Numele Cubei rămâne legat de un alt eveniment deosebit, rămas în istorie sub denumirea de Criza rachetelor. Un eveniment care putea evolua în mod dramatic pentru întreaga omenire. Un eveniment curios, ciudat și aproape incredibil care, revăzut acum, la peste 50 de ani de la producerea lui ne face să ne gândim la cât de fragilă este existența noastră pe acest pământ, la cât de mult depinde ea, în ultimă instanță, de reacțiile unor oameni care nu sunt nici dintre cei mai inteligenți, nici dintre cei mai înțelepți. Este înspăimântător cu câtă ușurință, indiferență și inconștiență lăsăm uneori ca niște obtuzi, niște semeți stupizi și ipocriți să ne hotărască soarta. Din cauza acestor oameni, din cauza celor mai puternici oameni de pe planetă la vremea respectivă, dar nicidecum și cei mai deștepți, omenirea s-a aflat la sfârșitul anului 1962 în pragul autodistrugerii.

Cele două superputeri nucleare, SUA și URSS, erau gata de o confruntare directă și catastrofală.

Armata SUA au fost pusă în stare de alertă maximă, angrenând cele mai mari forțe militare din istoria omenirii: bombardierele grele B-52 și medii B-47 din dotarea armatei americane au fost distribuite pe aeroporturile militare și civile, complet echipate și gata de decolare în 15 minute; 23 dintre bombardierele grele B-52 au fost echipate cu bombe nucleare și plasate în baze militare americane din diferite puncte de pe glob de unde să poată ataca ținte de pe teritoriul URSS; 145 de rachete nucleare balistice intercontinentale - gata de lansare; 161 de rachete nucleare de interceptare au fost distribuite în 16 puncte de pe teritoriul național, gata de misiune; 511 avioane de vânătoare - gata de decolare; nave ale marinei SUA trimise gata de luptă în apele din jurul Cubei (crucișătorul USS Newport News, portavionul USS Essex, distrugătoarele USS Gearing, USS Leary (DD-879), USS Joseph P. Kennedy,Jr).

De cealaltă parte, URSS instalase în 9 puncte de pe teritoriul Cubei 40 de lansatoare pentru 98 de rachetele nucleare R-12 (cu rază de acțiune de 2 000 km) și R-14 (cu rază de acțiune de 4 500 km), toate îndreptate către ținte de pe teritoriul SUA. Sovieticii concentraseră pe Insulă efective militare însumând      43 000 militari, o divizie de rachete formată din 5 regimente plus alte 4 regimente de infanterie motorizată, un regiment de avioane de vânătoare MiG -21, un regiment de bombardiere tactice Il-28 cu câte o bombă atomică la bord de 6 kilotone fiecare, două divizii de apărare antiaeriană cu rachete sol-aer S-75 Dvina. În plus, în apele din jurul Cubei concentraseră o forță maritimă compusă dintr-o brigadă de șalupe cu rachete, un regiment de rachete sol-apă, 7 submarine diesel cu trei rachete și patru torpile nucleare cu ogive de 8 – 10 kilotone. Generalul Issa Pliev, comandantul trupelor sovietice din zonă, avea aprobarea să facă uz de oricare dintre armele nucleare avute la dispoziție, însumând  67,5  megatone, echivalentul a 5198 bombe Hiroshima, fără a cere aprobarea de la Kremlin.

Moscova, deși nu își anunțase partenerii din Tratatul de la Varșovia despre amplasarea armamentului nuclear în Cuba, în zilele crizei a ordonat stare de alertă armatelor tuturor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, spre surprinderea și umilința liderilor țărilor respective. În plus, Cuba mobilizase un număr de 400.000 de luptători civili și militari pregătiți să întâmpine o invazie din partea trupelor americane.

Aceasta era situația de pe terenul confruntărilor dintre cele două superputeri, SUA și URSS, în luna octombrie din anul 1962, punctul culminant al războiul rece, gata să explodeze în cel mai catastrofal eveniment din istoria omenirii.

Din ce cauză ?

Cursa înarmărilor dintre cele două mari puteri era în plin avânt. În această cursă americanii dețineau un avans considerabil. În timp ce sovieticii nu aveau decât 75 de rachete balistice intercontinentale (ICBMs) purtătoare de încărcături nucleare, americanii dispuneau de 170, plus 8 submarine nucleare capabile să lanseze fiecare câte 16 rachete nucleare Polaris la o distanță de 2 300 km. URSS mai dispunea și ea de 700 sute de rachete balistice cu rază medie și scurtă de acțiune și submarine cu încărcături nucleare, dar, în total, SUA aveau 27 000 capete nucleare față de numai 3 600 ale sovieticilor. Dacă puterea nucleară americană era superioară celei sovietice, Moscova era în net avantaj la capitolul forțe terestre convenționale, unde raportul era de doi la unu. (John T. Correll – Airpower and the Cuban Missile Crisis, AirForce-Magazine, August 2005.)

Dezechilibrul atomic a fost și mai mult accentuat în aprilie 1962, când americanii instalează în Turcia rachete balistice nucleare Jupiter cu rază medie de acțiune, care puteau atinge Moscova. În analiza realizată de Nikita Sergheevici Hrușciov, o lună mai târziu, împreună cu liderii militari sovietici se lua act cu îngrijorare de faptul că americanii dispuneau de multiple posibilități să lovească nuclear ținte de pe teritoriul URSS, inclusiv Moscova, putând folosi în acest scop lansatoarele de rachete de pe submarine, cele instalate pe teritoriul american, cele din Italia sau cele recent asamblate în Turcia, în timp ce sovieticii nu puteau atinge teritoriul american decât doar în Alaska și numai cu 20 de rachete balistice intercontinentale (ICBMs) instalate în extremul orient sovietic. În plus, eroarea de atingere a țintei de către rachetele rusești era destul de mare la vremea respectivă, următoarea generație, mai performantă, urmând să fie operațională abia în anul 1965. Cu această ocazie rușii realizează faptul că își dezvoltaseră capacitatea nucleară, în principal, pentru zona Europei (oricare dintre aliații americani de pe bătrânul continent putând fi loviți cu rachete cu rază scurtă  (MRBMs) și medie (IRBMs) de acțiune), dar nu acordaseră suficientă atenție și capacităților de atac direct asupra teritoriului american. Pentru remedierea situației, Hrușciov hotărăște să ducă o parte din rachetele IIRBMs cu rază medie de acțiune (3.000-5.000 km) în Cuba, de unde se putea atinge orice punct din SUA, inclusiv capitala Washington. Acțiunea de instalare a rachetelor în Cuba a primit numele de cod Anadir.

De ce Cuba ?

Cuba venea ca o mănușă pentru planurile lui Hrușciov atât prin amplasamentul său vecin cu teritoriul SUA, cât și datorită situației interne din această țară. Cuba prezenta la vremea respectivă condițiile ideale pentru acceptarea instalării unei baze militare sovietice. O astfel de operațiune era chiar dorită de Havana, care o vedea ca pe o garanție împotriva unei noi încercări de invadare a teritoriului său, după cea eșuată în 1961 din Golful Porcilor. Atunci, în 1961, președintele american John Kennedy refuzase să implice armata SUA în încercarea exilului cubanez de a-l înlătura de la putere pe Fidel Castro și regimul instaurat de acesta în Cuba, acțiune ce fusese demarată sub mandatul și cu aprobarea anteriorului președinte al SUA, Dwight Eisenhauer (ianuarie 1953–ianuarie 1961). Acesta autorizase CIA să procedeze la pregătirea și la antrenarea forțelor de invazie a Cubei încropite de către emigrația cubaneză din rândul unor cercuri frustrate sau aventuriere din zonă. Instalat la Casa Albă, Kennedy nu a fost convins de necesitatea și de utilitatea acestei acțiuni. Nu a oprit-o, dar a interzis implicarea armatei americane. Rezultatul a fost înfrângerea rapidă și categorică a forțelor de invazie formate din emigranții cubanezi din Florida și mercenari sud-americani, în Golful Porcilor, de pe coasta vestică a Cubei (17-19 aprilie 1961).

După înfrângerea din Playa Girón, Golful Porcilor lucrurile evoluaseră rapid în Cuba. Fidel Castro reorientase revoluția burghezo-democratică cubaneză înfăptuită cu sprijin american, înspre comunism. La insistențele și presiunea emigrației cubaneze, a cercurilor de afaceri americane afectate de naționalizările din Cuba, a CIA și a oamenilor politici rămași apropiați de orientările fostului președinte Eisenhower, Kennedy este convins să aprobe la 30.11.1961, la șase luni după dezastrul din Golful Porcilor, crearea Grupului Special Lărgit (SGA) din cadrul Consiliului pentru Securitate Națională, cu sarcina să studieze situația creată în Cuba, modul în care ea afecta interesele americane și să propună măsuri de remediere.

Încă din primele materiale prezentate Consiliul pentru Securitate Națională, la 20.02.1962, SGA concluziona ferm asupra necesității înlăturării conducerii de la Havana și schița liniile de acțiune pentru atingerea obiectivului, în termeni categorici: „Obiectivul SUA este să ajute cubanezii să răstoarne regimul comunist din Cuba și să instaureze un nou guvern cu care SUA să poată trăi în pace. În principal, operațiunea trebuie să conducă la revolta poporului cubanez […] revoltă care va avea nevoie de o mișcare prealabilă motivată din punct de vedere politic care să genereze rebeliunea, să o conducă spre atingerea obiectivului și să o folosească în momentele sale de apogeu. Acțiunile politice vor fi sprijinite de războiul economic cu scopul de a împiedica regimul comunist să satisfacă necesitățile economice ale Cubei. De asemenea, acțiunile politice vor fi sprijinite prin acțiuni psihologice care vor face ca resentimentul populației contra regimului să fie din ce în ce mai mare; vor fi ajutate prin grupuri militare care vor avea ca sarcină să furnizeze mișcării populare arme pentru acțiuni de sabotaj și rezistență armată  care să dea  greutate obiectivelor politice […].

Mișcarea populară va folosi momentul de tensiune maximă pentru a trece la revolta deschisă. Se vor ocupa și se va prelua controlul unor puncte strategice anterior stabilite. Dacă va fi nevoie, mișcarea populară va cere ajutor națiunilor libere din emisfera occidentală. Dacă vor putea, Statele Unite, de comun acord cu alte națiuni americane, vor oferi un sprijin deschis revoltei cubanezilor, sprijin care va consta inclusiv în  forțe armate, pe măsura necesităților […]”. 

Aceasta era în linii mari „Operațiunea Mangosta”, care includea 32 de sarcini distribuite unor  diferite agenții și departamente ale guvernului american și un plan de acțiuni care trebuiau să înceapă în martie 1962 și urmau să se încheie în octombrie același an prin înfrângerea regimului din Cuba. Ca șef al Operațiunii Mangosta a fost desemnat generalul Landsale. Înainte de declanșarea Operațiunii, în februarie 1962, SUA instituie măsurile de sancțiuni economice împotriva Cubei și obține excluderea ei din cadrul Organizației Statelor Americane. Imediat apoi se pun în aplicare o serie de acțiuni de infiltrare în teritoriul cubanez, introducere de arme și organizarea de grupuri locale de rezistență, sabotaj asupra unor obiective economice din Insulă. Acțiunile erau lucrate în cadrul dosarului „J.M. Wave”, în care fuseseră angrenați 400 de ofițeri de caz și 4000 de agenți („La crisis de los misiles, 1962”, Tomas Diez Acosta, Ediciones Verde Olivo, 1997).

În replică, Havana trece la organizarea contrainformativă a populației, formând CDR-urile, Comitete de Apărare Revoluționară, care funcționau pe cartiere de locuințe, incluzând toată populația majoră, cu întâlniri săptămânale și ori de câte ori era nevoie, unde se raportau orice apariții de persoane străine pe raza cartierului respectiv, atitudinea, acțiunile și contactele acestora. (CDR-urile funcționează și astăzi.) Cu ajutorul CDR-urilor cubanezii reușesc să anihileze în mare parte acțiunile concepute în cadrul dosarului ”J.P. Wave” și să aresteze mulți dintre agenții infiltrați care, în cadrul interogatoriilor la care au fost ulterior supuși, au deconspirat acțiunile pentru care fuseseră trimiși. 

În această situație, SGA propune la 10.08.1962, trecerea la Planul B al Operațiunii Mangosta, care consta în realizarea unei subversiuni generalizate în Cuba, provocarea unei crize generale, declanșarea contrarevoluției, urmată de intervenția armată a SUA. În acest sens s-au intensificat infiltrările de agenți și introducerea ilegală în Cuba a tone de arme care urmau să fie împărțite la momentul potrivit. În paralel se declanșează o puternică ofensivă mass-media în SUA și întreaga America Latină împotriva regimului de la Havana.

Planul este din nou dejucat de cubanezi care îl denunță opiniei publice mondiale. În această situație, la 17.09.1962, Comitetul pentru Relații Externe se reunește cu reprezentanții Comisiei de Apărare din Senatul american pentru a analiza posibilitatea atacării Cubei prin invocarea Doctrinei Monroe (Elaborată de John Quincy Adams și sintetizată de președintele Santiago James Monroe în fața Congresului american, la 02.12.1823, doctrină care susținea că orice intervenție a statelor europene în America de Nord sau de Sud va fi considerată ca o agresiune care justifica orice contramăsură din partea Statelor Unite. Theodore Roosvelt reia ideea și o expune în discursul ținut în fața Congresului, la 06.12.1904, precizând că dacă o țară din America Latină sau Caraibe aflată sub influența SUA amenință sau pune în pericol drepturile sau proprietățile persoanelor particulare sau juridice din SUA, guvernul SUA este obligat să intervină în treburile interne ale acelui stat pentru a-l reordona și a restabili drepturile și patrimoniul cetățenilor americani.) 

Paralel cu „Operațiunea Mangosta„, în aprilie 1962 se lansează „Operațiunea ZR/Rilfe”, cu obiectivul de a-l elimina fizic pe liderul cubanez Fidel Castro (Mărturiile lui William Harvey, revelate de raportul Senatului american din 1975 asupra comploturilor CIA de asasinare a unor lideri politici străini). În aceste condiții, pentru cubanezi era aproape o certitudine faptul că urmau să fie invadați de americani, de aceea propunerea sovietică de realizare a Operațiunii Anadir a venit ca o salvare. Propunerea sovieticilor este făcută liderilor cubanezi în 29.05.1962, la Havana, prin delegația condusă de Șaraf Rașidov, membru supleant al prezidiului CC al PCUS, delegație integrată, printre alții, de către mareșalul Serghei Biriuzov, șeful unităților de rachete strategice, și de Alexader Alexeev, cel care prelua conducerea ambasadei URSS la Havana.

Cubanezii nu contează

Cubanezii, care mai aveau deja semnate câteva contracte militare cu URSS pentru furnizarea de armament și tehnică militară, sperau o intensificare a sprijinului sovietic pe aceeași linie contractuală. În acest sens, se gândeau la un pact militar prin care URSS să declare că orice agresiune împotriva Cubei va fi considerată ca o agresiune împotriva sa, pact de genul căruia SUA avea încheiat cu mai multe state de pe glob. Nu se gândeau însă la rachete nucleare, astfel încât, Fidel Castro cere un răgaz de câteva zile pentru consultări interne, apreciind că operațiunea propusă de ruși comporta, pe lângă dimensiunea ei pur militară, și o importantă dimensiune politică regională, chiar internațională.

Oferta sovietică este acceptată, nu înainte, însă, ca Fidel Castro să propună ca totul să se desfășoare într-un cadru legal cu informarea opiniei publice: să se încheie un acord militar între două state suverane, subiecte de drept internațional, care să posibiliteze orice fel de schimburi sau cooperări. În felul acesta nu s-ar fi violat nicio reglementare internațională.

Între 2 și 16 iunie 1962, Raul Castro, ministrul apărării se află la Moscova pentru negocierea acordului. Cu toate insistențele cubaneze ca acordul să fie făcut public, pentru că nu conținea, în fond, nimic ilegal, Hrușciov a hotărât ca acesta să nu fie încheiat decât sub forma unei înțelegeri secrete între armatele celor două țări și să nu fie, prin urmare, dat publicității. La neliniștea lui Castro exprimată prin întrebarea „ce facem dacă operațiunea este descoperită înainte de a se finaliza” Hrușciov îi răspunde aiuritor: „nu avem de ce să ne facem probleme, dacă operațiunea este descoperită, noi vom trimite în Cuba flota din Marea Baltică”.     

Probabil că aici s-a consumat momentul care a determinat evoluția întregului eveniment cunoscut sub numele de „Criza rachetelor”. Modul suveran și disprețuitor în care o mare putere mondială trata o țară  mică și neînsemnată, modul infatuat în care marile puteri se tratau între ele și disprețul lor pentru reglementările internaționale, modul în care acționau după cum credeau că le este mai bine, fără a considera necesar să își justifice în vreun fel actele era o constantă a comportamentului celor puternici. Hrușciov nu dădea doi bani nici pe Fidel Castro, nici pe John Kennedy. Castro era mult prea mic pentru el, iar pe Kennedy îl considera șovăielnic, nehotărât și fricos, așa după cum acesta ar fi demonstrat și în episodul din Golful Porcilor în aprilie 1961 și în episodul Zidului Berlinului din august 1961, zid construit cu încălcarea înțelegerilor de la sfârșitul celui de al doilea războiului mondial încheiate între SUA, URSS, Anglia și Franța, pentru administrarea și controlul teritoriului german. Singura reacție a lui Kennedy la ridicarea gardului de sârmă ghimpată între Berlinul de Est și cel de Vest a venit abia după câteva luni de la terminarea lucrărilor, când a informat Moscova că acceptă Zidul ca pe un ”fapt al vieții internaționale” pe care nu va încerca să-l schimbe cu forța. La fel spera Hrușciov că va putea proceda și cu instalarea rachetelor în Cuba: îl va pune pe Kennedy în fața unui ”fapt al vieții internaționale” împlinit. Hrușciov periclita, în felul acesta, întreaga acțiune, refuzând să o facă în termenii dreptului internațional, pentru a-l umili pe Kennedy și pentru a lovi în prestigiul SUA.

Prin urmare, se trece la executarea Operațiunii Anadir, care, din unele puncte de vedere, aduce aminte de operațiunea transportului german de apă grea de la uzina Norsk Hydro din Norvegia către feribotul care trebuia să o ducă în Germania. În acele vremuri de la sfârșitul ultimului război mondial nemții luaseră măsuri draconice de protecție a convoiului care transporta prețioasa încărcătură, dar nu și a feribotului pe care aceasta urma să fie încărcată. Ca urmare, serviciile britanice împreună cu partizanii norvegieni nu au avut nici o problemă în a plasa pe respectivul vas o bombă care a explodat după ce acesta plecase și plutea în larg cu marfa către Germania. Operațiunea Anadir este pregătită în URSS în cel mai mare secret, dar desfășurarea ei pe teritoriul cubanez devine secretul lui Polichinelle.

Însuși numele codificat al operațiunii, ”Anadir” (numele unui râu din nordul extremului oriental sovietic) a fost ales pentru a deruta analiștii occidentali asupra locului de desfășurare a acesteia. Participanților la operațiune li s-a spus că vor lua parte la o aplicație în extremul oriental al Siberiei, pe țărmul Mării Bering. Au fost simulate manevre, legături de comunicații și instalare de posturi de comandă cu scopul de a întări legenda conform căreia unitățile și forțele puse în mișcare urmau să se îndrepte, în final, către regiunea ”Anadir”. În același scop, trupele au fost dotate cu echipament de iarnă, pentru a se putea face față climei siberiene deosebit geroase.

De asemenea, au fost deplasate echipamente pentru deszăpezire, o instalație de îndepărtare și măturare a zăpezii ajungând până la Havana, instalație pe seama căreia umorul sarcastic al cubanezilor a dat naștere la multe glume, în vremea respectivă. Inginerilor de rachete care urmau să însoțească transportul acestora li s-a precizat că destinația era Insula Novaia Zemlia din Oceanul Arctic, acolo unde exista un poligon rusesc de testare a armelor nucleare. Căpitanii vaselor de transport care au plecat din porturile sovietice nu știau încotro se îndreaptă. Aflau ruta pe care trebuiau să o urmeze pe tronsoane, din plicurile care erau desigilate succesiv de către ofițerii KGB aflați la bord, după ce era atinsă destinația indicată în plicul precedent.

Soldații au fost ținuți sub puntea vaselor timp de 17-20 de zile, cât a durat voiajul, unde au trebuit să suporte temperaturi de peste 40 de grade. (Americanii, care începuseră să se gândească la posibilitatea ca numărul crescut de vase comerciale sovietice care se îndreptau spre Cuba ar putea transporta sub bord și militari, au făcut un experiment pentru a verifica această posibilitate. Au băgat un grup din trupele de forțe speciale în cala unui astfel de vas și au ieșit în larg pentru a vedea cât timp membrii grupului puteau suporta condițiile transportului. După trei zile au trebuit să încheie experimentul și să concluzioneze că era imposibil ca vasele sovietice să adăpostească militari sub puntea unor vase comerciale, nedotate pentru transportul persoanelor).

Odată ajunse la Havana, transporturile nu au mai putut fi ocultate, iar secretul se risipea pe zi ce trecea, în fața unor aspecte greu de ascuns. Se reparau drumuri sau se construiau unele noi, se consolidau poduri sau se pregăteau traversări de râuri prin devierea apelor, se demontau stâlpi ale rețelelor telefonice și de electricitate de pe marginea șoselelor, se evacuau unele așezări sătești, iar convoaie agabaritice se puneau în mișcare după miezul nopții. Se trecea cu ursul prin sat și se spera ca lumea să nu-l vadă, ceea ce nu s-a întâmplat.

Cubanezii apreciază astăzi că primele informații despre transporturile sovietice au fost obținute de către americani de la Sistemul Cosmic SAMO și de la serviciile vest-germane, care au raportat despre mișcări în Marea Baltică de vase sovietice cu încărcături militare cu destinația Cuba. Alte surse primare ar fi fost corespondențele dintre emigranții cubanezi din SUA cu familiile rămase în Cuba. Cei din urmă transmiteau zvonuri sau chiar asigurau că văzuseră personal convoaie militare transportând rachete (Toma Diez Acosta, La crisis de los misiles, 1962).

Negocierile diplomatice erau greu de inițiat în situația tensionată existentă, în condițiile în care Hrușciov respingea constant orice posibilitate de dialog. Invazia Cubei îi stârnea președintelui american temerea că, pe lângă posibilitatea unei riposte nucleare, rușii, în contrapartidă, vor ocupa întreg Berlinul, după modelul invaziei Ungariei din 1956, când au răspuns în felul acesta la invazia americană din Suez. Așa că președintele american, spre nemulțumirea conducerii armatei, a impus ca soluție cea de a doua variantă: blocada Cubei.

Blocada Cubei nu a avut, însă, nici un rezultat practic. Rușii au continuat și au încheiat cu succes operațiunea de montare a bazelor de lansare a rachetelor care au devenit operaționale. De asemenea, rușii si-au demonstrat decizia de ripostă față de un eventual atac în Cuba, prin doborârea unui avion american de recunoaștere cu o rachetă sol-aer.

Încheierea crizei

Kennedy se găsea pe punctul de a pierde situația de sub control. Liderii militari americani, în unanimitate, cereau cu tot mai multă insistență deschiderea ostilităților și invadarea Cubei. Armata, în totalitate, era pusă în stare de alertă, iar în Florida (cel mai apropiat stat american de Cuba) începuseră deja operațiuni de evacuarea a populației civile. Ca ultimă soluție Kennedy se adresează lui Hrușciv prin intermediul ambasadei sovietice de la Washington, expunându-i franc situația. Exista pericolul să scape de sub control conducerea armatei. Dacă nu se reușea rapid găsirea unei soluții de încetare a ostilităților izbucnirea războiului era iminentă.

La 26 octombrie, Hrușciov îi răspunde lui Kennedy printr-o telegramă în care îl anunță că, dacă SUA se angajează să nu invadeze Cuba, URSS va considera prezența sa în Cuba ca nemaifiind necesară și că rachetele vor fi retrase.

Termenii armistițiului sunt însă considerați de șefii militari sovietici ca nesatisfăcători, obiectând lui Hrușciov faptul că URSS nu are nimic de câștigat față de situația de dinaintea declanșării operațiunii, care avea ca scop echilibrarea raportului nuclear strategic dintre cele două mari puteri. De aceea, la presiunea lor, se revine imediat asupra condițiilor transmise de Hrușciov, prin adăugarea cerinței ca americanii să-și retragă rachetele din Turcia și sudul Italiei. Noile condiții sunt anunțate a doua zi, la 27 octombrie, la Radio Moscova. În aceeași zi, Hrușciov trimite o telegramă explicativă lui Kennedy în care compară îngrijorarea americană față de rachetele sovietice din Cuba, cu îngrijorarea sovietică față de rachetele americane din Turcia și Italia, considerând, prin urmare, echitabilă soluția de retragere simultană a rachetelor americane din Turcia și Italia cu cele sovietice din Cuba. Referitor la ultimele propuneri sovietice, Turcia și Italia au reacționat diferit. În vreme ce Turcia s-a opus vehement la retragerea rachetelor americane de pe teritoriul său, premierul italian Fanfani a acceptat fără obiecții dezasamblarea lor din sudul Italiei.

La 28 octombrie conflictul se încheie prin acceptarea propunerilor sovietice, retragerea rachetelor americane din Turcia și Italia rămânând, totuși, o înțelegere secretă între Hrușciov și Kennedy.  Armistițiul, deși înțelept și echilibrat, a avut darul să nemulțumească toate părțile și să afecteze imaginea internațională a tuturor.

Liderii politici și militari din URSS au considerat operațiunea ca pe un eșec care le-a afectat imaginea pe plan internațional prin abandonarea unei acțiuni inițiată de ei. Doi ani mai târziu, Hrușciov este înlăturat de la conducerea PCUS, Biroul Politic apreciind că modul în care a fost pregătită, desfășurată și încheiată Operațiunea „Anadir” a adus o gravă atingere prestigiului și imaginii URSS în lume.

La Washington, multe voci importante au considerat că Afacerea Rachetelor a constituit o grea înfrângere pentru SUA, mai ales atunci când s-a descoperit înțelegerea secretă dintre Kennedy și Hrușciov, apreciindu-se că singura parte implicată în conflict care a avut de pierdut a fost cea americană: retragerea rachetelor din Italia și Turcia, plus promisiunea de a nu interveni în Cuba și a lichida astfel sistemul comunist de pe continentul american.

Președintele Kennedy reușise să își mai facă un dușman intern puternic, armata, după ce cu un an înainte, în 1962, își atrăsese mai mult decât antipatia CIA pe care o amenințase cu desființarea și cu reorganizarea din temelii, după aventura nereușită din Golful Porcilor. Un an mai târziu, la 22 noiembrie 1963, președintele american era asasinat în condiții neelucidate pe deplin nici până astăzi.

Cuba și Criza rachetelor

Cubanezii, la rândul lor, au fost nemulțumiți. S-au considerat trădați de sovietici care nu i-au  consultat în nici un fel la încheierea tratativelor cu americanii, tratative în care ei ar fi dorit să fie inclusă și problema Bazei Navale Guantanamo. Deși conflictul respectiv privea starea de fapt din Cuba, nici sovieticii și cu atât mai puțin americanii nu au considerat necesar să-i informeze cu propunerile pe care urmau să le înainteze sau să le ceară cubanezilor opinia. Aceștia nu au existat în negocierile pentru soluționarea crizei rachetelor din Cuba, așa cum, de fapt, nu au existat, ca opinie, nici în timpul pregătirii și desfășurării acțiunii respective. A fost o dovadă în plus că în problemele majore ale vieții internaționale nu contează decât  marile puteri, opiniile și deciziile lor, chiar dacă ele privesc și alte state sau chiar situația internațională în întregul ei.

Faptul că au fost tratați ca parte neglijabilă în negocieri a rănit profund orgoliul cubanezilor, dar partea și mai dureroasă a fost și rămâne pentru ei, pierderea ocaziei istorice de a elibera zona Guantanamo de prezența americană. Era condiția pe care cubanezii au dorit cu ardoare să o impună în tratativele pentru încheiere conflictului. Nu i-a întrebat, însă, nimeni ce vor și astfel Guantanamo, parte din teritoriul cubanez, a rămas pe mai departe sub control american.

Notă - fragment din volumul „Siempre Cuba”, Editura Nora, 2014.