Perioada interbelică în istoriografia din Republica Moldova.

A doua jumătate a anilor ’80 și începutul anilor ’90 au constituit  un veritabil moment de cotitură / ruptură inclusiv în evoluția științei istorice academice din Republica Moldova. A fost ceea ce istoricii califică drept „revolta istoriografică din Moldova Sovietică”[27], când devenise evident că „ceea ce numim istoriografie sovietică moldovenească, după conținutul și ideile de bază pe care le propagă, constituie, cu unele excepții, o totalitate de cunoștințe despre trecutul țării și poporului nostru, compartimentate și expuse după canoane străine obiectului ca atare, iar uneori și ostile intereselor noastre naționale”[28]. Respectiv, istoricii care și-au asumat misiunea de a pleda și promova o istorie netrucată, au considerat că doar prin lichidarea monopolului asupra studierii istoriei, prin acceptarea pluralismului de concepții și opinii, prin renunțarea la dogmatism, știința istorică are șansa de a se elibera de sub presiunea politicului, fără a mai fi croită după preceptele și ambițiile politice de conjunctură[29].

Indiscutabil, cea mai gravă distorsionare la care a fost supusă știința istorică în cadrul perioadei sovietice a constat în transformarea forțată a acesteia în „armă de lichidare deplină a împărțirii în clase”, în „armă de transformare comunistă a societății”[30], culminând cu angrenarea totală a acesteia în mașinăria propagandei ideologice a P.C.U.S. și P.C.M., cu acceptarea promovării dogmelor teoriei marxist-leniniste și atribuirea statutului oficial de „sector al frontului ideologic de luptă între sistemul capitalist și cel socialist”. Nu numai cercetarea istorică propriu-zisă, ci și învățământul istoric în general a purtat în perioada sovietică un pronunțat caracter de clasă, servind „cauza construcției socialismului și comunismului”: studierea în instituțiile de învățământ superior a economiei politice, a comunismului științific, a istoriei P.C.U.S., a ateismului, înregimentarea cadrelor didactice în sistemul învățământului de partid, în organizațiile de partid și comsomoliste din școli -, toate acestea au constituit elemente importante ale obiectivului major de educare a unor persoane docile regimului, devotate cauzei partidului comunist și imune la „influențele dăunătoare ale ideologiei burgheze”[31].

În altă ordine de idei, precum pe bună dreptate afirmă academicianul Iuri N. Afanasiev, trebuie acceptat și adevărul că știința istorică sovietică a fost nu numai obiectul, ci și subiectul politicilor de manipulare și îndoctrinare a populației, inoculând în gândirea tinerelor generații minciuni despre Stalin și despre alte aspecte ale trecutului Uniunii Sovietice: „falsificând trecutul, deformând conștiința și consolidând o serie de mituri, istoria, ca și organele de represiune, a distrus și a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci și a contribuit în mod nemijlocit la impunerea suferinței”[32]. Acel statut umilitor al științei istorice a fost caracteristic întregii perioade sovietice, începând cu decizia din 27-29 august 1947 a plenarei a XIII-a a C.C. al P.C.(b)M. privind necesitatea elaborării unui manual marxist-bolșevic de istorie a republicii[33], prin care „pentru prima dată a fost expusă concepția generală a procesului istoric din Moldova de pe poziții marxist-leniniste”, inclusiv a perioadei interbelice[34], perpetuându-se, cu modificări neesențiale, practic, până în anii perestroikăi[35].

Dincolo de nuanțele în aprecierea statutului istoriei ca știință în cadrul perioadei sovietice, cert este faptul că istoricii preocupați de timpurile mai vechi, - în special cei care au scris despre evul mediu sau epoca modernă, - au avut avantajul de a menține o anumită distanță față de propaganda oficială de partid, în timp ce istoricii care au tratat problemele perioadei interbelice și ale epocii contemporane în ansamblu au fost aserviți, practic, fără excepții, societății propagandistice „Știința” și, mai grav, Secției de agitație și propagandă a C.C. al P.C.M. Urmare a acelei situații, către finele anilor ’80, în societate se generalizase o totală neîncredere față de toți istoricii și față de orice istorie oficială, astfel încât, pentru cetățeanul obișnuit, istoricul nu era altceva decât „omul care vorbea mult și era meșter la ticluit tot soiul de neadevăruri”[36].

Din aceste considerente, de rând cu tranziția spre o organizare politică modernă și democratică, întemeiată pe valorile și normele democrației liberale ale țărilor din spațiul de cultură și civilizație europeană, anii care au urmat după proclamarea suveranității și independenței Republicii Moldova au fost marcați de eforturile de restabilire a funcțiilor sociale ale istoriei, ca element fundamental al memoriei colective și al culturii spirituale a societății în ansamblul ei[37].

Așadar, proclamarea suveranității și independenței Republicii Moldova a produs efecte benefice inclusiv și mai ales asupra științei istorice naționale, cercetătorii obținând mult râvnita libertate a creației, de care fuseseră privați de-a lungul unei bune jumătăți de veac. Au fost „ridicate toate interdicțiile” din calea spre „adevărul deplin”, - unul din obiectivele fundamentale ale mișcării democratice din a doua jumătate a anilor ’80[38], - accesul istoricilor la patrimoniul științific și cultural național și universal devenind, practic, nelimitat.

De-a lungul timpului, au fost întreprinse mai multe încercări de elaborare a sintezelor academice de istorie contemporană a Basarabiei, în cadrul căror a fost tratată inclusiv perioada dintre cele două războaie mondiale.

Primele încercări de abordare sintetică a istoriei Basarabiei interbelice în context general românesc sunt atestate în chiar cadrul perioadei în cauză, datorându-se unor intelectuali de marcă precum Nicolae Iorga[39], Ion Nistor [40], Petre Cazacu[41], Alexandru V. Boldur[42], Constantin Kirițescu[43], Ioan Lupaș[44] ș.a. Importante pagini despre trecutul istoric al Basarabiei între 1812 și 1918, inclusiv populația acesteia în anii Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare, starea generală a economiei în primii ani postbelici și, în particular, a agriculturii, industriei, cooperației, conține monografia „Basarabia” editată în 1926 sub îngrijirea membrului titular al Academiei Române din 1918, Ștefan Ciobanu[45]. Același autor, pornind de la considerentul „lipsei unei perspective istorice, care ar da posibilitate să se judece evenimentele și oamenii de atunci sine ira et studio și mulțumită faptului că până acum au văzut lumina zilei prea puține materiale din acea epocă”, a editat în 1929 o importantă culegere de documente privind mișcarea națională din Basarabia, însoțită de un amplu studiu introductiv[46].

La o privire de ansamblu și în pofida lipsei distanței istorice necesare, perioada interbelică a pus nu numai începutul studierii obiective și multiaspectuale a problematicii privind Basarabia și basarabenii în cadrul României Întregite, ci a fost, totodată, și cea mai fastă din punctul de vedere al atmosferei intelectuale și condițiilor de care au beneficiat cercetătorii preocupați de reconstituirea trecutului istoric în întreaga sa complexitate. Trăsătura caracteristică și definitorie a acelei perioade a fost scrierea istoriei Basarabiei în context general românesc, respectiv, Marea Unire din 1918 apărând drept o încununare a eforturilor tuturor românilor aflați sub stăpânirea ungurească, austriacă sau rusească, „de a-și croi soarta după buna lor pricepere” și de „a se înălța la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a așezământului de pace europeană” (Ioan Lupaș).

Totodată, deja din acea perioadă, s-a conturat tot mai pregnant un curent ideologic și istoriografic advers și categoric ostil ideii de unitate românească, întreținut și dirijat de structurile Internaționalei a III-a comuniste cu sediul la Moscova[47]. Astfel, încă până la deschiderea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, pretinșii „delegați ai populației Basarabiei”, A.N. Krupensky și A.C. Șmidt, au editat la Paris o broșură, în care combăteau cu virulență nu numai drepturile istorice ale României asupra Basarabiei, ci și dreptul populației Basarabiei la autodeterminare, ca și aplicabilitatea principiului naționalităților în cazul Basarabiei[48]. În același an, la Londra a fost editată și o „colecție de documente” precedată de o prefață a prof. Paul Miliukov, în care era contestat dreptul Sfatului Țării de a fi votat unirea Basarabiei cu România[49]. În fine, în 1920, același „șef al delegației basarabene” la Conferința de Pace de la Paris a editat o culegere de documente conținând, între altele, și toate intervențiile delegației ruse în problema Basarabiei la Conferința de Pace – a prințului Lwow, S.D. Sazonov, N.-W. Tchaikovsky și B. Maklakov. Anexa nr. 38 a acelei culegeri conținea intervenția lui B. Maklakov din 24 iulie 1919, cu afirmația acestuia că, „în cazul în care ar fi fost consultată în această privință, Rusia ar fi fost suficient de generoasă pentru a recurge la un astfel de gest” (recunoașterea unirii Basarabiei cu România.- n.n.)[50].

Din nefericire, ceea ce părea de neconceput în anii interbelici, - România fiind considerată „hotarul răsăritean al Europei”[51], respectiv, Nistrul, bătrânul Tyras, „hotar prăpăstios între două lumi cu structură deosebită”[52], - a devenit o realitate dezolantă începând cu iunie 1940, când, în consecința raptului teritorial săvârșit de Uniunea Sovietică, viziunea lui I.V. Stalin conținută în cursul scurt al Istoriei partidului comunist unional (bolșevic)[53], a fost impusă drept unica viziune oficial acceptată în prima sinteză de istorie a Moldovei, redactată de pe poziții marxist-leninist-staliniste[54].

Răsturnarea statutului obișnuit al științei istorice s-a făcut simțit din chiar zilele imediat următoare notelor ultimative sovietice. Astfel, în articolul de fond al ziarului „Pravda” din 29 iunie 1940, preluat în ziua următoare de ziarul „Moldova Socialistă”, se vorbea de „norodul truditor al Basarabiei, locuită în cea mai mare parte cu ucraineni”. Basarabia apărea drept „parte alcătuitoare a Rusiei”, din care motiv, „U.R.S.S. nu poate mai mult să sufere, ca pământurile noastre din veacul veacului, locuite în partea cea mai mare cu ucraineni, să se găsească sub călcâiul ocupanților”[55].

O primă schiță istorică apărută în ziarul „Moldova Socialistă” din 3 iulie 1940, prezenta Basarabia drept „teritoriu rusesc”[56], iar până la finele aceluiași an au fost publicate și câteva broșuri propagandistice, conținând teze menite să justifice gravele erori conținute în notele ultimative. Astfel, într-o primă broșură editată la Moscova în 1940, Basarabia era prezentată drept „parte integrantă a Rusiei”, „teritoriu inalienabil” al acesteia, „stropit din abundență cu sângele ostașilor ruși de-a lungul istoriei”[57].

Într-o a doua broșură, editată de Direcția operativă a Cartierului General al Armatei Roșii de la Moscova, moldovenii apăreau drept o populație cu trăsături etnice total diferite de cele ale românilor: ei se deosebeau atât în privința limbii vorbite, cât și prin modul specific de viață, prin obiceiuri și viața de familie[58]. În fine, pentru o mai clară ilustrare a „istoriei specifice” a Basarabiei, în același an 1940, Muzeul de Stat de etnografie din Leningrad a editat un album, din care se putea constata că Țara Moldovei de la 1359 nu era altceva decât un stat ruso-moldovenesc, cu limba rusă drept limbă de stat, cu moldoveni în calitate de slavi romanizați, care își numeau casele „hata”[59]. Paradoxul acelei situații bizare și halucinante consta în faptul, că însuși directorul Institutului Moldovenesc de cercetări științifice aprecia Basarabia drept „un străvechi și minunat pământ rusesc” [60].

După cel de Al Doilea Război Mondial, o primă sinteză pretins academică de istorie a „RSS Moldovenești din cele mai vechi timpuri”, a fost realizată la mijlocul anilor ’50, în cadrul Filialei moldovenești a Academiei de Științe a Uniunii Sovietice, sub egida Institutului de istorie, limbă și literatură[61]. Chiar dacă apărută după dispariția lui I.V. Stalin, sinteza respectivă continua să proslăvească „ideile nemuritoare ale lui Marx-Engels-Lenin-Stalin”, catalogându-le drept „un puternic mijloc de educare a oamenilor muncii în spirit comunist” și prezentând drept „realizare de excepție” apariția, în „limba moldovenească”, a primelor 5 volume ale operelor lui Lenin și  a 13 volume ale operelor lui Stalin[62].

O a doua sinteză de istorie a RSS Moldovenești în care era tratată și perioada interbelică, a apărut în 1968[63], în condițiile în care la conducerea Uniunii Sovietice se afla un nou lider, Leonid Brejnev, iar în RSS Moldovenească, conducerea de partid fusese preluată de I.I. Bodiul. Cenzurată cu atenție prin omiterea exagerărilor anterioare cu privire la „genialitatea” lui I.V. Stalin, noua sinteză de istorie a Moldovei sovietice proclama încheierea constituirii „națiunii socialiste moldovenești” către începutul anilor ’50, în timp ce perioada interbelică era descrisă în culorile cele mai sumbre.

O concretizare și detaliere a tezelor politico-ideologice din respectiva sinteză cu privire la perioada interbelică, se conține în lucrarea colectivă „Lupta oamenilor muncii din Basarabia pentru eliberarea și reunirea ei cu Patria Sovietică”[64], elaborată de N.V. Berezneakov, I.M. Bobeiko, Ia. M. Kopanski, U.G. Murzak și V.P. Platon.

Anii ’70 nu au adus nimic original în cercetarea istoriei Basarabiei interbelice, autorii fiind preponderent preocupați să pună la punct o schemă imaginată, conformă cu directivele C.C. al P.C.M., insistându-se în special asupra „politicii de teroare și jaf” în perioada respectivă[65], pentru a se ajunge în 1940 la „triumful adevărului istoric” în problema basarabeană[66]. Era, de fapt, o reluare și dezvoltare a tezelor conținute în broșurile cu caracter propagandistic din anii ’40-’50[67], găsindu-și apogeul în voluminoasa lucrare semnată de A.M. Lazarev, „Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană” [68] -, un volum pe cât de masiv, pe atât însă de inconsistent sub aspect științific, conținând o serie de falsuri și enormități ce nu aveau nici o acoperire documentară.

În cazuri singulare, când istoricii refuzau să se înregimenteze în procesul de denigrare a perioadei interbelice, metoda la care se recurgea era trecerea pe un plan secund a acelor ani, pentru a pune în schimb în evidență aspecte și procese considerate mai importante. Astfel a procedat, bunăoară, colectivul de autori al volumului „Istoria economiei naționale a R.S.S. Moldovenești” între 1917 și 1958, condus de prof. Boris Vizer[69]. Așa cum se preciza în prefața la respectivul volum, autorii au urmărit să cerceteze „procesul de constituire și de dezvoltare a economiei republicii”, acordând o atenție prioritară „istoriei dezvoltării forțelor de producție, industrializării socialiste, colectivizării satului și agriculturii țărănești, creșterii bunăstării materiale a oamenilor muncii etc.”[70]. Într-o atare abordare, economia Basarabiei în perioada interbelică era tratată într-un singur capitol, fără a se reuși, cu toate acestea, evitarea dogmelor impuse de ideologia oficială marxist-leninistă cu privire la degradarea industriei și agriculturii basarabene, sărăcirea populației etc.[71].

Ultima sinteză academică de istorie apărută în cadrul perioadei sovietice este „Istoria RSS Moldovenești din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, sub redacția membrului corespondent al A.Ș.M., Vl. Țaranov, conținând o expunere din punctul de vedere al teoriei marxist-leniniste a „luptei oamenilor muncii din Basarabia pentru restabilirea puterii sovietice și pentru reunirea ei cu patria sovietică”[72].

Proclamarea independenței Republicii Moldova a produs efecte benefice inclusiv asupra științei istorice naționale, cercetătorii obținând mult râvnita libertate a creației, de care fuseseră privați de-a lungul unei bune jumătăți de veac. Concomitent cu reorganizarea Institutului de Istorie, tematica investigațiilor cercetătorilor a fost radical modificată și diversificată, cuprinzând o gamă largă de probleme legate inclusiv de perioada interbelică, între care: integrarea Basarabiei în viața economică, social-politică și culturală a României (1918-1940); populația Basarabiei interbelice; formarea R.A.S.S. Moldovenești; viața politică în R.A.S.S.M. (1924-1940); situația internă a Basarabiei în perioada celui de Al Doilea Război Mondial; Basarabia în perioada iunie 1940 - iunie 1941 ș.a.[73].

Un important eveniment științific și cultural al anilor ’90 a reprezentat apariția primei lucrări de sinteză din epoca postcomunistă - „Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998”, scrisă de un colectiv mixt de cercetători - din România și Republica Moldova - coordonată de prof. univ. dr. Ioan Scurtu[74]. Valoarea tratatului respectiv, ajuns la a 3-a ediție[75] constă în faptul că autorii au abordat istoria Basarabiei în strânsă conexiune cu evenimentele și procesele din spațiul românesc și cel european, iar Unirii Basarabiei cu România în 1918, activității Sfatului Țării, perioadei autonomiei administrative (1918-1920), integrării Basarabiei în cadrul statului național unitar, partidelor politice și activității lor, evoluției economiei, învățământului și culturii între anii 1918-1940 le sunt acordate o pondere importantă în cadrul respectivei sinteze.

Practic, pe tot parcursul anilor ’90 ai secolului XX și până în prezent, știința istorică din Republica Moldova, inclusiv cea academică, s-a afirmat și s-a maturizat într-o reală competiție de idei - ajungându-se uneori la dramatice coliziuni - cu adepții istoriografiei sovietice comuniste și socialiste. Astfel, în 1998, un grup de istorici comuniști au scos de sub tipar, la comanda Ministerului Învățământului, Tineretului și Sportului, volumul în limba rusă „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”[76], care nu era altceva decât o reluare a proiectului „Istoriei RSS Moldovenești”, respinse de opinia publică și comunitatea științifică la finele anilor ’80 - începutul anilor ’90. Autorii se străduiau în van să demonstreze o pretinsă „continuitate” între existența statului medieval Țara Moldovei și Republica Moldova actuală, apărută pe harta politică a lumii în 1991. Cum însă din 1859, după unirea Principatelor Române și formarea statului modern, România, și până în 1991 nu a mai existat un asemenea stat, autorii respectivi au recurs la imaginarea unor „etape ale statalității moldovenești”, cum ar fi „Republica Sovietică Moldova” din 1919, „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească” în componența R.S.S. Ucrainene (1924-1940), „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” proclamată la Moscova în 1940. Constituind, în esență, elemente ale ideologiei P.C.R.M. repus în legalitate din 1994, nu puține din tezele cuprinse în amintita lucrare s-au regăsit în platforma electorală cu care respectiva formațiune politică a participat în alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001[77].

   - Va urma –