Perioada premergătoare Primului Război Mondial a fost deosebit de complexă, caracterizată de dorinţa marilor puteri de a-şi promova şi impune interesele, atât prin folosirea forţei diplomaţiei, cât şi a politicii forţei, fapt ce a condus la definitivarea unei noi configuraţii a raporturilor dintre ele, la nivel european şi global. Impunerea României ca unul dintre statele importante în Sud-Estul Europei, promovarea şi susţinerea intereselor sale naţionale, în condiţiile în care acestea intrau de multe ori în contradicţie cu ale altor state din zonă, cu precădere ale Imperiilor Ţarist şi Austro-Ungar, au necesitat o politică externă activă, responsabilă şi abilă, bazată pe un sistem diplomatic în plin proces evolutiv, pe crearea şi dezvoltarea unor structuri capabile să asigure suportul informaţional necesar luării deciziilor de către liderii de la Bucureşti.
Organizarea structurilor militare de informaţii moderne
În importantul demers de afirmare a intereselor naţionale ale țări în plan extern, un rol deosebit a revenit structurilor militare şi de informaţii. Structurile de informaţii s-au născut şi au urmat aceeaşi evoluţie cu a Armatei române moderne, ca părţi constitutive ale acesteia. Încă de la înființare, ele şi-au adus un aport important la promovarea şi protejarea intereselor majore ale României: câștigarea independenţei şi realizarea întregirii teritoriale.
În anul 1859, în cadrul procesului de formare a Armatei române moderne, s-a înfiinţat, prin Decretul nr. 83/1859, emis de cancelaria domnitorului Alexandru Ioan I, primul Stat Major General al Principatelor Unite, constituit dintr-un Corp de Stat Major, care asigura „executarea lucrărilor tehnice militare, despre care se simte neapărat trebuinţă, precum şi împlinirea acelor misiuni… în care se cer cunoştinţe militare speciale”[1]. În cadrul Corpului de Stat Major s-a constituit Secţia 2, ale cărei atribuţii erau cele stabilite la articolul 7, aliniatul „a” din Decretul nr. 83/1859, respectiv, „tot ce atinge de lucrările topografice, geodezice şi statistice, precum şi ridicarea şi lucrarea planurilor de acest fel şi aplicarea acestor lucrări la facerea hărţii cadastrale a Principatelor Unite”[2]. Şeful secţiei a fost numit sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, care dispunea de 3 ajutoare. Chiar dacă Secţia 2 nu a fost constituită ca o adevărată structură de informaţii, înfiinţarea sa marchează actul de naştere al activităţii informative în cadrul Armatei române. Secţia a funcţionat până în anul 1865, când Statul Major General al Armatei Principatelor Române şi-a încetat temporar existenţa, Ministerul de Război devenind organul central al organizării şi administrării intereselor Armatei.
Prin Înaltul Decret nr. 181/1870, a fost pus în aplicare primul Regulament pentru serviciul ofiţerilor din Corpul de Stat Major, care prevedea la capitolul 4 înfiinţarea Depozitului General de Război, ca structură subordonată Ministerului de Război. Depozitul General era organizat pe două secţii, dintre care Secţia 2 Lucrări istorice şi statistică militară, având între atribuţiile sale „adunarea tuturor documentelor privitoare la statistica militară a României şi a puterilor străine. Lucrări şi opere publicate în străinătate… Examinarea uvrajelor* militare publicate în România şi în străinătate”[3].
Izbucnirea Războiului ruso-turc în anul 1877 şi semnarea Convenţiei secrete cu Rusia (4/16 aprilie 1877), expuneau România unor posibile atacuri otomane. Necesitatea apărării în faţa acestor potenţiale atacuri şi iminenţa pătrunderii trupelor ţariste pe teritoriul ţării în deplasarea lor către Balcani au determinat decretarea mobilizării generale (6/18 aprilie 1877), prilej cu care s-a constituit Marele Cartier General. În scurt timp, trupele române au fost direct implicate în conflictul care, pentru România, a devenit Războiul de Independenţă (1877-1878). Fără a participa la operaţii ca structură de sine stătătoare, Secţia 2 a fost implicată în conflict prin personalul său, o parte dintre ofiţeri desfăşurându-şi activitatea în cadrul Marelui Cartier General, iar o altă parte fiind repartizată pe lângă comandamentele unităţilor operative. Deși nu a avut o amploare deosebită, participarea la Războiul de Independenţă a fost prima implicare a structurii de informaţii a Armatei române moderne într-un conflict armat. Culegerea datelor şi informaţiilor se făcea prin patrule de cercetare, prin luptă, de la prizonieri, după care acestea erau prelucrate la nivelul statelor majore. Comandamentul român nu a manifestat însă un interes real pentru activitatea informativă. Insuficiența informațiilor, neluarea în considerare a datelor şi informatiilor puse la dispoziție privitoare la teren, la dispozitivul de luptă şi fortificaţiile inamicului au făcut ca atacurile asupra redutelor Plevna, Griviţa şi Vidin să se soldeze cu pierderi grele din partea trupelor române.
Cucerirea independenţei de stat a permis României promovarea unei politicii militare proprii. Necesitatea reorganizării pe baze moderne a Armatei în scopul sporirii forței ei combative, pornind și de la învăţămintele rezultate din războiul recent încheiat, a impus constituirea unui organ cu activitate permanentă „care are sarcina spinoasă de a pregăti toate studiile preliminare pentru organizarea, mobilizarea şi conducerea armatei pe teatrul de război şi operaţii”[4]. La 29 noiembrie 1882, prin Înaltul Decret nr. 2945, s-a înfiinţat Marele Stat Major al Armatei române, care cuprindea în organica sa trei secţii. Dintre acestea, Secţia 2, cu un personal compus dintr-un ofiţer superior şi doi căpitani, avea ca atribuţii „reglementarea diferitelor servicii auxiliare necesare armatei şi corpurilor de armată în campanie, precum serviciul de căi ferate, de telegraf şi de poştă, de informaţii,… studiul forţelor militare ale diferitelor state şi observarea continuă a afacerilor militare”[5]. Atribuţii precum reglementarea serviciului de informaţii, respectiv studiul armatelor străine şi observarea continuă a afacerilor militare, puneau în evidenţă înţelegerea necesităţii existenţei unei structuri distincte în măsură să organizeze şi să conducă procesul destinat culegerii de date şi informatii despre armatele străine și, de asemenea, să asigure relaţionarea cu acestea. Dezvoltarea şi modernizarea Armatei României trebuia făcută în contextul general al dezvoltării armatelor europene, amice, dar şi potenţial inamice, fapt ce impunea buna cunoaştere a acestora.
În anul 1883, prin Înaltul Decret nr. 158, a fost aprobat Regulamentul asupra serviciului de stat major, care stipula atribuțiile celor trei secții din organica sa. Secţia 2 avea în responsabilitate: reglementarea şi pregătirea diferitelor servicii ale armatei în campanie (căi ferate, poştă, telegraf şi informaţii); studiul forţelor militare ale diferitelor state străine şi observarea continuă a afacerilor lor militare; istoricul campaniilor şi marilor operaţiuni ale armatei; studiul şi experimentarea chestiunilor ştiinţifice care prezintă interes pentru armată[6]. Recunoaşterea importanţei activităţii de informaţii militare a devenit evidentă, Secţia 2 primind denumirea de Secţia 2 Informaţii, studiul armatelor străine şi etape. Aceasta avea în organica sa două birouri: Biroul 1 Informaţii şi studiul armatelor străine şi Biroul 2 Transport şi etape. Fără a avea amploarea unui serviciu, Biroul 1 devenea o structură de informaţii distinctă, adaptată organizatoric şi funcţional la nevoile Marelui Stat Major. Statele majore ale marilor comandamente (corpuri de armate, divizii), erau organizate pe două secţii, iar activitatea de informaţii şi recunoaşterile în timp de pace şi război erau atribuţii ale secţiilor 1[7].
În anul 1886, Secţia 2 a devenit Secţia 2 Concentrări şi operaţiuni militare, informaţii şi studiul armatelor străine, organizarea şi direcţia serviciilor dinapoia armatelor. În structura sa intrau trei birouri: Biroul 1 manevre mari şi concentrări, Biroul 2 informaţii şi studiul armatelor străine şi Biroul 3 organizarea şi direcţia serviciilor. Biroul 2 Informaţii avea ca principale atribuţii: studiul armatelor străine; procurarea şi studiul regulamentelor tactice străine; studii şi statistici generale şi speciale; informaţii; chestiuni internaţionale; strângerea şi conservarea documentelor militare; biblioteca Marelui Stat Major. Drept consecinţă a sporirii nivelului de profesionalizare a Biroului 2 ca structură de informaţii, între îndatoririle sale au fost distinct stipulate cele privind culegerea, analiza şi difuzarea datelor şi informaţiilor.
Rolul major jucat de serviciile de informaţii în conflictele celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi experienţa acumulată în domeniu au determinat înţelegerea de către liderii militari români a importanţei activităţii informative pentru instituţia militară, a complexității sale și a necesității ca ea să aibă un caracter permanent, desfăşurându-se atât pe timp de pace cât şi pe timp de război. O activitate de o asemenea anvergură trebuia să fie desfășurată de structuri specializate, distinct organizate, cu personal şi fonduri pe măsură, practic de un serviciu de informaţii. Ca urmare, în anul 1896, Marele Stat Major a făcut propuneri privind înfiinţarea unui serviciu militar de informaţii, permanent şi secret, care să-şi desfăşoare activitatea pe timp de pace şi pe timp de război. În expunerea de motive pentru susţinerea proiectului privind organizarea acestui serviciu, înaintată ministrului de Război la 12 decembrie 1896, şeful Marelui Stat Major a prezentat o serie de argumente, între care: informaţiile care influenţau operaţiunile de război erau numeroase, iar cunoaşterea lor pe timp de pace şi pe cale legală făcându-se greu, majoritatea statelor au înțeles necesitatea organizării serviciului de informaţii militare care să funcționeze atât la pace, cât şi la război; încă din timp de pace trebuia studiat cu atenţie teatrul probabil al unei operaţiuni militare, pentru a determina liniile de apărare cele mai importante, poziţiile fortificate şi căile de comunicaţii, trebuiau cunoscute hărţile şi planurile complete ale statelor vecine; informaţiile obţinute pe cale oficială trebuiau verificate pe cale neoficială şi completate până în cele mai mici detalii, lucru care era posibil numai prin agenţii de informaţii trimişi sub diferite forme în ţările de interes; serviciul de informaţii completa activitatea de explorare a cavaleriei. Un singur agent de informaţii, bine pregătit şi de încredere, putea, în anumite situaţii, să afle şi să comunice ştiri pe care o reţea întreagă de patrule de cavalerie bine instruite nu o pot face; agenţii de informaţii trăind, încă din timp de pace, în ţări străine aveau posibilitatea să acţioneze în diferite cercuri de oameni, să-şi formeze relaţii şi să câştige încrederea acestora. Ei aveau posibilitatea să cunoască caracterul populaţiei şi să pregătească oamenii care vor servi drept călăuză trupelor noastre în caz de război. Ei deveneau adevăraţi autohtoni şi creau o bază solidă de acţiune în caz de război.
Deşi crearea serviciului de informaţii militare era o necesitate, demersul nu a avut succes, în principal din raţiuni financiare. În perioada 1892-1895, Secţia 2 a purtat denumirea de Secţia 2 Statistică militară, studiul armatelor străine, informaţii şi chestiuni internaţionale, având în structura sa: Biroul statistică militară, studiul armatelor străine, informaţii şi chestiuni internaţionale şi Biroul organizarea şi serviciul etapelor, transporturi, telegrafie militară şi semnale. La sfârşitul anului 1896, Secţia 2 Statistică militară, studiul armatelor străine, informaţii, transporturi, telegrafie, misiuni şi chestiuni internaţionale a fost reorganizată pe două birouri - Biroul 1 Informaţii şi studiul armatelor străine şi Biroul 2 Organizarea şi direcţia serviciilor. În anul 1899, Biroul 1 a luat în subordine sub-biroul interpreţi militari, iar Biroul 2 a preluat aerostaţia. Biroul 1 Informaţii avea ca principale atribuţii: studiul armatelor străine, statistica militară, informaţii şi misiuni, chestiuni internaţionale, corespondenţa cu ataşaţii militari. În 1903, din organica Secţiei 2 au fost scoase sub-biroul interpreţi militari şi aerostaţia şi au fost incluse: Biroul 6, care se ocupa de studii istorice, geografice şi statistice, biblioteca Marelui Stat Major şi revista „România Militară”.
În 1907, Secţia 2 a devenit Secţia 2 Operaţii, studiul armatelor străine, informaţii şi etape, având în compunere patru birouri: Biroul 2 Instrucţie, Biroul 4 Operaţii, Biroul 5 Transport şi Etape şi Biroul 6 Studii şi Informaţii, devenit ulterior Biroul 5 Studii şi Informaţii. Punerea în cadrul aceleiași structuri a Operaţiilor și Informaţiilor pleca de la nevoia de a îmbunătăţii cooperarea dintre cele două activităţi importante. Pentru elaborarea planurilor de campanie în diversele ipoteze, Operaţiile aveau nevoie de datele oferite de structura de informaţii privind: forţa combativă a potenţialilor inamici şi a aliaţilor, caracteristicile zonelor de operaţii, noile tipuri de armamente, modalităţi de ducerea acţiunilor de luptă, etc. Activitatea structurii de informaţii nu era privită ca o activitate în sine, ci una care trebuia să răspundă nevoilor Armatei. Biroul 5 trebuia să asigure următoarele informații privind statele de interes: „Date istorice privind constituirea statului şi a armatei; date geografice şi statistice; buget; efective, recrutarea trupei, a subofiţerilor şi ofiţerilor; organizarea armatei în timp de pace şi în timp de război; formaţiile statelor majore şi ale diferitelor servicii; formaţiunea de război a marilor unităţi; disciplina; muniţii de război; echipamente şi îmbrăcăminte; subzistenţă; remontă; sistemul defensiv al ţării; comunicaţii; marină; jandarmerie; trupe de frontieră şi sistemul de pază.Rapoarte ale ataşaţilor militari: chestiuni privitoare la studiul armatelor străine şi diferite misiuni speciale ce li se ordonă, relative la: manevre, experienţe, concentrări etc.
Frontiera: paza frontierei; conflicte pe frontieră; încălcări de frontieră; mişcări de trupe şi vase de război; persoane ce intră în ţară; dezertori; delimitare; semnale pe frontieră. Misiuni străine şi recunoaşteri pe frontieră: ofiţeri trimişi în misie pentru diferite chestiuni de studiu şi în recunoaşteri militare peste frontieră.
Informaţiuni, jurnale, publicaţii: adunarea tuturor datelor din diferitele publicaţii ce interesează armata nostră şi armatele străine. Traducerile din limbile: germană, maghiară, slavă, publicaţii, studii, note etc.”[8].
În pofida restructurărilor, Biroul de Informaţii nu era echivalentul unui serviciu veritabil, motiv pentru care Marele Stat Major întâmpina greutăţi pe linia obţinerii unui volum suficient de date şi informaţii de real interes şi valoare. Multe informaţii proveneau din studiul revistelor şi jurnalelor străine. Amploarea şi complexitatea datelor şi informaţiilor din evidentă cât și prelucrarea acestora necesita creşterea atribuţiilor ce reveneau structurilor de informaţii. Astfel, complexitatea tot mai mare a solicitărilor conducerii Armatei a determinat readucerea în atenţia a necesităţii creării unui serviciu de informaţii militare. În anul 1907, Marele Stat Major a înaintat un nou raport prin care se arăta că „un serviciu absolut necesar, care să funcţioneze în permanenţă, atât în timp de pace, cât şi în timp de război, este acel al informaţiunilor. Acest serviciu, în timp de pace, se realizează în diferitele armate prin următoarele organe: ataşaţii militari, ofiţerii trimişi anume pentru îndeplinirea unei misiuni şi agenţii de aceiaşi origine cu naţiunea interesată, aleşi printre persoane destoinice, de bună credinţă şi buni patrioţi”[9]. Cele trei organe urmau să execute tipuri diferite de misiuni pentru culegerea de date şi informaţii, astfel: „Ataşaţii militari aduc un serviciu limitat cu datele ce pot aduna, îndeosebi în capitala unde se găsesc, deoarece imediat ce părăsesc garnizoana de reşedinţă sunt supravegheaţi, astfel că nu pot culege la faţă locului foarte multe date importante.
Al doilea organ de informaţii, adică ofiţerii trimişi pentru anumite însărcinări, aduc un bun serviciu. În misiunea lor, ei dobândesc noţiunea caracterului regiunii pe care, la nevoie, pot fi însărcinaţi să conducă sau să dirijeze una sau mai multe coloane şi îşi pot însuşi şi cunoştinţa limbii. De aceea se impune ca aceiaşi ofiţeri să fie trimişi în fiecare an cel puţin câte trei luni în timpul verii şi în aceiaşi ţară, pentru a parcurge diferite zone ale teritoriului.
Al treilea organ, agenţii anume aleşi pentru a îndeplini misiuni [ale] serviciului de informaţii, este cel mai bun mijloc, pentru următoarele motive: a) Acestor agenţi le este posibil a aduna din timp de pace date, cu privire la organizarea şi armamentul punctelor fortificate, la diferite stabilimente tehnice militare etc., date care sunt aproape imposibil a putea fi dobândite prin mijloacele celorlalte organe de informaţiuni. b) Aceşti agenţi, rămânând în permanenţă în punctele alese vor continua a aduna informaţii atât pe timpul mobilizării, cât şi pe timpul războiului, comunicând în special gruparea forţelor adverse la începutul războiului, informaţiuni cu adevăr preţioase, de care va depinde în mare parte reuşita întregii campanii”[10].
Referatul evidenţia faptul că, spre deosebire de majoritatea serviciilor de informaţii militare, cel român nu dispunea de „agenţi anume aleşi nicăieri de nici unul… Necesitatea lor fiind evidentă, se impune a-i avea în ţările vecine”[11], în condiţiile în care Statul Major bulgar organizase o structură de informaţii permanentă în România. În 1911, Statul Major General a înaintat regelui un nou referat, prin intermediul Ministerului de Război. În referat se sublinia faptul că „dacă noi nu avem încă pentru serviciul de informaţiuni nici o organizare, nu tot astfel se petrec lucrurile la vecinii noştri, cari au chiar la noi în ţară, servicii bine organizate pentru a dobândi informaţiunile ce le trebuiesc” [12]. Documentul sublinia, în mod argumentat, „necesitatea de a se organiza şi serviciul nostru de informaţiuni, pentru ca pe de o parte şi noi să fim orientaţi asupra organizării militare a ţărilor vecine, iar pe de altă parte pentru a afla diferitele persoane, care se ocupă cu spionajul la noi şi a lua cuvenitele măsuri de apărare”[13].
Incapacitatea de a înţelege importanţa unui serviciu de informaţii militare la justa sa valoare, precum şi posibila teamă de rolul pe care l-ar fi putut juca, prin profesionalismul cadrelor militare, un serviciu puternic şi relativ independent, în condiţiile în care regele Carol I dorea să aibă în mâinile sale tot ce era legat de politică externă a ţării, inclusiv informaţiile, au determinat ca propunerea să fie din nou respinsă. Efectele negative ale acestui demers eşuat s-au resimţit mai târziu, cu precădere pe timpul campaniilor Armatei române din anul 1916. Totuşi, unele dintre propunerile cuprinse în referatele din 1907 şi 1911 s-au realizat. În anul 1911, au fost aprobate instrucţiunile privind organizarea Serviciului Agenţilor Secreţi (al treilea organ al activităţii de informaţii, propus prin referatul din 1907) la nivelul armatei de operaţii. Serviciului Agenţilor Secreţi intra în funcţiune în caz de război şi dispunea la nivelul Marelui Cartier General de un birou, format din patru agenţi şi un şef de birou, iar la nivelul celor cinci comandamente de armată de câte doi agenţi. Serviciul avea la nivelul întregii armate un număr de cincisprezece agenţi, care erau asiguraţi de către Direcţia Siguranţei Generale a Statului. Rolul Serviciului Agenţilor Secreţi era de „a îndeplini diferite însemnări referitoare la culegerea de informaţii militare în regiunea statului unde se execută cercetarea. Agenţii serviciului caută a procura informaţii şi amănunte şi a isprăvi sarcina la termenul dat”[14].
Crearea serviciului în această variantă nu era favorabilă activităţii de informaţii militare. El intra în funcţiune pe timp de război, Biroul de informaţii fiind lipsit de posibilitatea obţinerii de date anterior declanşării conflictului. Eficiența activității agenţilor serviciului în zonele de interes era mult diminuată, chiar compromisă, pe de o parte, pentru că nu aveau informatori selectați din timp, iar pe de alta, pentru că în timp de război, prezența unei persoane străine într-o zonă de conflict sau limitrofă era suspectă. De asemenea, el era format numai din agenţi ai Siguranţei Generale, care nu aveau pregătirea necesară culegerii informaţiilor militare.
Pentru a suplini lipsa propriilor agenţi pe timp de pace, Marele Stat Major a iniţiat măsuri de colaborare cu o serie de instituţii care puteau culege şi furniza o parte din datele şi informaţiile militare necesare. În 1906 s-a obţinut acceptul Direcţiei Serviciului de Navigaţie Fluvială pentru a ţine la curent Marele Stat Major cu „cele ce se petrec la vecinii noştri...[aceasta dispunând] de un numeros personal pe Dunăre, ca: agenţi de navigaţie, comandanţi de vase şi ingineri recrutaţi în majoritate dintre gradele care au servit în marină”[15]. În baza aprobării generalului Alexandru Averescu, ministrul de Război la acel moment, şeful Biroului Informaţii, maiorul Ioan Popovici, împreună cu şeful Serviciului Navigaţiei Fluviale s-au deplasat în vara anului 1907 la fiecare agent de navigaţie de pe Dunăre, pentru a discuta şi stabili modul concret de cooperare pentru obţinerea datelor necesare[16].
În urma discuţiilor s-a stabilit organizarea unei reţele de informaţii în care erau incluşi: agenţii de navigaţie de pe pontoanele din unele porturi bulgăreşti la Dunăre: Vidin, Rahova, Samovit, Nicopole, Şistov, Ruşciuc şi Silistra. Toţi vorbeau limba bulgară şi erau foşti sergenţi în Armata română. La pontoanele unde nu existau ajutoare s-a convenit numirea în această calitate a unor subofiţeri reangajaţi aleşi de Marele Stat Major şi plătiţi de Ministerul Apărării, care, după învăţarea limbii bulgare, erau numiţi agenţi de navigaţie; căpitanii de vase răspundeau de porturile neacoperite cu agenţi de navigaţie: Turtucaia, Lom-Palanca şi Raduevaţ[17]. Deşi nu s-a reuşit crearea unui serviciu propriu-zis, procesul de reorganizare a structurilor de informaţii a continuat. La data de 16 mai 1912, a fost emis Înaltul Decret 2926, referitor la Regulamentul asupra organizării şi funcţionării Ministerului de Război. Conform prevederilor acestuia, Statul Major General avea în organica sa trei secţii şi Adjutantura. Secţia 2 Operaţiuni, Instrucţia în armată, Informaţiuni avea în compunerea sa trei birouri: 3 - Operaţii, 4 - Instrucţia în armată şi 5 - Informaţii, ultimul fiind responsabil de „studiul armatelor străine; ataşaţii militari; misiuni militare în străinătate; informaţii; ordinea de bătaie şi dislocările armatelor vecine”[18].
- Va urma -