Am văzut cu ochii mei tot ce rușii și evreii care au părăsit Tighina au distrus: toate clădirile publice, fabricile, uzina electrică, gara, triajul, clădirile din incinta marii cetăți, uzina de apă, strada principală Haruzinscaia, Catedrala, dar și cele mai multe case particulare, cărora proprietarii le-au dat foc la plecare. Orașul a ars multe săptămâni, armata nu avea timp de a stinge incendiile, pompieri nu am văzut. Din populația de vreo 30.000 locuitori mai erau toamna poate vreo 6-7.000, între care Moldoveni, dar și multe familii de Ruși din administrația rusă veniți în Basarabia înainte de 1900 și parțial asimilați, unii prin căsătorii mixte, fără prejudecăți etnice, cei mai mulți antisovietici.

De la Tighina se vedea Chișinăul arzând, aprins în zilele de 14 și 15 iulie 1941. Incendiul uriaș, pentru mine la vârsta de 12 ani, era apocaliptic, aș zice azi, chiar la 60 km distanță. Îl văd și azi, focul uriaș și fumul negru răsfirat pe mulți kilometri. Iar panica sovieticilor și a celor care părăseau orașul Tighina era de nedescris, precum și uimirea, și curiozitatea noastră de a vedea cine dintre vecini fuge, dar și frica de patrulele militare care făceau ordine în coloanele nesfârșite de camioane și trenuri ce se îndreptau spre marele pod peste Nistru.

La fecare colț de stradă erau doi sau trei N.K.V.D.-işti cu epoleți albaștri ai lui Dzerjinski, iar circulația după ora 9 seara era cu riscul arestării imediate. Era o panică de nedescris în familiile ofțerilor sovietici de aviație care locuiau încartiruite în casele particulare rechiziționate. Aviația germană bombarda în fecare zi fix la ora 12, iar canonada artileriei antiaeriene era un spectacol oarecum admirat (poate numai de noi, copiii), știind că Nemții nu atacă populația civilă, ci numai obiectivele militare și căile de comunicație. Din grădina mătușii de pe strada Nistrului, admiram zborul în picaj al avioanelor Stukas-Ju 87.

Şcoala a început în acel an în Basarabia la 10 sau 15 octombrie, așa că am trăit pe stradă, în fecare zi prin oraș toată vânzoleala armatelor germane, italiene și române care se scurgeau spre front, iar peste Nistru treceau mereu trenuri lungi și încete cu până la 70 vagoane-cisterne cu combustibil pentru front. Iar de dincolo de Nistru veneau camioane militare germane deschise sau ambulanțe cu soldați răniți de pe front. Nu știu de ce îmi amintesc numai de soldații germani răniți, bandajați la piept sau cap, mulți blonzi, băieți tineri și frumoși, încălțați cu niște cizme scurte cu tureatcă largă. Dar unii aveau numai un picior, ceea ce m-a impresionat până la lacrimi. Eram doar încă un copil.

Era la Tighina, în toamna anului 1941 o divizie italiană care avea camioane americane verzi, Ford-Marmon. Divizia era cazată (sau nu?) în oraș și numai pleca pe front, consumând toate alimentele din piață, încât puțina populație rămasă în oraș nu avea ce mânca și s-a răsculat împotriva Italienilor, alungându-i din casele unde erau cazați. Dar nici până în vara anului 1942 Italienii nu au plecat. De atunci mi-au rămas în minte cele auzite de la șoferii italieni care se ocupau cu „bișnița”: „Che m-interessa la querra! Bene mangiare, poco bere, parlare con le donne”. Mai târziu, am învățat italiana de-a binelea la Timișoara, făcând traduceri de cărți și cursuri ale universității din Torino pentru Biblioteca Politehnicii.

Poate este interesant pentru istorie faptul că, imediat după eliberarea Tighinei, armata germană care avea mari bucătării militare mobile, împărțea zilnic la amiază mâncare soldățească multă și gustoasă la oricine se așeza la coadă cu o gamelă sau o strachină în mână: era o lingură uriașă pentru exact o porție de „gulaș” sau „eintopf ”, o ciorbă deasă cu mazăre sau cartof și varză cu carne „pichelsteiner”. Sute de oameni primeau gratis o mâncare gustoasă și consistentă, după ce soldații își primeau porțiile.

Când am mers la Chișinău cu tatăl meu, la liceul „B. P.  Has-deu”, era mijlocul lui octombrie 1941. Orașul era distrus. Tot bulevardul Alexandru cel Bun era pe ambele părți ars și dinamitat, de la gară până la Spitalul Central nu era nicio clădire teafără pe 5 km lungime, totul era distrus și unele clădiri mai fumegau chiar în noiembrie când a căzut prima zăpadă. Palatul Mitropolitan și hotelul Suisse (Şveițaria) erau arse ca și clădirea Eparhiei cu administrația Mitropoliei și Tipografa instalată de Mitropolitul Bănulescu-Bodoni pe la 1810. În Seminarul Teologic se instala liceul militar. Antena postului de Radio-Chișinău, înaltă de vreo 100 m, era la pământ în apropierea liceului „Alecu Russo”. „Lumea bună” lua masa la restaurantul Crucii Roșii. Nu cred că erau la Chișinău în iarna 1941-1942 mai mult de 10-15.000 locuitori din cei 140.000 în anul 1912 și 117.000 la statistica din anul 1930. Dacă nu mă înșeală memoria, înainte de 1940, în oraș trăiau 55.000 locuitori de religie mozaică și 63.000 creștini, din care Moldoveni erau 21.000, cifre citite din ziarul „Raza”, editat de părintele Vasile Țepordei de la Mitropolie, prietenul tatălui meu.

În anul 1942, toamna, s-a ridicat la Ghidighici, pe deal, monumentul „Turnul Dezrobirii” și s-au desfășurat mari serbări comemorative. A fost la festivități generalul Ion Antonescu - acum mareșal, Regele Mihai și Regina-Mamă Elena. Guvernator al Basarabiei era generalul Voiculescu, iar Titus Hotnog era Director general al învățământului, Vasile Harea era directorul liceului „B. P. Hasdeu”, la internat pedagog era un tânăr poet Robert Cahuleanu, poreclit de noi, elevii, „poetul Mazăre”. Viața noastră era austeră: la școală - de la 8 la 13; masa, 2 ore libere, apoi orele obligatorii „de meditații” - de la 16 la 18.30; cina – la ora 19.00, „de voie” sau la curățat cartof - până la ora 21; la orele 22 era „stingerea”, iar la 6 dimineața - „deșteptarea”, gimnastica, spălarea sau dușul; la 7.15 – micul dejun, întotdeauna cu franzelă albă și iaurt de oaie, iar masa de prânz - bogată și consistentă. Se făcea mult sport în curtea liceului, atletism și jocuri. Nu am văzut niciunde și niciodată un internat mai curat și mai spațios în toți anii de liceu la liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, în anii 1944-1945; la Cluj - liceul Ortodox „Simion Ştefan”, în anii 1945-1948 și la Facultatea Electrotehnică din Timișoara - până în 1953. Disciplina, ordinea și curățenia învățate la liceul Hașdeu din Chișinău, au fost pentru mine, școala fundamentală a vieții.

În anii 1941-1944 țara era în război. Armatele noastre luptau în Rusia: în Crimeea – în vara anului 1942 - la Sevastopol și Kerci, apoi pe Doneț, pe Don și Volga, în câmpia Calmucă, la Cotul Donului și în Caucaz. Am urmărit zi de zi luptele, victoriile și apoi din 1943 dureroasele înfrângeri și retrageri. Stalingrad, Kotelnicovo, Klețcaia, Kalaci, Novorosiisk și Krasnodar pe Cuban mi-au rămas în amintire ca niște stigmate, peceți ale sorții.

Distracțiile erau rare. Cam odată pe lună mergeam la „Cinema Expres”, un teatru mare și vechi, în care vedeam flme, cele mai multe italiene, istorice ca: „Legea Haremului”, „Leul din Damasc”, „Cele două orfeline”, cu fermecătoarele actrițe Alida Valli și Maria Denis; „Cocoșatul de la Notre-Dame” sau „Monumentul Indian”. Am văzut-o și pe celebra cântăreață Maria Cebotari în flmul muzical „Maria Malibran”, dar mai ales în capodopera de război „Cătușe roșii” - acest flm nu mai există, a fost făcut în 1942 la U.F.A. - Berlin, în colaborare cu Oficiul Național Cinematografc (O.N.C.). Tema: teroarea sovietică în Basarabia.

Neuitat și adânc întipărit în mintea mea a rămas laitmotivul muzical cântat de Maria Cebotari: „Niciodată, niciodată n-ai să știi durerea ce-ai lăsat când ai plecat”, la care toată lumea plângea într-o emoție sublimă. Filmul a rulat la Chișinău din vara lui 1943, de la premiera la care Mărioara Ciubotaru, priveghetoarea din corul Soborului Catedralei din Chișinău, a fost pe scenă. Am văzut-o sărbătorită cum nu s-a mai pomenit, în atmosfera tragică a războiului, după căderea Stalingradului. Maria Cebotari s-a născut la Chișinău, la 10 februarie 1910 și s-a stins la Viena, la 09.06.1949. A cântat pe scenele marilor opere europene: Teatrul La Scala din Milano, Teatrul de Operă Semper de la Dresda, la Paris, München, Salzburg, Viena și Berlin. A fost o cântăreață mare, o stea pe firmamentul muzical al Europei din anii 1935-1948, modestă și venerată. A murit tânără, la 39 ani, în condiții neelucidate. Nu știm dacă nu a fost ajunsă de „lunga mână a revoluției”.

Am să închei evocarea anului 1940 și răpirea Basarabiei cu un nume de mare erudit și patriot basarabean, părintele Paul Mihail (1904-1994), teolog și istoric, care la 9 octombrie 1994, cu o zi înainte de trecerea în vecinicie (cum el însuși scrie), a înmânat profesorului Gheorghe Buzatu de la Iași - cel mai harnic istoric român al secolului al XX-lea - manuscrisul său care a devenit „Jurnal 1940-1944”, publicat în Editura Paideia în anul 1999. Jurnalul preotului născut la Cornova Orheilor este impresionant și tragic. Îmi permit să redau cele scrise de dânsul la 14 septembrie 1944, ziua Sfintei Cruci, în refugiu fiind la Râmnicu-Vâlcea, gândindu-se la septembrie 1940, când Regele Carol al II-lea părăsea România cu amanta Elena Lupescu, după dezmembrarea României: „Se schimbă un regim care a stăpânit România zece ani și al cărui rezultat se vede azi. Cu ce sunt vinovați Românii din Basarabia că au fost lăsați pradă unei urgii nemaicunoscute în istorie? Pleacă vinovatul principal, al uniformelor și reclamei. Se va ști că România a fost sfâșiată, fără să tragă nimeni o împușcătură? Iar azi s-a aflat că armistițiul a fost semnat în ziua de 12 septembrie la Moscova… Cetățile de la Nistru își clatină ruinele, osemintele eroilor și martirilor se cutremură, sufletul românesc se roagă și plânge”.

Notă - Textul a fost prezentat de către autor la Conferința Științifică internațională „75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța - 28 iunie 1940”, Chișinău, 12-13 iunie 2015.