Despre Tratatul de la Trianon s-a scris atât de mult - de către istoricii şi politologii români, străini şi îndeosebi maghiari -, încât numai cu menţionarea titlurilor respective de cărţi, studii şi articole, s-ar putea alcătui uşor un volum special pe această temă! Ar fi, aşadar, un act de cutezanţă din partea noastră şi un demers superfluu să abordăm problema din punct de vedere informativ sau documentar. Considerăm că este mai de folos exprimarea unor opinii şi sentimente personale ale unui cunoscător şi pasionat al istoriei universale în general şi al trecutului celor două ţări - România şi Ungaria - în speţă, cu precizarea, fără a intra în detalii, a unor momente istorice-cheie, chiar dacă ordinea expunerii nu va fi întotdeauna cea cronologică.

În anul 1990, după o întrerupere de câteva decenii, ungurii au reluat aniversarea zilei naţionale a Ungariei - 20 august, aceasta coincizând cu sărbătoarea Sfântului rege Ştefan I, întemeietorul Regatului Maghiar, monarhul care, după creştinarea supuşulor săi, a introdus în regat principiile de viaţă occidentale şi creştine. În acel context, circula următoarea povestire: un etnic maghiar l-a întrebat pe un prieten român: „Voi când sărbătoriţi şi câţi ani s-au împlinit de la înfiinţarea statului vostru?” Şi i-ar fi răspuns ardeleanul nostru, cumva nedumerit: „Ia-a-a! ... Nu avem o dată anume, fiindcă noi suntem aici de când ne ştim!”.

Coincidenţă semnificativă: în timp ce maleficul urmaş al lui Werboczi era dat în urmărire generală, în vederea prinderii şi condamnării lui pentru crime de război, trupele române, comandate de generalul Traian Moşoiu, defilau triumfătoare pe străzile Budapestei, după ce zdrobiseră, printr-un atac fulgerător, flancul unor coloane de înaintare inamice, infiltrate temporar peste Tisa. Se încheia astfel o a doua Posada românească, la fel de victorioasă ca prima, deşi jertfele de sânge fuseseră mult mai numeroase, iar luptele efective nu duraseră doar trei zile, ci doi ani! Consfinţirea izbânzii avea să vină la 4 iunie 1920, odată cu încheierea Tratatului de la Trianon. În acea zi istorică, victoria şi drepturile românilor au fost recunoscute şi girate de toate marile puteri şi de alte ţări ale Europei, inclusiv de reprezentantul Ungariei. Se înlătura astfel o nedreptate care dăinuise mai mult de un mileniu!

Trebuie să precizăm cu această ocazie că oamenii de rând, aparţinând celor două etnii - română şi maghiară - s-au înţeles întotdeauna bine, convieţuind paşnic; ci doar grupuri restrânse de intelectuali extremişti şovini, la care se adaugă câţiva istorici lipsiţi de obiectivitate, se lasă cuprinşi de visuri de mărire şi de revizionism şi înveninează relaţiile dintre români şi maghiari, ignorând mărturiile documentare existente în arhive, desconsiderând normele de drept internaţional şi, în unele cazuri, chiar pe cele ale logicii elementare.

Rămân profetice cuvintele unui mare dascăl şi jurist, erou al Primului Război Mondial – profesorul memorialist Nicu Angelescu: „O stea norocoasă ne-a ajutat ca la sfărşitul celui mai mare război din câte a cunoscut omenirea, să ne găsim în tabăra învingătorilor. Am luat şi noi parte la beneficiile victoriei şi ne-am asigurat cele mai favorabile condiţii pentru a crea un stat mare, puternic şi prosper. Viitorul va arăta însă dacă [...] vom avea şi virtuţile necesare pentru această uriaşă şi grea operă de creaţie, ceea ce ar fi, într-adevăr, meritul nostru!”[7]. Iar noi, le avem! În faţa scepticilor, a defetiştilor şi a „cetăţenilor universali”, stau mărturie numeroasele momente eroice din istoria românilor şi mulţimea realizărilor de răsunet internaţional ale conaţionalilor noştri în cele mai diverse domenii.