„Tot ce-am cucerit noi, cu preţ de sânge, au luat alţii! Pe tabla de şah a lumii, noi am pus lacrimi împietrite, iar puternicii lumii au scuipat pe ele şi le-au zdrobit cu bocancii!"[1]

Deşi, oficial, data angajării României în Al Doilea Război Mondial este declarată ca fiind ziua de 22 iunie 1941, realitatea istorică demonstrează că starea de război s-a produs cu un an înainte, prin ultimatumurile U.R.S.S. din 26-28 iunie 1940. La 22 iunie 1941, Armata Română nu a atacat Uniunea Sovietică, nu a agresat o ţară străină, ci a călcat dincolo de Prut, pe pământ românesc, iar Ordinul către armată al generalului Ion Antonescu - „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!"- a constituit deschiderea drumului spre spălarea ruşinii naţionale a rapturilor din anul precedent:
- 28 iunie 1940 - Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa;
- 30 august 1940 - Trecerea nord-vestului Transilvaniei sub ocupaţia şi administraţia Ungariei horthyste, prin Dictatul de la Viena;
- 7 septembrie 1940 - Tratatul de la Craiova prin care partea de sud a Dobrogei, „Cadrilaterul" (județele Durostor și Caliacra), a trecut în componența Bulgariei.

Infamul Pact Ribberntop-Molotov (şi anexa sa secretă) încheiat între cele două mari puteri europene ale momentului au finalizat reîmpărţirea momentană a zonelor de interese între Germania şi Uniunea Sovietică, România fiind pusă în faţa faptului împlinit. Aliaţii tradiţionali, Franţa şi Anglia, erau preocupaţi de propria soartă fără posibilitatea de a interveni. În situaţia dată, România nu avea de ales, alianţa cu Germania fiind unica soluţie de recuperare a teritoriilor pierdute şi de reîntregire a ţării.

Ultimatumurile sovieticilor şi retragerea Armatei Române din Basarabia au făcut obiectul unor ample studii şi relatări de-a lungul vremurilor. În mod special amintim pe Constantin Virgil Gheorghiu cel mai important corespondent de război al vremii[2]. Dureroasele aduceri aminte ale dramaticelor clipe ale sfârşitului lunii iunie a anului 1940 sunt relatate şi de Gheorghe Huidu, veteran de război, prin grija profesorului George Voica: „Trecând prin Chişinău, ne-am trezit că, de sus, de la balcoane, de la ferestre, se arunca în noi cu borcane pline cu apă, cu pi*** spărgându-ne capetele. După vorbele spuse stâlcit româneşte, am înţeles că cei ce-şi băteau joc de noi erau evrei. Noi nu le făcusem nimic. Eram în ţara noastră, pe pământ românesc [...] Am ieşit din Chişinău cu un gust amar. În ţara ta să fii batjocorit de străini"[3].

Tot în 1940, Diktatul ne-a răpit nord-vestul ţării, şi l-a făcut cadou Ungariei horthyste. A urmat ziua de 22 iunie 1941, când ordinul Mareşalului a răsunat ferm: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!" Astfel a început odiseea ostaşului român, pentru readucerea la trupul ţării a Basarabiei, a codrilor voievodali ai Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Situaţia nou creată a găsit Armata Română nepregătită pentru un conflict militar de o asemenea amploare, ceea ce a făcut ca preţul plătit pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Armata Roşie să fie extrem de ridicat. Singura personalitate care şi-a asumat responsabilitatea conducerii ţării în acele momente de cumpănă a fost generalul, apoi mareşalul Ion Antonescu. Ceilalţi, toţi, au făcut un pas înapoi.

Eliberarea pământului cotropit de U.R.S.S. a fost plătită cu grele şi uriaşe sacrificii. Iată cum descrie un veteran al acelor zile „operele" soldaţilor Armatei Roşii, comise împotriva militarilor români: „Atâta cruzime nu mi-a fost dat să văd până astăzi, la bătrâneţe. Îmi venea să vărs" - spunea Gheorghe Ionescu, unul dintre veteranii ale cărui comentarii au fost păstrate pentru istorie. „După ce am văzut grozăvia aia, cu mâinile şi picioarele retezate cu toporul şi cu p*** băgată în gură, mi-am zis că de aici încolo, oriunde voi fi pus să lupt, să ucid, nu voi avea pic de milă, nici cât să pui în vârful acului. Le dăduseră în genunchi, de două-trei ori cu toporul, să-l reteze... Am luat picioarele unuia, de sub cap şi i le-am pus lângă genunchi, să văd dacă erau ale lui, pentru că, deşi îl vedeam cu ochii mei, nu-mi venea să cred"[4]. O altă imagine de coşmar, desprinsă parcă dintr-un film horror, dincolo de închipuirea unui om normal, este prezentată cititorului printr-o descriere apocaliptică: „[...] umblând prin pădure, cu degetul pe trăgaciul pistolului automat, am văzut o scenă care m-a cutremurat: jos, pe frunze, era o femeie despicată pe jumătate, de la craci la bărbie, sfârtecată de o schijă, iar la ţâţa ei, un copilaş de câteva luni... Copilul sugea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am pus arma jos şi l-am luat în braţe. Era un copil oacheş, frumos, care se uita la mine fără nici o teamă... mi s-a lipit de obraz... şi-a pus căpşorul pe gâtul meu, lângă ureche şi gungurea... Dumnezeii măsii de viaţă! Îmi venea să-mi pun arma la tâmplă şi să termin o dată cu nenorocita asta de viaţă..."[5].

Odată ajunsă la Nistru - socotit ca graniţă de răsărit a României şi a Europei - legile aspre ale războiului nu au permis ieşirea României din alianţa cu Germania, conjunctură repetată şi după marea trădare Regelui Mihai şi a complotiştilor de la 23 august 1944, în cazul trecerii Armatei Române dincolo de graniţa de Vest a ţării, când Armata Română a luptat cu fostul inamic împotriva fostului aliat.

După întrevederea din 6 august 1941 de la cartierul general al Grupului de armate Sud dintre Hitler şi Antonescu (Berdicev, Ucraina), Hitler i-a scris lui Antonescu: „Propun, generale Antonescu, ca după ce ajungeţi la Nipru inferior să preluaţi cu grosul trupelor dumneavoastră protejarea zonei dintre Nistru şi Nipru. În plus, ar fi de dorit ca în special forţele mobile române, corpurile de cavalerie şi brigada blindată să participe la operaţiunile viitoare şi la est de Nipru"[6]. Armata Română a fost pusă în situaţia de a continua luptele în alianţă cu Wehrmachtul decizie intens controversată mai cu seamă după 1989. Deşi decizia continuării operaţiilor militare ale Armateri Române la est de Nistru a aparţinut exclusiv generalului Antonescu, care în cadrul procesului din 1946 a justificat hotărârea sa, aceasta bazându-se pe consideraţiile strategice, care l-au determinat să continue lupta alături de trupele germane, printre motive aflându-se şi faptul că în imediata apropiere a Basarabiei se găsea o puternică armată sovietică, gata de contraofensivă[7].

19 noiembrie 1942 - Cotul Donului

„Marea confruntare din vara şi toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat, desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de bătălia de la Stalingrad. A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră, de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27 septembrie 1940, propria alianţă Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei a influenţat de o manieră decisivă configuraţia conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în decembrie 1941, când Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943)"[8].

După forţarea Nistrului, Grupul de Armate „General Antonescu" a fost practic desfiinţat, iar armata 11 germană a trecut în subordinea Grupului de Armate Sud, al cărei comandant era mareşalul Gerd von Rundstedt. Armata 3 română a declanşat acţiunea de înaintare spre Bug şi în trei săptămâni străbătuseră prin luptă 400 km[9]. A urmat „cea mai mare bătălie defensivă de pe Frontul de Est, care a durat până la 3 octombrie 1941"[10].

Confruntarea din toamna anului 1942 şi iarna 1942-1943 a fost cea mai amplă şi complexă operaţie strategică dintre forţele Axei şi Armata Roşie şi s-a desfăşurat pe parcursul a peste 200 de zile (17 iulie 1942-2 februarie 1943)[11]. Părţile beligerante au antrenat în luptă impresionante forţe umane, cantităţi de armament şi tehnică de luptă. În ceea ce priveşte partea română, în confruntare au fost angajate armatele 3 şi 4 române şi unităţi care au însumat aproape 250.000 de militari. În marea confruntare de pe Volga, care a reprezentat un punct de răscruce în desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a înregistrat cea mai severă înfrângere din istoria sa. Din efectivul total angajat, care s-a ridicat la 253.957 de oameni, pierderile s-au cifrat la 158.854 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi)[12]. Au fost, de asemenea, pierdute importante cantităţi de armament, muniţie, subzistenţe, echipament etc. Astfel, în perioada 15 noiembrie 1942-7 ianuarie 1943, cele două armate au pierdut 71.724 puşti, ceea ce reprezenta circa 50% din existent, 2.495 puşti mitraliere, 778 mitraliere, 459 tunuri aeriene, 77 mitraliere A.A., 162 tunuri câmp, 693 aruncătoare Brandt etc.[13].

Condiţiile climatice improprii - iarna excesiv de geroasă - slaba alimentarea cu hrană, furaje, muniţie, echipament, tehnică de luptă, dar şi larga linie de apărare pe aliniamentul căruia fuseseră amplasate, disensiunile apărute între militarii armatelor române şi Comandamentul german au deteminat pe generalul Petre Dumitrescu să raporteze la mijlocul lunii noiembrie 1942 eşaloanelor superioare: „Date fiind mijloacele pe care armata le are la îndemână, ne găsim în situaţia de a nu ne putea organiza pentru iarnă şi de a nu putea face faţă unui atac inamic mai important şi pe durată mai lungă"[14]. Contrar înţelegerii, Hitler (comandant direct al confruntării de la Cotul Donului-Stalingrad) nu şi-a onorat promisiunile de dotare a trupelor române la intrarea în dispozitiv cu mijloace anitanc armament şi muniţie, făcute Mareşalului Ion Antonescu.

În data de 19 noiembrie 1942, după o pregătire de artilerie de 90 de minute a 3.500 de guri de foc şi instalaţii Katiuşa - care la o singură salvă puteau lansa cca. 10.000 de încărcături de diferite calibre[15] -, s-a declanşat ofensiva sovietică. Frontul a fost rupt efectiv de blindatele sovietice, continuând loviturile şi sodându-se cu imense pierderi ale părţii române. Generalii Lascăr, Mazzarini şi Sion au forţat încercuirea şi au reuşit să intre în contact cu Divizia 22 Blindată germană, dar, în final, atacaţi de forţe sovietice net superioare, au căzut în prizonierat.„[...] Ziceai că acolo, la Cotul Donului, arde pământul, că se topeşte zăpada şi fierbe, clocoteşte şi ea, că flăcările se caţără pec er, ca viţa de vie, toamna, roşie... şi că cerul se aprinde şi el, urmând ca în câteva clipe să se prăbuşească cu funinginea şi scrumul pe noi, că n-o să avem unde să ne mai ascundem... Ardeau şi cerul şi pământul. Venise sfârşitul lumii ! Ne cuprinsese groaza şi n-aveam unde de să fugim şi, mai ales, nu puteam să părăsim locul pe care-l ocupasem"[16].

Retragerea

În anul 1944, efectivele militare româneşti de pe Frontul de Est au trecut în subordinea generalului-colonel Hans Friessner, comandantul Grupului de Armate german „Ucraina Sud". Consecinţă a pierderii suferite de germani în confruntarea blindatelor de la Uman, la 5 martie 1944, trupele sovietice au ajuns la graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Armata a 4-a română, comandată de general de corp de armată, Mihai Racoviţă, era poziţionată pe linia est Carpaţi şi avea în componenţă Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german.

Forţele române şi germane, aflate faţă în faţă cu forţe net superioare ale Armatei Roşii au fost obligate să se retragă spre Nistru, apoi, după traversarea acestuia, au continuat luptele pe teritoriul naţional al României. Conducătorul Statului, conştient de evoluţia evenimentelor s-a exprimat „Nemţii au pierdut războiul lor, să avem grija să nu pierdem şi noi războiul nostru". Cu acordul Mareşalului, s-au purtat tratative pentru o înţelegere cu Aliaţii şi încheierea unui armistiţiu. Frederic Nanu prin ambasada de la Stockholm cu Alexandra Kollontay şi Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoainu via ambasadele române de la Ankara, Cairo, Lisabona, Madrid, Berna. La Stockholm, Frederic Nanu a fost contactat de către ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză concretizându-se prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată - cum ceruse preşedintele S.U.A., Roosevelt, la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. Relevantă este şi declaraţia şefului SSI, Eugen Cristescu din perioada 1940-1946[17], dar şi referirea la contribuţia lui Iuliu Maniu la actul de la 23 august 1944 a istoricului Marian Zidaru.

După legile oricărui stat, actul de la 23 august 1944, organizat de complotişti sub „autoritatea" Regelui Mihai şi soldată cu arestarea capului - de facto - al Armatei Române, respectiv predarea acestuia în plin conflict militar inamicului, nu pot fi calificate decât într-un singur fel - înaltă trădare naţională.

Iuliu Maniu în documentele britanice.

Printre complotişti s-a aflat şi Iuliu Maniu, despre care, „Documente din arhivele britanice atestă faptul că Iuliu Maniu a fost finanţat de guvernul britanic, condus de Winston Churchill, pentru a organiza o lovitură de stat care să ducă la arestarea lui Ion Antonescu şi la ieşirea României din alianţa cu Germania. [...] Iuliu Maniu a fost abordat de serviciul secret britanic (S.O.E.) în anul 1940, după Dictatul de la Viena, prin intermediul omului de afaceri britanic Alfred George Gardyne de Chastelain. În anul 1940, cei doi s-au întâlnit în casa lui Rică Georgescu, un inginer petrolist care era membru al reţelei britanice de spionaj. Prin intermediul acestui inginer, s-au realizat toate schimburile de informaţii până când a fost arestat pentru spionaj în vara anului 1941". Îi interesa ca instalaţiile petrolifere să nu mai funcţioneze şi astfel să nu mai alimenteze maşina de război a nemţilor pe durata celui de-Al Doilea Război Mondial, România, alături de U.R.S.S., fiind principalele furnizoare de carburant pentru tancurile germane. [...] Rică Georgescu a primit 150 de milioane de lei pentru aceste servicii, conform rapoartelor din fondul S.O.E. România.

N.K.V.D. avea încheiat un protocol de colaborare cu S.O.E., care presupunea existenţa unor reprezentanţe ale serviciului la Moscova (condusă de generalul de brigadă George Alexander Hill) şi N.K.V.D. la Londra (condusă de colonelul Ivan Chichaev). Iuliu Maniu nu semna niciodată rapoarte, însă printre documente se află câteva scrisori adresate lui Alfred George Gardyne de Chastelain în care se abordau probleme politice şi îi cerea ajutorul în diverse probleme. Cele trei nume conspirative ale lui Maniu erau « Alecu », « Miron » şi « Tom ». Iuliu Maniu primea bani pentru serviciile sale, prin intermediul unui turc (Salvet Lufti Tozan), folosit pe post de valiză diplomatică. Salvet Lufti Tozan era consulul onorific al Finlandei la Bucureşti [...]. Fusese recrutat de serviciile secrete britanice şi era folosit şi în spaţiul românesc şi în cel unguresc. Fiind consul onorific, nu-i deschidea nimeni valiza, nici măcar nemţii nu îndrăzneau s-o violeze, şi astfel putea să transporte în ea orice. Prin intermediul acestui turc, Maniu a primit 50.000 de dolari în două tranşe, diamante în valoare de 72.000 de lire, plus trei diamante mai mari a căror valoare nu o precizează britanicii [...]. Însuşi Hitler i-a prezentat lui Ion Antonescu dovezi despre colaborarea lui Maniu cu serviciile secrete britanice şi i-a cerut să-l aresteze, însă mareşalul s-a opus.

Procesul în care membrii reţelei lui Rică Georgescu au fost acuzaţi de spionaj nu s-a mai judecat, datorită intervenţiei lui Eugen Cristescu [...]. În timpul anchetei, s-a constatat că fusese implicat şi Iuliu Maniu, în calitate de conducător. Însă, anchetatorii au refăcut declaraţiile înlocuind numele Iuliu Maniu cu Rică Georgescu. [...] Britanicii au încercat să îi forţeze mâna lui Iuliu Maniu să declanşeze o lovitură de stat. Prima dată în august 1943, britanicii au trimis în România pe mr. David Russel, de la serviciul secret britanic, care era şi comandantul misiunii, şi pe Nicolae Ţurcanu, un român stabilit în Canada, pentru a-l forţa pe Maniu să dea lovitura de stat împotriva mareşalului Ion Antonescu. [...] Nicolae Ţurcanu a ajuns la Bucureşti şi Iuliu Maniu a stabilit, prin intermediul lui, câteva contacte, prin TFF, cu Cairo. În iulie 1944, şi Nicolae Ţurcanu a fost arestat ca urmare a folosirii excesive a T.F.F.-ului. Nemţii făceau filaj gonio printr-o maşină care se plimba pe străzi şi detecta semnalele, ori ei transmiteau chiar din casa lui Barbu Ştirbei, care era supravegheată şi de S.S.I., şi de nemţi.

O a doua încercare a britanicilor de a-l forţa pe Maniu să dea lovitura de stat a avut loc la scurtă vreme, în perioada Crăciunului din anul 1943. Atunci au fost paraşutaţi în România Alfred George Gardyne de Chastelain, Silviu Meţianu, un român emigrat în Anglia, şi căpitanul Ivor Porter. Au fost prinşi însă de autorităţi după ce s-au paraşutat într-un alt loc decât în cel în care erau aşteptaţi de oamenii lui Iuliu Maniu. Ţăranii care i-au văzut au anunţat şeful de post şi au fost prinşi. [...] Pentru nehotărârea sa, Iuliu Maniu era numit britanici „veşnicul opoziţionist" [...]. Conform unui raport al diplomatului Grigore Gafencu, care la rândul lui a dat informaţii britanicilor, acesta povestea că în 1943 s-a întâlnit cu reprezentantul neoficial al N.K.V.D.-ului în Elveţia, Vladimir Sokolin. Acesta i-a zis clar: „Basarabia o pierdeţi. Dacă nu faceţi un pas concret să fiţi primii, pierdeţi întreaga Moldova. Şi dacă ungurii fac pasul înaintea voastră pierdeţi şi Transilvania".

La „tratament"în clinica doctorului Jovin

Numită de britanici « Schema colonelului Black » (s.a.), Iuliu Maniu a participat la pregătirea loviturii de stat dar nu s-a implicat foarte tare, mai ales în perioada 23 august, când a dispărut câteva zile la « tratament » în clinica doctorului Jovin. [...] Regele Mihai I era un tânăr total lipsit de experienţă politică, dar care însă era manipulat de un grup de sorginte filo-britanică, format din Alexandru Ioaniţiu, Ioan Mocsony-Stârcea, Victor Pogoneanu Rădulescu şi Grigore Niculescu-Buzeşti. Mai mult decât atât, documentele arată faptul că Eugen Cristescu ştia de lovitura de stat de la începutul lunii august. Conform delaraţiei unui ofiţei german, Wilhelm Hoettl, Cristescu a transmis Sicherheitsdienst (S.D. - serviciul de securitate al S.S.) informaţia despre iminenţa loviturii de stat, dar Manfred von Killinger reprezentantul german în România, nu i-a crezut pe cei de la S.D."[18].

„Mareşalul Antonescu este singura persoană cu care s-ar putea negocia un eventual armistiţiu !". (I.V. Stalin)

Stalin a acceptat principalele trei condiţiile puse de partea română :
1. Acordarea unei zone libere de ocupaţie, sub jurisdicţia guvernului român.
2. Garantarea unei perioade de 15 zile necesare retragerii trupelor germane din România.
3. Reducerea substanţială a „reparaţiilor de război datorate de România Uniunii Sovietice.
Conducerea U.R.S.S. şi I.V. Stalin personal au oferit aceste concesii mareşalului Antonescu, considerând că acesta „este singura persoană cu care ar putea negocia un eventual armistiţiu", evitând orice contact cu cei din opoziţia română, reprezentată de I. Maniu şi Dinu Brătianu.

„Operaţiunea Iaşi-Chişinău"[19] a constituit vârful de atac al complotiştilor: generalul Aldea a primit misiunea de a transmite generalul Racoviţă, comandantul armatei 4 română, ordinul regelui de a nu opune rezistenţă trupelor sovietice. Generalul Aldea urma să ajungă cu avionul a Moscova pentru a lua legătura direct cu factorii de decizie ai conducerii sovietice, fapt care nu s-a mai întâmplat. Emil Bodnăraş a anunţat conducerea sovietică să staţioneze până la declanşarea acţiunii de arestare a Mareşalului, după care drumul a fost liber. Supranumită subversiv Operaţiunea „Poarta Iaşilor", acţiunea a fost parte componentă a actului de trădare naţională săvârşit la 23 august 1944 sub autoritatea Regelui Mihai. Prin trădarea de la 20 august 1944 de la Iaşi, frontul româno-german din Moldova a căzut rapid, ne mai fiind posibilă organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii.

23 august 1944 - „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă".

La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, mărşăluiau prin Moldova, fără a întâmpina vreo o rezistenţă, aflându-se la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangărzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii. După zece zile, tancurile ruseşti rulau pe străzile Bucureştiului. Urmare a proclamaţiei compusă de alţii şi citită de rege în seara zilei de 23 august 1944 - apreciată de sovietici drept capitulare necondiţionată - militarii români au fost puşi, prin ordin regal în imposibilitate de a se apăra. Între 135.000 şi 175.000 de militari români au căzut în prizonieratul Armatei Roşii[20], soartă pe care au avut-o şi militarii germani care, sătui de război, se predaseră Armatei Române. Rezultat al acţiunii complotiştilor şi a arestării Mareşalului, între 23 august şi 12/13 septembrie 1944 România s-a aflat în stare de beligeranţă şi cu fostul inamic - U.R.S.S., şi cu fostul aliat - Germania. Duşi în minele din Dombas, în Kazahstan şi în tundra siberiană, după mulţi ani, foarte puţini dintre cei care au rezistat gerului, foamei şi maltratărilor şi-au mai revăzut familiile.

„Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de cetăţeni români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei"[21].

„Ruşii, sesizând faptul că la Bucureşti se găsesc mai multe centre de putere au aşteptat să vadă care dintre protagonişti vor avea câştig de cauză. După reuşita grupului de la Palat, conducerea sovietică s-a simţit derobată de orice obligaţie, deoarece nu negociase nici un fel de condiţii cu acest grup, aplicând României principiul « capitulării necondiţionate », deşi Molotov, în telegrama adresată ambasadorilor englez şi american, sub nr. 1939/18-2644 din 26 august 1944 (deci după capitularea României), menţiona: « Acest armistiţiu trebuie să se încheie cu guvernul român pe baza condiţiilor din aprilie, dar cu cele trei condiţii suplimentare cerute de reprezentanţii români la Cairo », şi reproduce în continuare cele trei puncte oferite mareşalului Antonescu la Stockholm, la 3 iunie 1944"[22].

După cum bine se cunoaşte astăzi, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, Mareşalul Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S., timp în care a cerut o confirmare din partea opoziţiei, solicitând un înscris de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe telegrama cu acordul sovietic privind propunerile româneşti de armistiţiu, însă, telegrama, în loc să ajungă la Mareşalul Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti - participant la conjuraţie -, se pare că i-a înmânat-o lui Maniu, care a ascuns-o şi s-a făcut nevăzut câteva zile. De atunci, a dispărut.

Referindu-se la complotişi, Ştefan Dumitrescu, scria: „[...] au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa" ... caracterizând actul trădării: „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă"[23].

La data de 12 septembrie 1944, când s-a semnat armistiţiul România-U.R.S.S., nici cele trei puncte acceptate la Stockholm, nici principiul de cobeligeranţă în ducerea războiului împotriva Germaniei de către armata română nu se mai regăseau în convenţia de armistiţiu, ceea ce a prilejuit un scurt dialog între Lucreţiu Pătrăşcanu şi Molotov, dar care a demonstrat totodată şi prestigiul de care se bucura Mareşalul Ion Antonescu la Moscova. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către U.R.S.S. României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni !".

„Stalingrad an der Donau".

Cu certitudine, pentru România, actul de la 23 august 1944 a fost o pierdere imensă, mai mare chiar decât cea de la Stalingrad, dar mai ales pentru Germania. Atunci s-a hotărât soarta războiului, dar nu urmând cursul firesc al evenimentelor, ci prin trădare, iar nemţii n-au uitat. A fost momentul critic care a marcat începutul pierderii celei de-a doua conflagraţii mondiale pentru Germania şi ţările Axei, un al doilea Stalingrad: „Stalingrad an der Donau" (Un Stalingrad la Dunăre), tilul unui excellent film documentar, realizat de un participant al acelor zile de foc în România, germanul Wilfried Lang, un intelectual de elită care a dorit să se implice în viaţa economică şi socială postdecembristă din România, dar căruia nu i s-a permis. Un Om care gândeşte şi simte româneşte mai mult decât mulţi români[24].

Printre însemnările făcute de Mareşal în camera-fichet unde fusese asvârlit la 23 august 1944 de slugile lui Mihai, se găseşte şi următoarea : „[...]a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu ruşii, să alungăm pe nemţi din Ţară. Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare"[25].

Şi nebunul s-a găsit ! Abdicatul Rege Mihai a plecat din această lume fără a-şi ispăşi păcatele faţă de poporul român şi, regretabil, prea puţini se mai întreabă de ce Stalin i-a acordat la 6 iulie 1945 lui Mihai Ordinul „Victoria" (în limba rusă, Орден „Победa") şi două avioane cu care să se joace, iar Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin l-a decorat din nou, la 60 de ani după încheierea războiului pentru serviciile aduse Uniunii Sovietice.

Notă: Comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS - publicată în volumul „Retrăiri istorice în veacul XXI", Editura Ro.cart 2018, p. 351-354.

Grafica - I.M.

---------------------------------------
[1] George Voica, Prizonierii infernului, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 1998
[2] Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, Bucureşti, Editura GEEA, 1993.
[3] George Voica, Op. Cit. p.20.
[4] George Voica, op.cit. p.21
[5] Ibidem.
[6] Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1941-1944, vol.I, Bucureşti, Editura Cozia 1991, p.80.
Aurică Simion, Preliminarii politico diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 145
[7] Constantin Kiriţescu,România în Al Doilea Război Mondial, vol.I, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995,p.166.
[8] Petre Otu, Secvenţa românească a bătăliei de la Stalingrad, https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/secventa-romaneasca-a-bataliei-de-la-stalingrad
[9] Jipa Rotaru, Cornel Carp, Stalingrad şi istoria unei armate sacrificate: Armata 3 Română, Chişinău, Editura Serebia, 2017, p.65.
[10] A.M.R., fond Cabinet, dosar nr.3283, f.31.
[11] Coordonator col. Dr. Alesandru Duţu, Golgota Estului (iulie 1942-martie 1944, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p.61.
[12] Petre Otu, op. Cit. Cifrele vehiculate în documentele româneşti de epocă şi în istoriografie diferă, dar nu foarte mult. Am optat această cifră, întrucât ea se regăseşte în memoriul pe care In Antonescu l-a prezentat lui Hitler în cadrul întâlnirii de cu Hitler din zilele de 10-12 ianuarie 1943 (Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad..., p.468-469.
[13] A.M.R., fond Microfilme, rola P. II 1.1188, cadrele 154-156.
[14] Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Leonida Moise, Teofil Oroianu, Antonescu-Hitler. Caucazul şi Crimeea, Bucureşti, Editura Paideea, 1998, p.57.
[15] Colonel Aimé Constantini, L''Sovietique en gerre (1941-1945) vol.II, Paris, 1968, p.110.
[16] George Voica, op. Cit., vol I, p.36.
[17] Arhiva CNSAS, fond 40.01, Tribunalul Poporului 1946, vol.10, filele 1-31 şi Gh. Buzatu, Stela cheptea, Marusia cîrstea, Corneliu M. Lungu, Pace şi război (1940+1944) Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu (Comentarii, anexe, cronologie), volII,, Iaşi, Casa editorială Demiurg, 2010, p.406-423.
[18] Marian Zidaru, Arhivele britanice - Special Operations Executive (S.O.E.), fondul România, de la HS5 750 la HS5 870, HS3 şi HS 7 şi Mariana Iancu https://m.adevarul.ro/locale/constanta/cati-bani-primit-iuliu-maniu-guvernul-britanic-sa-l-aresteze-ion-antonescu-istoria-loviturii-stat-gandite-winston-churchill-romania1_ 5b236ae3df52022f752af3fa/index.html
[19] Ясско-Кишинeвская операция - Iassko-Kișiniovskaia operația
[20] Raportul M.St.M. al Armatei Române, 1945.
[21] Vladimir Roşulescu, Un rege care şi-a trădat ţara http://www.art-emis.ro/istorie/2420-un-rege-care-si-a-tradat-tara.html
[22] Nicolae Baciu, Agonia României - 1944-1948, Editura Dacia, 1990, pag. 44.
[23] Ştefan Dumitrescu, Delirul vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004, p. 433, 435.
[24] Filmul documentar Stalingrd an der Donau (Un Stalingrad la Dunăre), realizare şi traducere din limba germană în limba română - Wilfried Lang. Subtitrare - Ion Măldărescu.
[25] Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. 23 august 1944 - Jocul cu destinul României (1) http://www.art-emis.ro/istorie/1141-23-august-1944-jocul-cu-destinul-romaniei-1.html