La începutul anului 2018, foarte zeloşii, dar ignoranţii „politruci de serviciu", care se declară istorici, au susţinut în presă, la Radio şi Tv că prin programul lansat de preşedintele Woodrow Wilson la 8 ianuarie 1918 - cunoscut sub numele de „cele 14 puncte" - S.U.A. au recunoscut unirea Transilvaniei cu România. Ca urmare, au ţinut să elogieze centenarul acestui eveniment. Realitatea, întemeiată pe documente, contrazice o asemenea abordare. În cele ce urmează vom face precizările de rigoare. În ianuarie 1918, omenirea intrase în cel de-al patrulea an de război, timp în care muriseră milioane de oameni şi se înregistraseră uriaşe pierderi materiale. Ideea păcii se contura la orizont, dar nimeni nu propunea un program coerent privind conţinutul acesteia şi organizarea lumii după război.
A revenit preşedintelui american Woodrow Wilson meritul de a fi luat o asemenea iniţiativă, constituind o echipă de diplomaţi şi militari care să studieze situaţia existentă în anul 1917 şi să propună un plan care să stea la baza viitoarei conferinţei de pace. Pe măsură ce acest plan se contura, Woodrow Wilson devenea tot mai convins de misiunea sa istorică, chiar mesianică. Un biograf al său avea să scrie că „ideea prezenţei sale la conferinţa de pace îl seducea şi devenise, pe nesimţite, mai degrabă un scop decât un mijloc. Dorinţa de a-şi oferi bunele servicii se transformase în necesitatea unei intervenţii personale în calitate de arbitru al lumii. Ambiţia e nemărginită să devină arhitectul păcii, creatorul unei federaţii a naţiunilor menită să prevină orice nou conflict!"[1].
Pentru ca preşedintele să fie prezent la Conferinţa păcii era nevoie ca S.U.A. să participe la război. Ca urmare, la 14 decembrie 1917, S.U.A. a declarat război Germaniei. În declaraţia publicată se menţiona: „Noi nu dorim în nici un fel[2] a slăbi sau reorganiza Imperiul Austro-Ungar", ci doar eliberarea popoarelor sale „de neruşinata dominaţie a autocraţiei militare şi comerciale prusace". Peste mai puţin de o lună, la 8 ianuarie 1918, preşedintele Woodrow Wilson a prezentat în faţa Camerelor reunire ale Congresului (Senatul şi Camera Reprezentanţilor) programul care urma să stea la baza viitoarei conferinţe de pace. Acest program a intrat în istorie sub numele de cele 14 puncte şi avea următorul conţinut[3]:
1. diplomaţie sinceră „în văzul tuturor";
2. libertatea absolută a navigaţiei pe mări;
3. suprimarea tuturor „barierelor economice";
4. reducerea armatelor naţionale;
5.înţelegere liberă privind „revendicările coloniale".
Art 6. „Evacuarea tuturor teritoriilor ruse şi reglementarea tuturor chestiunilor privitoare la Rusia, care vor asigura cea mai bună şi mai liberă cooperare a celorlalte naţiuni, pentru a da Rusiei prilejul să hotărască, fără să fie împiedicată sau stânjenită, pentru independenţa propriei sale dezvoltări şi a politicii sale naţionale şi pentru a i se asigura o sinceră bună primire în Societatea Naţiunilor libere, sub instituţiile sale alese de ea singură şi mai mult decât o primire, întregul ajutor de care ea ar avea nevoie şi pe care l-ar dori. Tratamentul acordat Rusiei de către naţiunile surori în lunile ce urmează va fi piatra de încercare a bunăvoinţei lor şi a înţelegerii nevoilor ei, abstracţie făcând de propriile lor interese şi de simpatia lor dezinteresată".
7. Belgia trebuie evacuată şi restaurată suveranitatea;
8. întregul teritoriu francez „va trebui să fie liber";
9. reglementarea frontierei italiene „de-a lungul liniilor naţionalităilor clar reconoscibile".
10. „Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi dorim să le vedem locul salvat şi asigurat printre naţiuni, va trebui să li se dea mai larg ocazia unei dezvoltări autonome".
11. „România, Serbia şi Muntenegru vor trebui să fie evacuate şi teritoriile ocupate vor trebui restituite";
12. „O suveranitate certă va trebui asigurată părţilor turceşti ale Imperiului Otoman actual";
13. „Un stat polonez independent va trebui să fie creat";
14 „O asociaţie generală de naţiuni va trebui formată prin convenţii speciale, în scopul de a da garanţii mutuale de independenţă politică şi de integritate teritorială statelor mari, ca şi celor mici".
Programul a fost primit cu aplauze de parlamentarii americani, iar ziarul englez „Star" aprecia că el reprezenta „cel mai frumos dar pe care Wison l-a oferit lumii"[4].
Din analiza acestui document rezultă limpede că preşedintele Wilson a oferit o perpectivă lumii postbelice, bazată pe principii noi - diplomaţie deschisă, liberatea de navigaţie, libertatea comeţului, rezolvarea prin bună înţelegere a tuturor problemelor internaţionale, crearea unei organizaţii mondiale care să vegheze la independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor. În acelaşi timp, se poate constata că românilor li se promitea doar retragerea trupelor de ocupaţie din România. O propunere similară se referea la Rusia, Belgia, Serbia şi Muntenegru, care urmau să-şi redobândească independenţa şi integritatea teritorială.
Faptul că se preconiza menţinerea Rusiei şi Austro-Ungariei în graniţele de dinainte de declanţarea războiului mondial nu putea să satisfacă naţiunile care se aflau sub dominaţia acestor imperii. Potrivit art. 6, Rusia urma să-şi hotărască propria dezvoltare şi politica naţională. Documentul făcea abstracţie de revoluţia din februarie 1917 şi de faptul că guvernul provizoriu recunoscuse dreptul popoarelor din Rusia de a se organiza pe baze autonome, precum şi de decretul semnat de V.I. Lenin la 25 octombrie/8 noiemnrie 1917 privind dreptul acestor popoare la autodeterminare până la despărţirea de statul existent.
Ca urmare, până la 8 ianuarie 1918 - când au fost lansate cele 14 puncte ale lui Wilson - popoarele anexate din zona europeană a Rusiei îşi proclamaseră autonomia statală şi chiar independenţa (cazul finlandezilor). Românii din Basarabia constituiseră la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească autonomă şi se pregăteau să decidă independenţa acesteia, care avea să fie votată de Sfatul Ţării la 24 ianuarie 1918. Pe parcursul lunilor ianuarie - martie 1918 şi-au proclamat independenţa Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina şi Polonia (partea ocupată de Rusia). La 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România. Aceste date concrete arată că popoarele respective au acţionat în conformitate cu propriile lor interese, pe care preşedintele S.U.A., în cele 14 puncte, nu le avusese în vedere.
Mai complicată era situaţia popoarelor anexate de Austro-Ungaria, deoarece Woodrow Wilson era împotriva „balcanizării" Europei Centrale şi nu dorea să favorizeze fărămiţarea acesteia în multiple suveranităţi. Rezulta limpede că se preconiza menţinerea Austro-Ungariei şi „democratizarea" acesteia prin dezvoltarea autonomă a popoarelor care o alcătuiau. Popoarele asuprite din imperiu au luat act de faptul că preşedintele S.U.A. se pronunţa pentru dezvoltarea lor autonomă în cadrul împeriului, ceea ce reprezenta un pas înainte pe calea afirmării propriilor interese naţionale. Era însă prea puţin.
Îndată ce a citit cele 14 puncte, ambasadorul Serbiei în S.U.A. a fost foarte tranşant: o pace balcanică era „de neconceput fără dezmembrarea prealabilă a Austro-Ungariei"[5]. Reprezentanţii naţiunilor asuprite din imperiu s-au dovedit mai circumspecţi şi mai maleabili, hotărând să se întrunească într-un Congres în care să-şi expună punctele de vedere. La acest Congres, desfăşurat la Roma în zilele de 8-10 aprilie 1918, au participat reprezentanţi ai românilor, sârbilor, cehilor, slovacilor, polonezilor şi italienilor. După ample dezbateri, s-a adoptat o Rezoluţie prin care-şi exprimau hotărârea de a obţine eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară şi constituirea statelor proprii sau unirea cu conaţionalii lor din statele existente. S-a subliniat necesitatea colaborării şi coordonării eforturilor în vederea promovării acestui obiectiv, printr-o amplă acţiune de propagandă în Europa şi în S.U.A. pentru obţinerea sprijinului opiniei publice şi a liderilor politici.
În acest spirit, în ziua de 30 aprilie 1918, s-a constituit la Paris, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina[6]. În iulie 1918 s-au înfiinţat Societatea Anglo-Română cu sediul la Londra şi Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, cu centrul în Roma[7]. Asemenea consilii şi societăţi ai înfiinţat şi celelalte naţiuni asuprite din Imperiul Habsburgic. Aceste organizaţii au desfăşurat o amplă activitate, membrii lor publicând articole în presa din statele respective, participând la întruniri publice, stabilind relaţii cu oameni de cultură şi lideri politici în faţa cărora au pedat pentru cauza naţională. Ca urmare, au obţinut sprijinul şi colaborarea multora dintre ei, s-a creat o stare de spirit favorabilă promovării intereselor acestor popoare.
O deosebită atenţie a fost acordată acţiunii de propagandă în S.U.A. Vasile Stoica a înfiinţat, în iulie 1918, Liga Naţională a Românilor din S.U.A., care cuprindea români stabiliţi în această ţară, precum şi români veniţi din ţară şi din Austro-Ungaria. Organizaţii similare au creat cehii, slovacii, sârbii, italienii şi polonezii. S-a realizat o colaborare între acestea, convenindu-se ca într-o primă etapă (lunile iulie-august) să se desfăşoare activităţi paralele în cadrul naţionalităţilor respective - editarea de borşuri şi manifeste, publicarea de articole în presa proprie şi în cea de mare tiraj, atragerea unor personalităţi americane, organizarea de întruniri publice etc. Într-o următoare etapă s-au organizat acţiuni comune, accentul fiind pus pe desfăşurarea unor mari întruniri, la sfârşitul cărora se adoptau rezoluţii care erau trimise presei, precum şi preşedintelui S.U.A.
Această campanie a culminat cu marele miting desfăşurat în Carnegie Hall din Washington în ziua de 15 septembrie 1918. Au participat peste 4.000 de persoane, între care Hishtcook - preşedintele Comitetului pentru Afacerile Străine din Senatul S.U.A., Frederich Allen - preşedintele Partidului Republican din New-York, Pierre Lanux - scriitor francez. Au trimis mesaje de salut miniştrii Franklin Lane şi Josef Daniels, senatorul Henry Cabot Lodge - preşedintele Universităţii Harvard şi viitor preşedinte al Comitetului Senatului pentru Relaţii Externe. Au luat cuvântul reprezentanţii naţiunilor respective: Vasile Stoica (ofiţer şi diplomat român), Thomas Grrigue Masaryk (viitorul preşedinte al Cehoslovaciei), Ignacy Jan Paderevski (viitorul prim-ministru al Poloniei), Giuseppe Bevione (ziarist şi politician italian), Hiko Hinkovici (fruntaş al slavilor sud-dunăreni). La sfârşitul întrunirii a fost adoptată o rezoluţie în care se preciza: „Noi cerem dizolvarea actualului Imperiu [austro-ungar] şi organizarea popoarelor sale eliberate în conformitate cu propria lor voinţă". Documentul a fost transmis principalelor ziare, preşedintelui S.U.A., precum şi reprezentanţilor Antantei la Washington. De asemenea, fruntaşii acestor naţionalităţi au cerut audienţă la preşedintele Wilson.
Demersul a dat rezultate, astfel că în ziua de 20 septembrie 1918 preşedintele S.U.A. i-a primit la Casa Albă, în Salonul Albastru, pe Vasile Stoica, Thomas Masaryk, Ignacy Paderevsky şi Hiko Hinkovici[8]. Fiecare a prezentat situaţia propriilor popoare, insistând pe voinţa acestora de a se elibera de sub dominaţia imperiului şi a-şi constitui de state naţionale proprii sau a le întregi pe cele existente. Vasile Stoica avea să scrie[9] că preşedintele i-a ascultat cu atenţie pe invitaţii săi, după care a declarat că „guvernul şi poporul american cunoaşte aspiraţiile noastre şi este de acord cu noi în ce priveşte acţiunea noastră de eliberare şi de modul prin care s-ar ajunge la o pace durabilă. Austro-Ungaria este o construcţie care nu mai poate fi menţinută, pentru că baza ei este subminată de nedreptate, asuprire şi prigoană neumană în care au căzut victime straturile nemaghiare şi negermane, care totuşi fac două treimi din populaţia ei. Împărţirea acestui imperiu a devenit o necesitate istorică şi preşedintele nu se îndoia de acest fapt că printr-o bună înţelegere între popoare se poate ajunge în Europa Centrală şi Răsăriteană la o pace şi prosperitate de care se simte atâta nevoie". I-a asigurat pe interlocutorii să că „puteau fi siguri de ajutorul lui deplin". Declaraţia a fost primită cu satisfacţie de cei prezenţi, care s-au grăbit să o facă publică.
În fond, la 20 septembrie 1918, preşedintele Wilson revenea asupra articolului 10 din cele 14 puncte din 8 ianuarie 1918, recunoscând, pentru prima dată, că „Austro-Ungaria este o construcţie care nu mai poate fi menţinută", şi că împărţirea acestui imperiu „a devenit o necesitate istorică".
Respectarea adevărului istoric nu numai că nu diminuiază meritele preşedintelui Wilson, dar dovedeşte că liderul unei mari puteri a acceptat argumentele susţinute de interlocutorii săi şi nu a ezitat să-şi modifice opţiunile exprimate public într-un anumit context istoric. Prin aceasta, popoarele respective îi sunt, pe drept cuvânt, recunoscătoare preşedintelui Woodrow Wilson.
Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „Contribuţia elitelor la întregirea României", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 28-29 septembrie 2018, de Muzeul Vrancei din Focşani.
-----------------------------------------------
[1] Charles Zorgbibe Wilson. Un cruciat la Casa Albă. Traducere Daniela Boriceanu, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2003 p. 177 (în continuare se va cita Wilson...).
[2] Toate sublinierile din text aparţin autorului acestui studiu.
[3] Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. I (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică Pedagogică, 1974, pp. 12 – 13.
[4] Ibidem, p. 233.
[5] Wilson..., p.229.
[6] Documente ale Unirii..., p. 350-351.
[7] Vezi, pe larg, Simion C Mândrescu, În Franţa şi Italia pentru cauza noastră, Bucureşti, 1910.
[8] Corneliu Mihail Lungu, Făuritorii Marii Uniri, Bucureşti, 2003, pp. 50-55.
[9] Vezi, Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2017.