotriva Rusiei. Erau și indivizi, care în semn de protest față de comandanții ruși, numiți de minister, care conduceau unitățile moldovenești, dezertau de pe front. Toate acestea erau raportate Comandantului Suprem al Armatei. La întâlnirile private pe care le-am avut cu Domnia Sa, Președintele Mircea Snegur, despre formarea „unei structuri de informație și contrainformație națională" în cadrul Armatei sau despre unirea Republicii Moldova cu România, întotdeauna mă apostrofa, că nu sunt bani, sau nu este cazul de unire, mai binesă fim singuri, de parcă se vedea un Președinte veșnic al Republicii Moldova.

Prin Legea organică privind statutul juridic special al Găgăuziei,s-a făcut, conștient, jocul Moscovei

Comandantul suprem, Mircea Snegur, secondat și de șeful Statului Major al Forțelor Armatereunite, generalul Pavel Creangă, desigur, încă din aprilie-mai 1992, au folosit „cu succes"tactica de apărare „în tranșee", numită și „războiul pozițional",ceea ce a avut darul să-i demoralizeze pe comandanți și pe combatanți de la bun început, fiind spulberată orice idee de victorieasupra inamicului. Ca într-un război de tip nou, în continuarea„viziunii" strategice a comandantului suprem, Statul Major nu a asigurat conducerea și coordonarea punctelorde comandă de pe fronturi, nu a elaborat nici un document specific operațiunilor militare, nu a condus nici o acțiune ofensivă împotriva inamicului. Pe scurt, pe întreg parcursul războiului, nu a existat o politică militară coerentă.Și încă un exemplu de incompetență și trădare națională. Conducerea Republicii Moldova (Președintele Mircea Snegur, primul ministru, Andrei Sangheli, deputatul, șef de comisie Petru Lucinschi) a cedat aparent în fața unei minorități naționale de 100.000 de găgăuzi, acordând autonomie. Decizia care contravenea intereselor Moldovei, a fost luată la insistențele liderilor găgăuzi și a separatiștilor din Transnistria, făcându-se, conștient, jocul Moscovei.Pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea organică privind statutul juridic special al Găgăuziei, document promulgat de Președintele Snegur la 13 ianuarie 1995.Aceasta după ce, în octombrie 1990, el promisese că, atât timp, cât va fi președinte al republicii, nu va permite fărâmițarea statului moldovenesc în structurile incompatibile cu un stat independent și suveran.

Rusia continuă și astăzi o politică agresivă și umilitoare față de Republica Moldova

Revenind la tema războiului, concluzionăm: acest război, declanșat de Rusia împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe: circa 500 morți, pierduți fără veste, torturați, chinuiți sau căzuți pe câmpul de luptă; circa 2.000 oameni răniți în lupteși bolnavi, care au decedat după război. Consecințele acestui război sunt foarte drastice. Republica Moldova, cu concursul conducerii din acea vreme, a pierdut războiul cu Rusia, pricinuindu-ne o daună economică de peste 40 de miliarde ruble (aprox. 4 miliarde dolari S.U.A.). Republica Moldova a pierdut Transnistria, cu o suprafață de 42 mii kmp, cu o populație de 700.000 oameniși orașele Tiraspol, Dubăsari, Râbnița, Camenca și Slobozia, iar pe partea dreapta a Nistrului, Rusia a mai negociat cu la Mircea Snegur orașul Tighina, terenurile agricole din împrejurimea orașului și localitățile nistrene Gâsca, Copanca, Chițcani, Merinești.Astăzi, separatiștii Transnistrieni duc aceeași politică agresivă, conflictuală, încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba maternă, își bat joc de Tricolor, de alfabetul latin, de cultura și tradițiile poporului nostru. Până în prezent peste 10.000 de moldoveni, originari din Transnistria, au fost concediați, rămân fără locuri de muncă, peste 2.800 de refugiați nu pot să se reîntoarcă la locurile de baştină, casele lor fiind distruse, ocupate de venetici ruși, cazaci și gardiști din armata separatistă, de elemente rusofone scăpate din închisorile Rusiei și trimise în Transnistria. Se aplică o politică de strămutare a moldovenilor din locurile de baștină, impuse și economic.Rusiacontinuă și astăzi o politică agresivă și umilitoare față de Republica Moldova. Guvernele Moldovei sunt conduse de oameni politici corupți coordonați de Moscova, cu afaceri murdare și dezinteres național față de băștinașii moldoveni. Instituțiile statului, Parlamentul, Justiția și băncile(inclusive băncile de stat) se află în mâna rețelelor mafiote și oligarhilor, care au destabilizat economia și valuta națională. Bogații (oligarhii) s-au izolat de popor.SalariileNistru muncitorilor sunt mici, pensiile și mai mici. Marionetele de la Moscova și serviciile secrete ruse, prin împuterniciții partidelor politice: socialiștilor (Igor Dodon), comuniștilor (V.Voronin), „Partidul nostru" (Renato Usatâi), împreună cu mancurții moldoveni, destabilizează situația politică, fac demonstrații și proteste, mențin populația în stare de într-o revoltă, promovează ura, dezordineași sărăcia, mediul social în care sunt menţinuţi oamenii societății moldovenești, putând fi asimilat cu o catastrofă umanitară.

Războiul din Transnistria a fost unul de apărare a demnității noastre naționale al tuturor românilor basarabeni împotriva ocupantului rus

Criza economică și socială prezentă în societatea basarabeană va exista până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice și a acelor persoane ce guvernează țara. Nici un miracol nu va putea salva situația critică a acestui stat și popor până dacă la putere vor exista oameni și funcționari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită și incompetent.Întorcându-ne la evenimentele războiului ruso-moldav din 1992, constatăm cu tristețe că sute de polițiști, carabinieri, combatanți, voluntari, ostași și ofițeri: Mihai Moraru, Mihai Arnăut, Ion Fulga, Sergiu Andreev, Dumitru Roman, Alexandru Babinski, Vasile Beregoi, Tudor Brădescu, Valeriu Briceag, Tudor Buga, Pavel Buruiana, Ion Grecu, Valentin Slobozenko, Nicolae Țurcanu, Ion Usinevici, Anatol Tataru, Oleg Ungureanu, Gheorghe Cașu și mulți alții, au căzut pe câmpul de luptă, și-au dat viața pentru independența și integritatea Republicii Moldova. Poporul și conducerea Moldovei trebuie să se mândrească cu eroii săi. Ei au murit pentru, Limbă, Tricolor, Libertatea Patriei și o viață mai bună. „Ziua Memoriei" celor căzuți în lupte, care se comemorează în fiecare an la 2 martie, era necesară. Deşi insuficient, măcar avem sentimentul că nu vor fi uitați definitiv eroii care și-au dat viața pentru independența Ţării. Totodată, ziua aceasta ne va aminti mereu că independența și libertatea costă. Pentru că războiul din Transnistria, așa cum am mai spus-o, a fost unul de apărare a demnității noastre naționale, un război al tuturor românilor basarabeni împotriva ocupantului rus, poate, cu excepția politicienilor.

Deşi şcolile românești sunt împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată, precum ghetourile,copiii românilor din Transnistria rămân falanga răsăriteană a conștiinței naționale românești.

Rănile războiului, oricât le-ar vindeca „doftoriile" sau uitarea, nu au termen de prescripție. Mai ales cele care trec prin suflete... Odată săvârșite, ele dor zeci și sute de ani și nu se vindecă nici după trecerea la cele veșnice a celor pătimiți de războaie. Așa se face că Basarabia întreagă rămâne a fi o rană imensă, care nicidecum nu-și poate afla alinarea. Iar cele mai sfâșietoare strigăte ale ei sunt mamele și copiii... Astăzi, frustrările la care sunt supuşi copiii noștri din școlile românești transnistrene, se vădesc a fi rănile, inconștiente poate, dar pe deplin motivate în dragostea lor îndârjită pentru limba, scrisul și istoria românească. Împreună cu părinții și pedagogii lor fideli, ei sunt acum falanga răsăriteană a conștiinței naționale românești, pentru că nici pe o clipă nu și-au părăsit pozițiile de luptă și, prin aceasta, ei sunt eroii adevărați ai zilelor noastre. Liceul „Lucian Blaga" din Tiraspol, Liceul „Ștefan cel Mare și Sfânt" din Grigoriopol, Liceul „Evrika" din Râbnița, Liceul „Alexandru cel Bun" Din Tighina, Liceul „Mihai Eminescu" din Dubăsari, Școala-internat din Tighina, Gimnaziul din Corjova și Gimnaziul din satul Roghi, în frunte cu profesorul lor neînfricat, directorul Liceului din Tiraspol, Ion Iovcev, spală astăzi rușinea tuturor umilințelor noastre, însă mai așteaptă răbdători să le vină Țara în ajutor. Se fac și astăzi presiuni asupra românilor moldoveni din Transnistria; unii sunt maltratați fizic, alții psihic, iar școlile românești sunt împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată, de parcă sunt niște ghetouri. Toate aceste acte de tortură medievală barbară se întâmplă la marginea estică a Europei, în plin secol al XXI-lea! Și doar pentru faptul că nu renunță de a fi români, de a vorbi românește și de a-și iubi în continuare Ţara-Mamă!