Argument.

În ultimii ani și mai ales începând din 1989/1991, atât în România cât și în Republica Moldova au loc ample dezbateri asupra semnificației și importanței perioadei interbelice, a locului și rolului acesteia în istoria contemporană a românilor. Așa cum este și firesc pentru o societate democratică și pluralistă, au fost și continuă să fie invocate tot atâtea opinii, câți specialiști invitați să se pronunțe. Astfel, exprimându-și dezacordul cu opinia celor care prezintă perioada interbelică într-o lumină strălucitoare, ca o vreme de excelență în ordine intelectuală și politică, ca o perioadă stabilă, ca un timp istoric autonom, dominat de fericirea vieții cotidiene și de europenism, unii autori consideră că respectiva imagine cvasi-idilică nu ar fi decât o reacție la felul în care era înfățișată perioada interbelică în propaganda regimului comunist: „cum acest regim încerca să se justifice ca unul absolut nou, rupt de întreaga istorie, referința la ceea ce l-a precedat în chip nemijlocit era, inevitabil, dominată de culori sumbre”. În realitate, susțin respectivii autori, interbelicul nu este decât o perioadă de tranziție, iar întrebarea care ar trebui să preocupe cercetătorii ar fi cum anume s-a ajuns de la România Mare la totalitarism, deoarece „toate istoriile serioase recunosc în epoca despre care e vorba o decădere tragică a spiritului democratic și liberal pe continentul european” și „doar România ar fi atunci o excepție, reușind să atingă culmile democrației și ale liberalismului atunci când mediul politic înconjurător le abandonează”[1].

Alți autori, dimpotrivă, susțin că în cadrul perioadei interbelice, România reală, statistic vorbind, s-a modernizat, greoi dar constant: „chiar satul românesc, trezindu-se din eternitate, fusese cuprins de febra modernizării, apăruseră primele mașini agricole moderne, iar țăranul, departe de disputele intelectuale, adoptă tot mai pronunțat o mentalitate mercantilistă”. Departe de a fi „epoca de aur” a bunăstării, „realitatea socio-economică din perioada interbelică ne arată o țară lansată de câteva decenii într-un curs de modernizare niciodată încheiat, în ciuda succeselor semnificative”[2].

În fine, nu însă și în ultimul rând, referindu-se în special la mediul rural și la țăranul interbelic, un al treilea grup de cercetători consideră că perioada în cauză „a supus satul unor încercări severe: bărbați plecați pe front de unde revin sau nu, o mulțime de văduve și de orfani, împroprietărirea, Marea Unire, darurile orașului năvălind prin toate crăpăturile, politicieni bântuind după voturi, mecanizarea care câștigă adepți, o rețea de asistență medicală, îmbunătățită, care schimbă relația cu boala, școlile prin care tinerii din sat își fac drum spre oraș și multe asemenea”[3].

O reușită încercare de depășire a caracterului contradictoriu și divergent al opiniilor asupra importanței și semnificației perioadei interbelice în istoria contemporană a românilor, împărtășită și de autorul prezentului demers, aparține acad. Ioan-Aurel Pop, care consideră că „nu au dreptate nici aceia care ridică în slăvi necritic epoca și mai ales cei care așteaptă o (imposibilă) revenire la ea, dar nici cei care aplică perioadei respective critici excesiv de severe”[4]. În așa mod, valorizarea perioadei interbelice va rămâne întotdeauna relativă, iar istoricii au obligația profesională de a trata cele două decenii de atunci cu realism și precauție.

Dincolo de caracterul divergent al opiniilor, perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, -  așa cum rezultă din investigațiile istoricilor efectuate în cele peste trei decenii de la 1989, dar și anterior -, a însemnat un drum ascendent al societății românești, statul național unitar român înregistrând progrese esențiale incontestabile în efortul de modernizare politică, economico-socială și culturală, cu efecte benefice în toate provinciile sale istorice. Reformele din primul deceniu interbelic, în special, au schimbat în mod radical vechile structuri sociale, economice și politice, dând naștere unei noi Românii, foarte diferite de cea de până la 1918. Așa cum pe bună dreptate afirmă prof. univ. dr. Ioan Scurtu, anii 1918-1940 au reprezentat, în esență, o perioadă fastă în istoria poporului român, un reper pentru generațiile următoare, expresia acelei evoluții pozitive fiind inclusiv dezvoltarea învățământului, științei și culturii[5].

Terminologia perioadei interbelice.

În istoriografia națională, ca și în cea străină, sintagma „România Mare” desemnează statul național unitar rezultat din Marea Unire de la 1918 și recunoscut pe plan internațional de Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), prin contrast cu Mica Unire a Țării Românești și Moldovei de la 1859[6]. Sintagme identice, cu sens preponderent geografic, sunt întâlnite și în cazul desemnării altor state, cum ar fi, bunăoară, „Rusia Mare” (Великая Россия), sau Rusia propriu-zisă și „Rusia Mică” (Малая Россия), respectiv, Ucraina. Totodată, având în vedere că termenul „Mare” a avut și continuă să aibă o conotație preponderent politică sau geopolitică, ajungându-se inclusiv la sensuri vecine cu „expansionismul”[7], considerăm, așa cum menționează și alți istorici, că este mai apropiat de realitatea istorică și de sensul Marii Uniri termenul de „România Întregită”[8], de „Noua Românie” sau de „România interbelică”[9], fără a renunța însă la utilizarea, în sens geografic, economic și cultural, a sintagmei „România Mare”.

Cadrul cronologic. Periodizarea istoriei interbelice.

Instrumentele unanim acceptate de care se folosesc istoricii pentru a grupa evenimentele și a preciza timpul scurs în cadrul unor perioade semnificative, sunt secolele, deceniile, generațiile. Aceste instrumente permit istoricilor să se miște, după criterii codificate și general acceptate, în interiorul unui domeniu specific de studii, - în acest caz istoria contemporană -, răspunzând uneia dintre operațiunile preliminare ale muncii istoriografice, periodizarea[10].

Termen derivat din știința istorică germană, periodizarea nu privește doar subdiviziunile interne ale unui arc temporal îndelungat, ci aduce în prim-plan motivele care permit stabilirea caracteristicilor fundamentale și specifice ale fiecărei perioade, determinând un început și, de asemenea, un moment de ruptură care scoate în evidență trecerea la altceva, justificând denumirea unei noi etape istorice[11] .

Cu referire la perioada istorică ce face obiectul de studiu al prezentului demers, - „perioada interbelică” sau „perioada dintre cele două războaie mondiale” -, începutul acesteia are ca dată inițială votul Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România[12], iar ca dată finală - zilele de 26-28 iunie 1940, - zile în care Uniunea Sovietică, având semnat din 23 august 1939 un Pact de neagresiune cu Germania însoțit de o anexă secretă[13], a adresat  consecutiv două note ultimative, somând România să-i cedeze „cu orice preț” Basarabia și partea de Nord a Bucovinei ca „mijloc de despăgubire” pentru „dominația de 22 de ani a României în Basarabia”[14], sub amenințarea aplicării forței militare. Chiar dacă nu se suprapune „la milimetru” cu sfârșitul Primului Război Mondial și începutul celui de-al doilea, perioada interbelică constituie etapa istorică distinctă de 22 de ani circumscrisă celor două războaie mondiale, etapă în care Basarabia, revenită în spațiul de cultură și civilizație românească din care fusese smulsă abuziv la 1812, a evoluat din punct de vedere social-politic, demografic, economic și cultural în componența statului național unitar român.

Așa cum s-a observat deja, și cu justificat temei, expresia de „perioadă interbelică”, intrată în limbajul specialiștilor, ca și în cel uzual, nu trebuie privită în sens strict cronologic, ci prin locul ei în evoluția societății românești, prin trăsăturile și tendințele care o caracterizează[15].

Totodată, dacă începutul perioadei interbelice este marcat de actele de unire din cursul anului 1918, încheierea perioadei este mai greu de fixat printr-o dată exactă, pentru toate domeniile de activitate. Astfel, pentru viața economică, momentul de vârf îl reprezintă anul 1938, pentru viața politică, luna februarie a anului 1938 reprezintă un moment decisiv, iar pentru politica externă, notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940. Cât privește cultura, viața spirituală în ansamblu, nu ne putem limita la anii 1938 sau 1940, ci trebuie să includem atât anii 1940-1944, cât și anumite realizări din anii imediat următori, rezultate ale acumulărilor și frământărilor anterioare[16].

Bunăoară, una din cele mai reușite sinteze de „Istorie a Basarabiei” în 3 volume, elaborată de marele istoric medievist și modernist, excelent publicist și talentat profesor universitar, Alexandru V. Boldur, a fost editată între 1937 și 1943[17], la fel cum una din cele mai reușite și profunde teze de doctorat privind problema Basarabiei în lumina principiilor și actelor juridice internaționale, a fost susținută către finele celui de Al Doilea Război Mondial[18].

În altă ordine de idei, chiar dacă formula „perioada dintre cele două războaie mondiale” sau cea de „perioada interbelică” au devenit aproape un clișeu, desemnându-se, în mod obișnuit, o perioadă unitară și nediferențiată, în realitate, sintagmele respective nu acoperă, în nici un caz, o perioadă istorică omogenă, unitară și compactă, existând o indiscutabilă posibilitate și necesitate de secționare a acesteia în subetape, cu particularități distinctive. Așa cum afirma și istoricul Zigu Ornea, perioada dintre cele două războaie mondiale („perioada interbelică”) a fost, într-adevăr, bogată în roade ieșite din comun în aproape toate compartimentele: „În urma împlinirii dezideratului multisecular al întregirii țării în hotarele ei istorice și a înfăptuirii celor două mari reforme socio-politice de extraordinară importanță (universalizarea dreptului la vot și reforma agrară), structurile românești cunosc o eflorescență spectaculoasă, cu mari modificări și înnoiri. Întrebarea e dacă acest spațiu temporal e un bloc unitar și compact, cu o istorie imperceptibilă. Întrebarea e retorică.

Examinându-i atent fizionomia, constatăm realitatea istoricității ei. Ba chiar, secționând-o, avem surpriza să descoperim că, în diagrama devenirii, între cele două decenii primul deține ponderea cea mai mare, îndeplinind funcțiuni hotărâtoare. A fost un deceniu cu adevărat de răscruce, când vechile stări de fapt au cedat, rapid, locul celor noi. Și în toate planurile”[19]. Din orice perspectivă am contempla tabloul perioadei interbelice, conchide numitul autor, avem de constatat că greutatea apasă pe acest de al treilea deceniu, - care a durat, de fapt, 12 ani, pentru că începe în 1918 și sfârșește în 1930. „În mai toate compartimentele, „jocurile au fost făcute” în anii ’20. În deceniul următor s-au precizat intenționalități evidențiate mai înainte, s-au modificat accentele. Dar harta a rămas, în datele ei caracteristice, aceea fixată după răsturnările din deceniul al treilea”[20].

Pornind de la cele expuse, procesele derulate atât în cadrul vieții social-politice, cât și în cel al vieții social-economice și culturale necesită a fi examinate prin prisma particularităților specifice celor trei etape de bază, derulate în perioada dintre cele două războaie mondiale. Cheia înțelegerii întregii perioade interbelice este oferită de disputa dintre tradiționalism/tradiționaliști sau forțele care doreau menținerea vechilor stări de fapt într-un deceniu sau altul, și modernitate / moderniști, - respectiv, forțele ce aspirau spre înnoirea structurilor existente.

În planul vieții social-politice mai ales, dar și în cel al vieții social-economice și culturale, prima etapă din cadrul perioadei interbelice (martie-noiembrie 1918 – iunie 1930) atestă nu numai împlinirea marilor înfăptuiri și reforme amintite, dar și, în doar câțiva ani, o modificare radicală a scenei politice. Dispare, practic, definitiv, Partidul Conservator, până atunci cel de-al doilea mare partid din Vechiul Regat, care alterna la guvernare cu Partidul Liberal[21], și apar noi formațiuni politice: averescanii, țărăniștii, naționalii transilvăneni (care în 1926 vor fuziona cu partidul lui Ion Mihalache). Nu numai partidele politice erau noi, dar și fruntașii vieții politice erau alții. În viața politică a României se afirmă inclusiv o seamă de personalități din Basarabia - C. Stere, Pan Halippa, Ion Inculeț ș.a. Și doar Partidul Național-Liberal a rămas puternic și atotstăpânitor inclusiv după 1918, cu dinastia brătienilor și anturajul ei, până când în noiembrie 1928, vor fi nevoiți să cedeze puterea național-țărăniștilor[22].

La 8 iunie 1930, odată cu revenirea în România și proclamarea sa în calitate de rege Carol al II-lea, este inaugurată o nouă etapă în evoluția României interbelice, în cadrul căreia, menținându-se în continuare prevederile Constituției din 29 martie 1923 și elementele de bază ale modelului democrației liberale, veleitățile prim-ministeriale ale ultimului reprezentant al dinastiei Brătianu vor fi anihilate în mod definitiv, regele mizând tot mai mult pe un rol autoritar în cadrul statului și în detrimentul partidelor politice. În cadrul aceleiași perioade (8 iunie 1930 - 10 februarie 1938), ideologia dreptei reprezentată de Liga Apărării Național-Creștine a prof. A.C. Cuza, și-a precizat în mod definitiv poziția, renunțând la ambiguitățile din anii precedenți[23], astfel încât apele se despart definitiv, separând orientările ideologice pe poziții ireconciliabile.

În fine, începând cu 10 februarie 1938, odată cu lovitura de stat a regelui Carol al II-lea, care a pretins rolul de „salvator” al națiunii, ajunsă în pragul destrămării ca urmare a luptelor dintre partidele politice, este inaugurată cea de a treia și ultima etapă a perioadei interbelice (10 februarie 1938 - 6 septembrie 1940), încheiată la 6 septembrie 1940 prin abdicarea lui Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai, în vârstă de aproape 19 ani, și instituirea regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu[24].

La modul general, din 1918 și până în februarie 1938, în România a funcționat un regim democratic de factură liberală[25], chiar dacă în special după 1933 criticile la adresa acestuia s-au întețit, organizațiile extremiste câștigând tot mai mult teren, în condițiile unei toleranțe tot mai evidente din partea guvernelor. Încercarea unor oameni politici ai vremii, inclusiv a regelui Carol al II-lea, de a folosi Garda de Fier ca masă de manevră s-a dovedit dăunătoare, slăbind capacitatea de rezistență a democrației românești.

Este de remarcat, totodată, că România interbelică a cunoscut un regim politic similar celui înregistrat în majoritatea statelor continentului european[26], evoluția acestuia fiind influențată decisiv de deteriorarea vieții politice europene din anii ’30, de declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial și, nu în ultimul rând, de succesele obținute de cele două mari puteri totalitare - Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin.

   - Va urma -