Desfăşurarea Războaielor Balcanice (1912-1913), cu precădere participarea nemijlocită a Armatei române la cel de Al Doilea Război Balcanic (1913), a presupus un volum sporit de date şi informaţii privind beligeranţii, desfăşurarea acţiunilor de luptă, demersurile politico-diplomatice ale ţărilor implicate, poziţia marilor puteri faţă de conflict şi faţă de ţările implicate etc. Aceste informaţii au fost necesare pentru definirea poziţiei României faţă de conflict, stabilirea şi punerea în practică a măsurilor politico-diplomatice şi militare presupuse de promovarea şi protejarea intereselor naţionale, dar şi pentru facilitarea succesului în acţiunea militară, pe timpul implicării trupelor române în conflict. Conform prevederilor Instrucţiunii asupra mobilizării Marelui Cartier General al Armatei în vederea participării la cel de Al Doilea Război Balcanic, acesta era structurat pe două componente: Partea activă şi Partea sedentară. Partea activă includea mai multe servicii şi inspectorate, între care şi Serviciul de stat major, care era organizat pe 5 birouri: Adjutantura, Operaţii, Informaţii, Topografie şi Comunicaţii[19]. Biroul Informaţii şi-a adus un important aport la reuşita acţiunilor militare desfăşurate de trupele române pe timpul campaniei din 1913, prin asigurarea de informaţiuni sigure privind trupele bulgare în teatrul de operaţii[20]. După campanie, s-a revenit la structura anterioară a Secţiei 2 Operaţiuni, Instrucţia în armată şi Informaţiuni.

Iminenţa declanşării Marelui Război a readus în atenţie problema perfecţionării activităţii de informaţii. Amploarea estimată a conflictului şi destul de probabila implicare a Armatei române în desfăşurarea acestuia au impus redefinirea structurii, funcţiilor şi statutului Biroului 5 în cadrul Marelui Stat Major pentru a deveni cu adevărat un serviciu de informaţii. În ianuarie 1914, Secţia 2 a revenit asupra propunerilor referitoare la înfiinţarea Serviciului Militar de Informaţii. În expunerea de motive făcută de şeful secţiei, prin referatul nr. 89 din 20 ianuarie 1914, se arăta că „serviciul de informaţii din armata noastră aşa cum este organizat astăzi este departe de a fi la nivelul serviciilor similare din armatele străine, care recunoscând marea lor importanţă nu cruţă nimic spre a le face să fie la înălţimea cerinţelor impuse de necesitatea de a cunoaşte în mod amănunţit starea de pregătire militară a armatelor ţărilor vecine şi chiar a celor mai îndepărtate”[21]. În sprijinul afirmaţiilor sale, şeful secţiei aducea ca exemple serviciile de informaţii militare ale Austriei, Bulgariei şi Rusiei, cu care structurile de informaţii din subordinea Statului Major General român erau în „război”. Se evidenţia necesitatea asigurării de personal corespunzător, numeric şi ca pregătire, militar şi civil, precum şi crearea unei structuri corespunzătoare, cu diviziuni organizate pe studiul armatelor străine, studiul cetăţilor şi locurilor întărite din ţările vecine, precum şi pentru culegerea de informaţii secrete. Documentul sublinia faptul că lipsa unei organizări corespunzătoare şi insuficienţa fondurilor repartizate influenţau negativ activitatea de studiere a armatelor străine şi a posibilelor teatre de operaţii, informaţiile fiind de multe ori incomplete şi neverificate. Referatul era însoţit de un Proiect de organizare a Biroului 5 Informaţiuni, conform căruia acesta urma să fie condus de un ofiţer superior (locotenent-colonel) şi un ajutor (maior) şi să aibă în compunerea sa:

- Diviziunea I, pentru studiul armatelor străine cu subdiviziunile: I B - Peninsula Balcanică (Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia şi Albania); II R - Rusia; III A - Austro-Ungaria; IV G şi F - Germania, Franţa şi Elveţia.

Conform proiectului, „în fiecare dintre subdiviziunile A, B şi R se vor studia şi colecta nu numai datele privitoare la organizarea armatelor, ci din toate punctele de vedere, întreaga ţară, în legătură cu operaţiile militare. O atenţie deosebită se va da teatrelor posibile de operaţiune (faţă de noi). În subdiviziunea G şi F studiul va fi mai general şi va cuprinde numai atât cât este necesar spre a avea date suficiente asupra armatelor ce se studiază în această subdiviziune”[22].

Fiecare subdiviziune urma să fie condusă de un ofiţer de stat major (căpitan), iar subdiviziunea B dispunea şi de un ajutor. Ofiţerii care conduceau subdiviziunile A, B şi R urmau să efectueze anual călătorii de studii în ţările pe care le aveau în responsabilitate din punct de vedere informativ, pentru a cunoaşte la faţa locului problemele de interes. Pe timpul călătoriilor puteau fi însoţiţi de familii, pentru a nu atrage atenţia asupra lor şi pentru a-şi forma relaţii de prietenie cu persoane care ar fi putut fi folositoare în activitatea de obţinere de informaţii[23].

Diviziunea II, urma să se ocupe cu obţinerea informaţiilor şi era structurată pe următoarele subdiviziuni:

Între măsurile propuse pentru eficientizarea activităţii structurilor de informaţii, referatul evidenția şi necesitatea alocării fondurilor necesare (dintr-un fond anual de 30 000 lei prevăzut pentru această activitate în bugetul Ministerului de Război, la Secţia 2 au ajuns sume din ce în ce mai mici: 1907-1908 = 6.540 lei, 1908-1909 = 6.582 lei, 1909-1910 = 2.864 lei, respectiv 1910-1911 = 3.140 lei). Se propunea alocarea sumei de 221.000 lei pentru activitatea Biroului 5 Informaţii, la un capitol care să ascundă destinaţia reală[24]. Aceste demersuri, ca şi cele anterioare, nu s-au regăsit în deciziile liderilor politici şi politico-militari, care continuau să manifeste o accentuată miopie faţă de activitatea de informaţii, cu implicaţii dintre cele mai grave asupra capacităţii combative a Armatei Române pe timpul Marelui Război. Pănă la urmă, lipsa de viziune sau dezinteresul politicienilor a fost plătit cu sângele ostaşilor români.

În data de 3 martie 1914, a fost emis Ordinul de zi nr. 48 cu scopul de a se pune de acord organizarea Marelui Stat Major cu cerinţele participării la o viitoare campanie militară. În baza ordinului, Secţia 2 a devenit Secţia 3 Informaţii, studiul armatelor străine, operaţii, marină şi subzistenţă. În organica sa intrau: Biroul 5 Informaţii şi Studiul Armatelor Străine, Biroul 6 Operaţii, Biroul 7 Marină şi Biroul 8 Subzistenţă. Şeful secţiei era colonelul Petală Nicolae, fost ataşat militar la Sofia (1904-1910), iar ca şef al Biroului Informaţii a fost numit locotenent-colonelul Poetaş Stan, el având în subordine 3 ofiţeri şi 2 subofiţeri[25].

Declanşarea Primului Război Mondial a impus ca la 1/14 noiembrie 1914 să se realizeze o nouă repartiţie pe secţii şi birouri a personalului Marelui Stat Major. Între birourile care au cunoscut o creştere a personalului s-a numărat şi Biroul Informaţii, ale cărui efective au ajuns de la cinci la nouă cadre militare. Şeful biroului a fost numit maiorul Gherculescu Dimitrie, fost ataşat militar la Sofia (1913-1914), căruia i se subordonau cinci ofiţeri şi trei subofiţeri[26]. După reorganizare, din vechiul efectiv al biroului au mai rămas doar doi subofiţeri. Toţi ofiţerii au fost schimbaţi, inclusiv şeful de birou. Deși schimbarea a fost realizată în scopul eficientizării activităţii, prin numirea unui fost ataşat militar la conducerea sa şi prin încadrarea cu ofiţeri interpreţi pentru limbile unor state de interes (bulgară, germană, italiană, rusă), înlocuirea tuturor ofiţerilor cu unii noi a afectat, în primă fază, continuitatea şi buna funcţionare a biroului.

Plasarea Biroului 2 Informaţii în cadrul Secţiei 1, împreună cu cel al Operaţiilor, evidenţiază recunoaşterea importanţei activităţii de culegere de date despre inamic şi teatrele de operaţii, atât în conceperea planurilor de campanie iniţiale, cât şi a celor de pe timpul desfăşurării acţiunilor de luptă. O parte dintre ofiţerii Secţiei 3 au fost detaşaţi pe lângă statele majore ale marilor unităţi operative, pentru organizarea şi conducerea activităţii informative. Pe data de 15/28 august 1916, prin Ordinul de zi nr. 4 al MCG s-a stabilit organizarea şi componenţa Eşalonului I al M.C.G. Șef al Biroului 2 Informaţii a fost numit locotenent-colonelul Eracle Nicoleanu. În compunerea biroului erau încadraţi 11 ofiţeri, dublu faţă de efectivele anului 1914: şapte ofiţeri de stat major, trei ofiţeri informatori și un ofiţer translator/interpret. În organica biroului două treimi din totalul ofiţerilor erau activi (şapte), o treime (patru) fiind ofiţeri în rezervă. Toţi ofiţerii activi încadrați erau ofiţeri de stat major, aspect ce ar putea fi apreciat ca benefic pentru ridicarea nivelului de profesionalism şi competenţă a biroului. În realitate, doar doi dintre aceștia erau brevetaţi. În structura biroului mai intrau doi desenatori civili, arhiva, încadrată cu un elev de administraţie şi doi scriitori (responsabili cu transcrierea diverselor documente), care erau elevi de administraţie.

Referindu-se la Biroul 2 Informaţii, colonelul Nicolae Condeescu a făcut, într-un raport redactat după război, următoarele aprecieri: „...la intrarea în campanie, pentru toată armata acest serviciu era centralizat la Biroul Informaţiunilor din Marele Stat Major care dispunea de un total de 8 ofiţeri dintre care numai 2 de stat major, ceilalţi erau tineri ofiţeri de la trupă fără experienţă şi translatori. În ceea ce priveşte serviciul informaţiilor secrete şi de contraspionaj armata nu dispunea de nici un organ, nu avea nici un ofiţer, nici un agent pregătit pentru aceasta, totul a fost lăsat în sarcina Serviciului Siguranţei Generale care nu putea avea competenţă în ceea ce priveşte chestiunile militare, aşa că pe când adversarii noştri împănaseră ţară cu sute de spioni şi agenţi pe toate fronturile probabile de operaţii, noi nu am avut nici măcar un singur agent care să ne poată fi util din punct de vedere militar”[28].

Pentru conducerea unitară a activităţii informative la nivelul întregii armate, au fost elaborate Instrucţiunile pentru funcţionarea biroului informaţiilor pe timpul operaţiilor, prin care se stabileau compunerea biroului, precum şi modul de procurare şi exploatare a informaţiilor. Şeful Biroului de Informaţii avea „direcţiunea acestui serviciu în zona operaţiilor cât şi relaţiunea de căpătare a ştirilor din interior”[29].        Acesta şi ofiţerul adjutant trebuiau să fie absolvenţi ai Şcolii de Război. De asemenea, era prevăzută organizarea de structuri de informaţii distincte la nivelul comandamentelor de armate şi mari unităţi independente, un „serviciu secret [care] să dispună de detaşamente de recunoaştere, cavalerie, escadrile de avioane etc.”[30], precum şi intrarea în funcţiune a serviciului agenţilor secreţi şi a elementelor de spionaj, care trebuiau să acţioneze atât în spatele frontului, cât şi în zona de operaţii.

Agenţii secreţi erau ataşaţi pe lângă M.C.G., comandamentele de armată, corp de armată şi divizii şi aveau o dublă misiune: culegerea de informaţii și contraspionajul[31]. Deşi reală şi demonstrată de serviciile militare ale marilor puteri, în România importanţa activităţii de informaţii a fost recunoscută doar de către conducerea armatei, în timp ce Casa Regală şi politicienii au tratat-o cu mult dezinteres. Liderii politici de la Bucureşti au folosit argumentul lipsei fondurilor financiare necesare pentru a respinge proiectele propuse de Ministerul de Război şi Marele Stat Major privind crearea unui serviciu de informaţii militare de sine stătător. Faptul că politicieni români doreau să fie bine informaţii, dar nu agreau înfiinţarea unui serviciu de informaţii militare, în contextul în care perioada dinaintea Primului Război Mondial a fost una cu un pronunțat caracter militarist, conduce la concluzia că, pe de o parte, nu s-a înţeles la justa valoare importanţa informaţilor militare, iar pe de altă parte, se manifestau reţineri pentru crearea unui serviciu care ar fi fost greu de manipulat. Ca atare, nu a existat nici un fel de dorinţă din partea factorului politic pentru a finanţa un serviciu care să servească doar interesele naţionale, preferându-se cele pe care putea să le folosească și în favoarea propriilor interese.