Actualitatea studiilor de istorie a Basarabiei în cadrul României Întregite.
Având ca dată inițială votul Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire cu România[78], iar ca dată finală, zilele de 26-28 iunie 1940, zile în care Uniunea Sovietică, având semnat din 23 august 1939 un Pact de neagresiune cu Germania însoțit de o anexă secretă[79], a adresat consecutiv două note ultimative, somând România să-i cedeze Basarabia, sub amenințarea aplicării forței militare, perioada interbelică reprezintă un segment istoric distinct, plasându-se în continuarea istoriei moderne a românilor și constituind o primă etapă a istoriei contemporane, cadrată de Primul și cel de Al Doilea Război Mondial. Altfel spus, perioada interbelică constituie etapa de 22 de ani circumscrisă celor două războaie mondiale, etapă în care Basarabia a revenit în spațiul de cultură și civilizație românească, evoluând în componența statului național unitar român.
Marea Unire din 1918 a marcat sfârșitul unei etape -, aceea a „secolului naționalităților”, când s-au trasat și s-au consfințit hotarele statelor în conformitate cu drepturile istorice și etnice ale națiunilor -, și, totodată, intrarea întregii societăți românești, cu toate provinciile istorice în cadrul Noii Românii, într-o etapă calitativ nouă a evoluției sale istorice[80].
Cu referire la autodeterminarea Basarabiei în anii 1917-1918, dezlipirea acesteia de Rusia nu a fost un fenomen izolat sau accidental; în același timp și din aceleași cauze obiective s-au despărțit de Rusia și alte popoare captive - Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, revendicându-și dreptul inalienabil la autodeterminare națională și de constituire a statelor independente și suverane[81].
În componența României interbelice, Basarabia a obținut rezultate notabile, - sub aspect politico-administrativ și social-economic, - iar în anumite direcții, - în special sub aspect cultural, științific și spiritual, - chiar strălucite, mai ales comparativ cu perioada țaristă.
Între cele două războaie mondiale, Basarabia a fost una din cele 9 provincii istorice, - alături de Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat și Crișana-Maramureș, - fiind constituită din 9 județe (Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina), de asemenea, din 12 orașe și 3 mari târguri, 1538 de sate, având o suprafață de 44.422 km2 (15,1 % din suprafața totală a României), o populație de 2.864.402 locuitori (15,86 %) și o densitate de 64,5 loc./km2. Din totalul de 2.864.402 loc. la recensământul din 29 decembrie 1930, 2.274.000 (85 %) locuiau în mediul rural și 368.000 (15 %) în cel urban. Integrarea Basarabiei în cadrul României a urmat un triplu obiectiv: politico-administrativ, social-economic și cultural.
Integrarea politică a Basarabiei a fost consfințită de Constituția României din 29 martie 1923, care a consacrat pe deplin principiile și valorile modelului democrației liberale, inclusiv: votul universal, direct și secret (introdus încă de la finele anului 1918), proclamarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, separarea puterilor în stat, consacrarea pluripartidismului, libera exprimare a opiniilor politice, dreptul de organizare politică, întrunire, demonstrații etc. Constituția garanta libertatea individuală a cetățenilor: inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile prin viu grai, prin scris și prin presă, libertatea muncii, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice etc.[82].
La rândul său, prin Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, - o adevărată reformă în domeniu, - s-a introdus pe întreg teritoriul Noii Românii același sistem de organizare administrativă[83]. În urma adoptării respectivei legi, a fost elaborat, la 7 octombrie 1925, decretul regal privind noua organizare administrativă a României. Dacă într-o primă etapă, teritoriul fusese împărțit în 76 de județe, prin legea din 1925 s-a ajuns la o situație stabilă, cu 71 de județe. Deși a fost un proces care a întâmpinat anumite dificultăți, prin aceeași lege din 14 iunie 1925 s-au lichidat și ultimele rămășițe rusești ale organizării administrative din Basarabia, reușindu-se, astfel, integrarea inclusiv sub aspect administrativ.
Integrarea social-economică a Basarabiei în noul organism statal a fost facilitată de reforma agrară radicală din anii 1918-1924, prin care au fost împroprietăriți 357.016 locuitori, inclusiv 94.480 de persoane aparținând minorităților naționale, cifră ce constituia totalitatea populației minoritare care solicitase pământ[84]. Reforma agrară basarabeană, precum și cea din întreaga Românie, au fost călăuzite de aceleași principii și au urmărit același scop: consolidarea gospodăriilor țărănești prin desființarea latifundiilor și micșorarea gospodăriilor mari. Nu s-a acordat nici un regim preferențial națiunii titulare, dominantă ca număr și nu a prejudiciat drepturile naționalităților conlocuitoare, minoritare.
Dreptul la expropriere sau împroprietărire nu a fost determinat sau influențat de naționalitatea proprietarului sau a împroprietăritului. Au fost supuși aceleiași legislații, acelorași drepturi și îndatoriri toți proprietarii de pământ, indiferent de naționalitatea lor, iar cei îndreptățiți la împroprietărire au fost, la fel, în mod egal tratați fără a se ține seama dacă erau sau nu de naționalitate română[85]. Obiectivul major al acelei reforme agrare a fost constituirea unei puternice clase de mijloc, care să reprezinte suportul politic și economico-social al modelului democrației liberale, urmat de majoritatea statelor naționale constituite după Primul Război Mondial - Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Iugoslavia.
Progrese importante între cele două războaie mondiale au înregistrat și celelalte domenii de activitate, inclusiv industria, transportul, comunicațiile, cooperația, chiar dacă modernizarea respectivelor ramuri nu s-a produs în ritmurile scontate. Cât privește integrarea cultural-spirituală a Basarabiei în cadrul României întregite, fenomenul a fost apreciat, pe bună dreptate, drept „o adevărată revoluție culturală”, în condițiile în care, pe parcursul celor 22 de ani, știința de carte a populației a ajuns la 25,1 % în mediul rural și la 51,4 % în cel urban, față de 19,4 % în 1897[86]. În perioada dintre cele două războaie mondiale, cultura s-a dezvoltat atât în baza acțiunii de stat, cât și a promovării activității diverselor asociații obștești, culturale și a inițiativei private. S-a acționat, în primul rând, în direcția sporirii numărului școlilor primare, a corpului profesoral și al elevilor înscriși în aceste instituții.
Prin introducerea în Basarabia a învățământului primar obligatoriu s-a reușit deschiderea, practic, în fiecare sat a unei școli primare; în unele sate mai mari au fost deschise și școli medii, iar fiecare centru județean avea câteva instituții de învățământ mediu general și special. La finele perioadei interbelice, grație acțiunii de stat în domeniul învățământului primar, în Basarabia funcționau 2.718 școli primare în care activau 7.581 de învățători, având un contingent de 346.747 de elevi înscriși. În 1940 existau în Basarabia 17 licee de băieți și 9 licee de fete, 24 gimnazii și școli medii. Schimbări importante s-au produs și la nivelul învățământului superior, fapt care este probat atât prin activitățile instituțiilor de învățământ superior, cât și prin prezența studenților basarabeni la alte facultăți de peste Prut[87].
În așa mod, de la starea generală de incultură și analfabetism în care a fost găsită Basarabia la 1918, la finele perioadei interbelice s-a constatat o reducere fără precedent a ponderii populației analfabete și, respectiv, o creștere a numărului știutorilor de carte în ritmuri categoric superioare celor din anii de până la Primul Război Mondial[88]. Studii riguros întocmite au demonstrat că satul basarabean „are nevoie de carte și caută cartea”, că cultura a pătruns în acei ani în straturile cele mai largi ale populației, și toate aceste realizări – grație conștientizării adevărului că „celelalte ramuri de producție nu se pot dezvolta, câtă vreme majoritatea satelor stau în incultură, lâncezeală și sărăcie”.
Pe plan extern, una din preocupările de bază ale diplomației României interbelice a fost obținerea ratificării Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, precum și semnarea unui Tratat cu Uniunea Sovietică, înainte ca aceasta să ajungă la o înțelegere cu Germania. Chiar dacă a urmat o cale indirectă și sinuoasă, s-a reușit obținerea ratificării Tratatului de către marile puteri europene: Marea Britabie la 14 aprilie 1922, România - la 19 mai 1922, Franța - la 24 aprilie 1924 și Italia la 7 martie 1927. Cât privește Japonia, aceasta a semnat, la 20 ianuarie 1925, la Beijing, o convenție sovieto-japoneză, prin care se angaja să nu întreprindă pașii necesari pentru ratificarea tratatului[89].
În general, eforturile diplomatice ale României de obținere a recunoașterii unirii Basarabiei au eșuat, din cauza politicii U.R.S.S., care a făcut tot posibilul pentru reanexarea Basarabiei[90]. Deja la 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic a dat publicității o declarație, prin care contesta valabilitatea tratatului din 28 octombrie, precum și actul Unirii Basarabiei cu România, din 27 martie 1918[91]. A urmat, mai apoi, „memoriul celor 10” privind necesitatea creării R.S.S.M., intransigența demonstrată în cadrul Conferinței sovieto-române de la Viena (27 martie - 2 aprilie 1924), rebeliunea de la Tatarbunar (15-18 septembrie 1924) și hotărârea Sesiunii a III-a a C.E.C. din Ucraina cu privire la crearea R.A.S.S.M. în componența R.S.S. Ucrainene din 12 octombrie 1924, culminând cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, însoțit de Protocolul adițional secret, în care U.R.S.S. sublinia „interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”[92].
Cercetarea istoriei primei jumătăți a secolului al XX-lea utilizează frecvent în discuții termenii dezvoltare, progres și modernizare. În conținutul lor, aceștia desemnează o evoluție ascendentă, cantitativă și calitativă. Ei pot înfățișa aspecte izolate, dar cel mai adesea și concludent surprind interdependențele din societate ca posibilitate și împlinire, oferind elementele cele mai semnificative pentru aprecierea stadiului de civilizație al societății [93]. Tema dezvoltării, progresului și modernizării se regăsește atât în istoriografia națională [94], cât și în cea străină [95], care s-au referit la istoria românilor în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, sau la anumite aspecte ale istoriei central-sud-est europene din perioada interbelică.
Recentele scrieri istoriografice la această temă arată că după 1918, în cadrul Noii Românii s-au modificat esențial numeroase elemente constitutive ale societății, cu scopul de a moderniza din temelii structurile economice, sociale și politice ale noului stat. Reieșind din cele expuse, aspectele principale ale dezvoltării și modernizării Basarabiei în cadrul României în anii 1918-1940 rămân în continuare o temă de studiu pe cât de actuală, importantă și captivantă, pe atât însă de complexă și dificilă, pretându-se la numeroase căi de abordare istoriografică, începând cu cea predominant metodologică, având în prim-planul analizei interdisciplinaritatea, continuând cu cea sectorială, pentru un domeniu restrâns, ajungându-se inclusiv la analize de ansamblu ori comparatiste.