Genocidul/holocaustul sovietic, fie el leninist sau stalinist, a fost fără echivalent în Istorie. Niciunde, în timp şi spaţiu, omul n-a fost strivit cu atâta uşurinţă şi ferocitate. Aşa stând lucrurile, am rămas perplex, stupefiat când am citit în Omul revoltat de Albert Camus, negru pe alb, cum că, în Rusia, comunismul şi-a asumat ambiţia metafizică de edificare „a unei cetăţi a omului în sfârşit divinizat”[41 ] şi că U.R.S.S. tinde să înfăptuiască „pentru prima oară în istorie…” nici mai mult, nici mai puţin decât „unificarea finală a lumii”[42 ]. Orbirea lui Camus, partizanatul său au fost şi sunt de neiertat. Aşadar, în viziunea lui A. Camus, genocidul sovietic, ca practică politică curentă, n-a urmărit altceva decât să înnobileze omul cu spirit divin! Camus a reuşit contraperformanţa ca, prin verbul său seducător, incisiv, să convingă Occidentul că Rusia Sovietică este un stat normal ca oricare altul. Exact acelaşi tip de discurs politic de tip mesianic, dar mult mai frust, ca cel al lui Camus din anii ’50, l-a susţinut, chiar pe timpul Marii Crime (1938), scriitorul Mihail Kolţov, care, deşi ştia că regimul pe care îl slujea era cocoţat pe un Everest de cadavre, emitea predicţii de genul: „comunismul păşeşte înainte asupra lumii şi nimic nu poate opri pasul său istoric”[43]. Şi Boris Pasternak, aflat în anii ’30 „sub influenţa forţei centripete”[44], după cum va nota Nadejda Mandelştam, deşi după afirmaţia lui Al. Fadeev „nu era de-al nostru”[45 ], a avut curajul să noteze cu privire la crimele lui Stalin, din vremea Marii Terori, cum că „brusc toate au început să meargă spre dezastru… a apărut această nebunie şi sălbăticie a uciderii de fiecare zi, de fiecare ceas, a crimei legiferate şi elogiate”[46 ]. Doar pentru câteva afirmaţii ca cele de mai sus ce pot fi identificate în romanul lui Boris Pasternak, Doctor Djivago, nu va putea fi publicat în U.R.S.S. decât… în 1988, cazul dovedindu-ne că aşa-zisa „destalinizare” de sub Hruşciov şi Brejnev n-a fost decât propagandă ordinară. Timpul a invalidat asemenea aserţiuni odioase, de înţeles la scriitori sovietici precum M. Kolţov, K. Simonov[47 ], Vasili Grossman[48 ] sau Ilya Ehrenburg[49 ], aruncând, după o expresie dragă bolşevicilor, acel comunism satanizat la groapa de gunoi a Istoriei. Cât despre Camus, gloria lui a apus de mult, eseurile sale de forţă pierzându-şi puterea de seducţie, aşa cum au avut-o asupra generaţiei mele şi nu numai. Rămân neexplicabile paradoxurile gândirii sale de genul exemplului citat mai sus.După ce cunoaştem cât de mari nenorociri a adus Stalin asupra popoarelor U.R.S.S., dar şi asupra lumii, numai cu mare greutate putem înţelege cum două din ţările mari ale Lumii, vorbesc de S.U.A. şi Anglia, respectiv conducătorii celor două state în anii ultimului război mondial - F. D. Roosevelt şi W. Churchill, au acceptat să lase în ghearele ferocelui criminal de la Kremlin toate ţările din Estul şi Sud-Estul Europei. Dacă la filosofi, fie ei şi „existenţialişti”, cu puternice înclinaţii spre stânga, cum au fost A. Camus, J. P. Sartre, A. Koestler etc., o asemenea slăbiciune, ca să nu zic orbire, poate fi înţeleasă, alta este situaţia conducătorilor lumii libere ce au supervizat cu nonşalanţă intrarea în orbita Imperiului sovietic a zeci de state. Churchill şi Roosevelt au acceptat, încă de la Teheran (1943), când s-au întâlnit prima dată cu satrapul de la Kremlin, ca toate statele est-europene, după Al Doilea Război Mondial, să intre în zona de influenţă a U.R.S.S.
În octombrie 1944, aflat la Moscova, Winston Churchill, din raţiuni care priveau doar interesele Marii Britanii (salvarea Greciei de comunism), a negociat la Kremlin celebrul acord al procentajelor, prin care România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Statele baltice, Iugoslavia, cât şi Estul Germaniei au fost lăsate în spatele Cortinei de Fier[50]. Nu mai discut de naivitatea preşedintelui S.U.A., F. D. Roosevelt, care nu se îndoia că îl poate convinge pe Stalin să conlucreze pentru pacea lumii şi triumful democraţiei! De aici şi Declaraţia de la Yalta (11 februarie 1945) cu privire la destinul Europei eliberate. Documentul în cauză a avut un înţeles pentru Stalin, altul pentru preşedintele american. Faţă de slăbiciunea lui Roosevelt pentru Stalin, nu sunt de ignorat nici penetrările/informaţiile la nivel înalt ale sovieticilor, care au avut ani buni doi stâlpi de nădejde la Casa Albă, A. Harriman şi Harry Hopkins. De aici triumful absolut în 1945 al lui Stalin. Vestul a câştigat războiul, dar a pierdut pacea. E bine să reamintim că, fără masivul şi crucialul ajutor anglo-american din anii 1941-1945, U.R.S.S. s-ar fi prăbuşit în mod sigur în faţa Germaniei şi aliaţilor săi, iar Hitler ar fi fost învingător[51]. Aşadar, în 1945, Stalin, U.R.S.S. ocupă 10 state şi cu acordul Aliaţilor, state pe care şi le face captive, le deturnează sensul evoluţiei istorice normale[52], instaurând regimuri comuniste ce vor organiza din ordinul său masacre generalizate. Dintre toate ţările ocupate de Stalin în 1944-1945, o soartă dramatică, cea mai rea dintre toate, a avut-o România. Subliniez, aici, jaful îngrozitor efectuat de către U.R.S.S. în ţara noastră în anii imediaţi după ultimul război[53], jaf ce se ridică, doar pentru un an de ocupaţie, la suma de două miliarde de dolari, pierderea provinciilor istorice din Nord-Est[54], confiscarea rezervelor de aur ale României (40 tone de aur), impunerea dictatului mârşav de la Moscova (12/13 septembrie 1944)[55], instalarea comuniştilor la putere (1945)[56] etc., toate dând măsura unei tragedii fără pereche pe care a trăit-o nefericitul popor român.
Desigur, cunoscând personajul Stalin, nu ne mai miră că, în toate statele ocupate de Armata Roşie, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial vor fi efectuate crime în masă cu nimic mai prejos decât cele înfăptuite în U.R.S.S., adăugându-se la dosarul „minunatului georgian” încă câteva milioane de victime nevinovate. Se dovedea pe această cale definitiv câtă dreptate a avut Emil Cioran să afirme că, în Istorie, Rusia „nu s-a mulţumit niciodată cu nenorociri mediocre”[57] provocate altora, dar şi suportate de ea însăşi.
[41] Albert Camus, Terorismul de stat şi Teroarea iraţională, în Omul revoltat, Editura RAO, Bucureşti, 2001, p. 590.
[42] Ibidem, p. 391.
[43] Mihail Kolţov, Scrieri alese, traducere de S. Antoniu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, p. 430. De reţinut că, în 1940, şi M. Kolţov va fi împuşcat de NKVD.
[44] Nadejda Mandelştam, op. cit., p. 205.
[45] Ibidem.
[46] Boris Pasternak, Doctor Djivago, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Emil Iordache, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 438.
[47] Konstantin Simonov, Vii şi morţi, roman, traducere de Vladimir Gogan, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962.
[48] Vasili Grossman, Viaţă şi Destin, roman, Editura Univers, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2000.
[49] Ilya Ehrenburg, Oameni, ani, viaţă, 5 volume, traducere de Tatiana Nicolescu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967-1972.
[50] În celebra sa carte de memorii, Al Doilea Război Mondial, traducere de Any şi Virgil Florea, cu un cuvânt înainte de Florin Constantiniu, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, Winston Churchill povesteşte, în volumul II, capitolul XIX, Octombrie la Moscova, pp. 380-387, ce s-a întâmplat la întâlnirile dintre el şi Stalin. Primul ministru britanic s-a deplasat la Moscova, fiind convins că va lua împreună cu Stalin „decizii bune” (p. 381), mai ales că fusese primit de Molotov „foarte călduros şi cu deplină ceremonie” (Ibidem). Iată cum descrie Winston Churchill seara de 9 octombrie 1944, „seara procentajelor”: „Momentul era propice pentru treburi (sesizaţi eufemismul! (n. ns. - G. M.), aşa că am spus: „Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore (cât cinism, soarta a zeci de milioane de oameni, problemă minoră! (n. ns. - G. M.). Cât priveşte Rusia şi Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi mergem cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?”. În timp ce se traducea asta, eu am scris pe o jumătate de coală de hârtie:
România
Rusia.......................................................... 90%
Ceilalţi........................................................ 10%
Grecia
Marea Britanie.......................................... 90%
(de acord cu S.U.A.)
Rusia.......................................................... 10%
Iugoslavia.................................................. 50%-50%
Ungaria...................................................... 50%-50%
Bulgaria
Rusia.......................................................... 75%
Ceilalţi........................................................ 25%
Am împins hârtia asta spre Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o mică pauză. Apoi a luat creionul lui albastru şi a făcut un mare semn aprobator şi ne-a dat-o înapoi. S-a stabilit totul într-un timp nu mai lung decât a durat să punem pe hârtie.” (pp. 381-382). Aşadar, în nu mai mult de cinci minute la circa 100 de milioane de europeni li se hărăzise o soartă cumplită - ocupaţia sovietică, comunismul cu tot cortegiul de crime ce au urmat. Degeaba se justifică W. Churchill că aranjamentul cu Stalin a fost unul provizoriu, doar pe „timp de război” (p. 382) şi că la Congresul de pace de după conflict se va reveni asupra acordului cu Stalin. Nu s-a mai revenit, nici în 1946-1947, când s-a desfăşurat Congresul de pace de la Paris, nici mai târziu, iar statele din Est (nu doar cele trecute pe jumătatea de foaie a lui Churchill) vor trăi câteva decenii experienţe istorice traumatizante. Înţelegând grozăvia la care s-a făcut părtaş cu Stalin, primul ministru britanic notează că ar fi vrut să distrugă foaia, dar liderul de la Kremlin s-a opus (Ibidem). La două zile după partaj, pe 11 octombrie 1944, tot la Moscova, Churchill îi va scrie o scrisoare lui Stalin (scrisoare netrimisă, dar cu atât mai importantă deoarece dezvăluie gândirea reală a liderului britanic), în care acesta îi declară liderului de la Kremlin „cât de apropiaţi suntem în gândire” (p. 383) şi că tot ei doi trebuie să decidă paşii „necesari care să ne ducă la o înţelegere deplină” (Ibidem). Desigur, în cel mai mare secret, căci dacă lumea diplomaţilor ar afla despre ce-au convenit cei doi, ar fi revoltată. Liderul britanic mai scria lui Stalin că ar fi bine ca „fiecare ţară să aibă forma de guvernământ pe care o doreşte poporul ei” (Ibidem), desigur, prin intermediul alegerilor libere (aici se află originea Declaraţiei comune asupra Europei eliberate de la Yalta din 11 februarie 1945). La sfârşitul scrisorii, Churchill adaugă: „Aş vrea să subliniez, domnule Stalin, marea dorinţă pornită din inima Britaniei de o lungă şi stabilă prietenie şi colaborare între cele două ţări ale noastre şi că, împreună cu Statele Unite, vom putea menţine trenul lumii pe şine” (p. 384). În realitate, decizia ca Estul Europei să fie lăsat la discreţia U.R.S.S. a fost luată în primăvara lui 1944 (18 mai), când A. Eden propune lui I. M. Maiski, ambasadorul lui Stalin la Londra, crearea sferelor de influenţă (vezi Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial. 1942-1945, vol. II, traducere din limba franceză: Marcel Ghibernea şi Dan Ghibernea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 258-259), iar acesta a acceptat. Procesul-verbal al întâlnirii de la Moscova dintre Winston Churchill şi I. V. Stalin din 9 octombrie 1944, orele 22, a fost publicat pentru prima oară în limba română de regretatul istoric Gh. Buzatu, în Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui De-al Doilea Război Mondial, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp. 318-320.
[51] Vezi Boris Souvarine, op. cit., Post-scriptum, Postfaţă, Războiul, pp. 539-592, unde reputatul istoric dovedeşte rolul major al ajutorului anglo-american (în valoare de 15 miliarde de dolari) în salvarea Uniunii Sovietice de la dezastru în anii 1942-1943, cât şi imensa rea-credinţă şi batjocură cu care ferocele criminal de la Kremlin şi-a răsplătit salvatorii!
[52] Milovan Djilas, în op. cit., p. 75, notează că, la una dintre întâlnirile cu Stalin, acesta a declarat că „în războiul acesta nu este la fel ca în trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social”.
[53] Vezi D. G. Danielopol, Jurnal parizian. Documente confidenţiale, ediţie îngrijită de: Valeriu Florin Dobrinescu, Nicolae Niculescu, traducerea documentelor: Corina Hăncianu, Daniel Codrin Ciubotaru, Editura Institutul European, Iaşi, 1995. De reţinut că viceamiralul Stevenson, şeful uniunii militare engleze la Bucureşti, a declarat la 22 iunie 1945: „În România politica Rusiei este să jefuiască.” (pp. 48-50).
[54] Calvarul românilor din partea de nord a Bucovinei şi din Basarabia a început în iunie – iulie 1940, când U.R.S.S., ameninţând România cu războiul, a forţat-o să-i cedeze pământuri străvechi româneşti. În anul de ocupaţie sovietică (iunie 1940 - iunie 1941), U.R.S.S. a practicat etnocidul împotriva românilor din aceste ţinuturi. Zeci de mii de români au fost executaţi de NKVD, sute de mii deportaţi în Gulag (iunie 1941). În acest sens, subliniez masacrul de la 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă (nord Siret), precum şi cele de la Suceveni, Lunca, Crasna, din prima jumătate a anului 1941, unde peste 5.000 de nord-bucovineni au fost masacraţi de trupele NKVD-ului (vezi, pe această temă, Vasile Ilica, Martiri şi mărturii din Nordul Bucovinei, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2003 şi Paul Goma, Săptămâna Roşie. 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, eseu, varianta ianuarie 2010, Editura Vicovia, Bacău, 2010).
[55] Suma impusă de sovietici ca despăgubiri de război României, prin dictatul (nu armistiţiul) de la Moscova, va fi de 300 milioane de dolari. În realitate, ţara noastră a plătit Uniunii Sovietice până spre începutul anilor ’60 nu doar atât cât se prevedea în textul dictatului, ci în jur de 10 miliarde de dolari, jaful „necontrolat” al U.R.S.S. provocând uriaşe pagube economiei naţionale (vezi D. G. Danielopol, op. cit., p. 21; 49; 51; 87-88; 143-144). Aşa-numita „Convenţie de armistiţiu” din 12 septembrie 1944, de la Moscova, impusă României de către U.R.S.S., a fost în realitate un dictat sălbatic, de o duritate rar întâlnită în istorie. Cele 20 de articole ale „Convenţiei”, unul mai dur decât altul, au pus literalmente ţara noastră cu spatele la zid. Este, cred, unicul „act” între două state, în care o parte (România) are doar obligaţii, iar cealaltă (U.R.S.S.) nu are niciuna, având doar drepturi. Dictatul de la Moscova consfinţeşte faptul că România este la cheremul total al Imperiului sovietic. De reţinut că în document, la fiecare articol, se repetă invariabil formula cum că partea română „se obligă” sau „să facă”. Articolul 4 impune României să accepte „frontiera de stat” cu U.R.S.S., conform „acordului” (sic!) sovieto-român din 28 iunie 1940, iar articolul 11 stabileşte suma de 300 de milioane de dolari ca despăgubire de război, pe care România le va plăti „în curs de 6 ani” (vezi textul integral al mârşavului dictat sovietic din 12 septembrie 1944 în România - Marele Sacrificat al Celui De Al Doilea Război Mondial. Documente, vol. I, coordonator: Marin Radu Mocanu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, pp. 310-313). Singurul aspect pozitiv pentru România al dictatului sovietic îl constituie articolul 19 care prevede că „hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord (Guvernele U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii - n. ns. - G. M.) ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României…” (Ibidem, p. 313). Observaţi rezerva cu „cea mai mare parte a ei”, ce fusese impusă în text nu de Molotov sau Stalin, ci de Churchill, care urmărea să fluture în faţa Budapestei ispita că, dacă abandonează Germania, poate să primească o parte din provincia românească intracarpatică. În ciuda acestei prevederi, care ar fi putut costa mult România, subliniez că Ungaria a luptat de partea lui Hitler până la sfârşitul războiului (7-9 mai 1945) în Europa.
[56] 6 martie 1945 marchează data instalării regimului comunist în România în persoana primului-ministru dr. Petru Groza. Faptul s-a petrecut sub puternica presiune/ameninţare a Uniunii Sovietice, Stalin trimiţându-l la Bucureşti în acest scop pe A. I. Vîşinski (la doar două săptămâni după semnarea Declaraţiei de la Yalta cu privire la soarta Europei eliberate - 11 februarie 1945), care va exercita o adevărată teroare asupra regelui Mihai pentru ca acesta să accepte pretenţiile Moscovei (vezi Arthur Conte, Ialta sau împărţirea lumii (11 februarie 1945), traducere de Claudia Dumitriu, Editura Compania, Bucureşti, 2000, p. 305, unde sunt invocate „principiile Cartei Atlantice - dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ…”. Minciuni! Iar în privinţa aducerii comuniştilor la putere vezi şi Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie, cu o postfaţă de Dinu C. Giurescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 154-178). Mai multe detalii, cu privire la instalarea în România a unui guvern comunist la 6 martie 1945, pot fi găsite în Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Editura ALL, Bucureşti, 1996, capitolul XI (A. I. Vîşinski impune un guvern condus de Partidul Comunist din România), pp. 304-332.
[57] Emil Cioran, Istorie şi Utopie, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 38. Şi André Glucksmann, în Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 178, nota, cu privire la totalitarismele istoriei, că „Unica revoluţie a Mărimilor veacului XX” n-ar fi avut alt obiect decât „a consolida, a instaura, a restabili Puterea” care a presupus în mod obligatoriu „să arzi cărţile şi să chinuieşti carnea”.