Un om, care are suflet bun, dar are ochi răi. Un om, care are inimă bună, dar gură rea. Poate fiindcă vorbeşte mai mult din gură decât din inimă, ori poate fiindcă nu vorbeşte de fel din inimă - Neculai Iorga. Eu respect şi admir acest cuvânt. Căci supt cuvântul acesta văd parcă biblioteci, cărţi, scrinuri înghesuite, de supt cuvântul acesta aud însă şi glasul de demagog, frazele ieftine de panoramă şi bâlciu - aud parcă supt cuvântul acesta: „jos cu jidovii”, „în lături cu decadenţii şi cu arta profană” - aud parcă supt cuvântul acesta dangăt de clopot şi glas de tălăngi, tămâie şi fum de sat, behăituri de oi şi pocnet de bice de păstor [...] alb, ochii aceia ageri, armeneşti şi gura amară, cu buzele stoarse de zâmbete de prisos - nu le voiu uita nicicând. Avea haine vechi şi un parasol de profesor pensionar subsuoară - avea o pălărie sură şi ghete mari, cumpărate parcă din magazin - şi în umbra lui fugea umbra nervoasă, iar el păşea gânditor şi serios, cu paşii stângaci ai unui om sătul.

Nu aşa credeam să fie un Iorga. Despre Iorga, care nu este artist şi nici poet, care nu este un geniu, ci numai o raritate, care nu este un vulcan, ci numai un complex de flăcări, zic, despre Iorga aveam altă idee. Din cărţi credeam să fie un tip de Kraxel-huber, un fel de Demokritos, care judecă calm în istorie ca Carlyle, dar care vociferează în politică şi scuipă ca Ion Bull, ori ca Tribulat Bonhomet. Credeam să fie un om de toată frumuseţea, un tip antic şi masiv, dar când l-am văzut, văzui înaintea mea un tip de grefier ori profesor de dans, o figură absolut a zilei, fără nici o superioritate în privire, în gesturi sau în mişcări. Acest Iorga, este neîndoios un fenomen al psihicului românesc. Are toate calităţile suverane ale unui savant şi are toate slăbiciunile unui demagog.

Luptă ca Don Quijote împotriva duşmanilor închipuiţi; are manii istericale, femeeşti; e cult, atunci când vrea să fie ascultat, şi e ieftin, atunci când vrea să fie aplaudat. Munceşte mult, ca un Larousse, adunând fire de iarbă lângă cele mai exotice flori de cotix, toarce cunună de dafini pe fruntea nemuritorilor noştri, tot atunci când pe fruntea sa poartă cunună de spini. Are suferinţe mari, de cari nu ar trebui să vorbească cu glas de Scarpa Pater. E reacţionar conştient, dar îi place să fie comentat ca un apostol al secolului. Şi bineînţeles că un om cu atâtea pasiuni şi cu aşa puţină conştiinţă culturală, un pătimaş, atunci când ar trebui să fie un modest ca un Abbe Sieyes, un om de felul lui Iorga, care vrea să plângă naţiunea, atunci când râde secolul, un om de felul lui Iorga nu poate fi decât sporadic în viaţa individualităţilor mari.

Nu e atât de mare ca Gheorghe Bariţiu şi nu e atât de mic ca Brătianu, nu e suflet de artist, căci de altfel în Oscar Wilde nu vede decât un pederast, nu e poet şi nu-i apostol. E un om care trăeşte actualitatea, românescul actual. În Iorga trăesc popii dela Blaj şi moşierii din Dobrogea, în Iorga vorbesc stradele neluminate şi nelustruite ale Ardealului. Sufletul lui nu este o oglindă a vremii, ci o biserică mare, în care alături de cele mai frumoase rugăciuni, şed şi cele mai negre şi reci minciuni.[2]

Notă: Aşa au văzut evreii, întotdeauna, oamenii de cultură şi ştiinţă români. Exemplul de mai sus l-a urmat, în vremurile noastre, un alt evreu  - H. R. Patapievici (care-l consideră pe M.Eminescu un cadavru într-o debara şi de care trebuie să scăpăm - n.n.) -, adus şi ţinut în funcţia de şef al Institutului Cultural Român de către şeful statului. (Cluj N. E. Rom. Emil Isac).  Mircea Vâlcu Mehedinţi, Fragment din „Istoria Comunismului din România”, vol.1