„Decebal a reprezentat eroul legendar, intrat în conştiinţa poporului român ca simbol al neînfricării şi spiritului de jertfă în apărarea libertăţii şi independenţei!” (Nicolae Ceaușescu)
Peste tot pe unde au trecut,/ trec/ şi vor trece pașii Tatălui ceresc, au lăsat,/ lasă/ şi vor lăsa pe pământul Daciei Mari, un Acatist, o Rugă, o Grăire, o Chemare, o Cântare, o Invocaţie, o Mângâiere, o Întoarcere, o Întrupare, o Jertfă, o Cuminecare, o Taină, o Îmbrăţişare, un Cer de Luceferi şi-o Boltă albastră de stele din care vor odrăsli Fiii aleși ai Neamului hărăzit de Dumnezeu întru nemurire!
Unul dintre Fiii Aleşi ai Daciei Mari, Decebal a primit prin părinţi şi prin Neam o educaţie aleasă, excelând în cumpătare, în arta militară, în cea diplomatică, fiind un fin observator al caracterelor vrăjmaşilor şi un mare strateg al câmpurilor de luptă, ajungând să fie deopotrivă admirat şi temut de duşmanii hrăpăreţi ai geto-dacilor.
„Om cu mare pricepere în treburile războiului, cu mare iscusinţă şi în executarea operaţiunilor de luptă. Ştia foarte bine când era momentul să atace şi când trebuia să se retragă, era meşter în a întinde o cursă şi în a câştiga victoria în luptă, iscusit când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia dacă se afla în inferioritate.” (Dio Cassius, Istoria romană, 67, 6)
Râvna obsesivă după marile comori ale Daciei Mari - Terra Aurului, a creat neglijenţa împăratului faţă de prinţul dac, aflat ostatec, care a dus la îmbolnăvirea şi apoi la moartea lui, fapt ce l-a determinat pe Decebal să încalce alianţa cu Roma.
Omul politic scriitorul A.G. Petronius (27-66), din anturajul crudului Nero (54-68), ucigaşul împărat al miilor de romani, al mamei sale Agrippina, al soţiei Octavia şi al filosofului get Lucius Annaeus Seneca, mentorul său, în romanul Satyricon, face o sinteză a viziunii romane asupra restului lumii. „Dacă există pe undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut unde se găsea aur, se decreta că acolo este un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase alături de cucerirea de noi comori” (Arbiter Gaius Petronius, Satyricon CXIX, 4-7).
Aşadar, cu dreptate i se poate contura chipul fidel imperatorului roman Traian: Traian = Tiran = Tirana = politica despotică faţă de popoarele neromane.
Crudul împărat era aţâţat politic de Plinius cel Tânăr, care-i cerea, imperios, „să impună din nou majestatea statului roman asupra neamurilor războinice de la frontiere ce « au ridicat capul şi au scuturat jugul; aceste popoare nu există pentru a fi libere, ci pentru a ne servi pe noi »” (Pliniu cel Tâbăr, Panegiric, 11).
Lucrarea episcopului spaniol Antonio de Guevara, Una decada de Cesares - Vieţile celor zece împăraţi, din secolul al XVI-lea, având la bază scrierea lui Plutarh, Viaţa lui Traian, relatează explicit, că Decebal a încălcat tratatul cu Roma, după neglijenţa sau voinţa romană care a dus la moartea fiului său, ce a avut loc în primăvara anului 104, nu cum au afirmat istoriografiile latine şi bizantine din secolele 2-4, care au suprimat episodul morţii fiului lui Decebal, pentru a-l arăta lumii pe măreţul rege geto-dac, ca infidel, fiindcă nu şi-a respectat cuvântul dac (dat).
Slugarnicii cercetători antici, beneficiari de foloase şi de onoruri au eludat adevărul istoric, prezentând faptele într-o regie care îl punea în lumină pe Traian, făcându-l justiţiarul ce a trebuit să pedepsească pe regele dac, fiindcă a comis un sperjur.
Traian a cumpănit timp de trei ani îndelung asupra strategiei prin care să-l învingă pe marele bărbat al Daciei, pregătind puternice forţe militare, reorganizând bazele şi resursele numerice, bazele economice, refacerea şi lărgirea reţelei de drumuri, reuşind în timp record pentru acea vreme să construiască sub conducerea arhitectului Apollodor din Damasc, celebrul pod de piatră de la Drobeta, înlesnind reţeaua de trădători privind complotul împotriva lui Decebal, pe de o parte, iar pe de altă parte a trimis mesageri să atragă de partea sa foştii aliaţi ai lui Decebal.
Apollodoros din Damasc (60-125 d.Hr.) a construit celebrul său pod de piatră peste Istru între anii 103-105 d.Hr. Stâlpii de piatră îmbinaţi în patru muchii au fost în număr de 20, cu o înălţime de 150 picioare (un picior = 29 cm), în afară de temelie şi cu o lăţime de 60 picioare, iar distanţa între stâlpi fiind de 170 picioare, uniţi printr-o boltă (Procopius, De aed., IV,6, 11-13; R. Bianchi Bandinelli, Il maestro della imprese di Traiano, în Storicita dell’arte classica, Firenze, 1950).
„Podul măsura 1.134,90 m de la un portal la altul, avea 20 de pile cu înălţimea de 43,50 m, aşezate la 49,30 m una de alta. Lăţimea podului a fost de 12 m realizată în patelaj de lemn. Lucrarea a fost executată de militarii legiunii VII Claudia Felix Pia Fidelis şi cohortele I Cretum, III Brittonum şi II Hispanorum” (Cornel Bîrsan, Codex Geto-Dacorum - Istoria de 1000 de ani a Geto-Dacilor, Ed. Librex, Bucureşti-2018, p. 186).
Grandioasa operă a fost demnă de marile minuni ale lumii. Podul a avut un dublu rol strategic, pe de o parte permiţând trecerea în grabă a trupelor romane pentru atac, iar pe de alta înlesnind retragerea lor rapidă în cazul unui contraatac geto-dac. Podul lui Apollodor a fost unul dintre elementele care au înclinat balanţa spre victoria finală a invadatorului Traian, în Dacia Regelui Decebal, din anul 106.
Dacă pentru Tiranul Traian, Podul a fost măreţ şi salvator, pentru „iubitul” întru desfrâu urmaş Hadrian, a devenit o obsesie, astfel, „când a luat împărăţia a distrus podul ca să nu le mai slujească dacilor drept cale de trecere spre Misia. El ucide şi pe Apollodor, deoarece era răzbunător din fire, deşi era om cultivat.” (Ioannes Tzetzes, Istoriile; Izvoarele Istoriei României, vol. II, De la 300 până la anul 1000, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti-1970, p. 75)
În aceeaşi vreme şi Decebal s-a pregătit intens prin reconstruirea cetăţilor demolate la încheierea păcii din 102 d.Hr., reuşind să facă rost de meşteri pricepuţi, să atragă toţi fugarii din imperiu, existând riscul ca între ei să fie plasaţi şi complotişti. A reluat tratativele diplomatice cu foştii aliaţi. A izgonit tribul iazygilor, aliat al Romei. A atacat castrele romane în care erau garnizoanele de ocupaţie şi l-a capturat pe Longinus, comandantul garnizoanelor în vederea negocierii eliberării lui în schimbul încheierea păcii cu Traian. Planul a eşuat fiindcă ostaticul s-a sinucis. A eşuat şi tentativa dezertorilor angajaţi de Decebal, pentru suprimarea lui Traian în Moesia.
Regele Decebal ştia de la tatăl său regele Scoryllo, că Lupul dacic, nu trebuie să atace câinii romani când se încaieră între ei, fiindcă ar întrerupe harţa şi s-ar năpusti asupra sa. Ei trebuie lăsaţi până ce unul e sfâşiat şi atacat învingătorul care e obosit.
Aprofundând Viaţa lui Traian din lucrarea ilustrului Plutarh, episcopul Antonio de Guevara îi rezervă un frumos medalion şi marelui rege geto-dac, reproducându-i cu fineţe portretul fizic şi moral. „Regele Decebalus avea vârsta de 42 de ani (în anul 105 d.Hr.), fiind un conducător bine legat la trup, graţios în conversaţie, mărinimos la cheltuială, meşter la arme, grijuliu în războaie” (1,12, p. 392).
Cu toată primejdia clară a romanilor prevăzută de Decebal şi asupra foştilor aliaţi, de data aceasta când era cea mai mare nevoie să formeze împreună un trunchi comun asupra invadatorului Traian, aceştia l-au părăsit, încheind pace cu duşmanul. Singur în faţa temutului, crudului, numerosului vrăjmaş, invadator, Decebal şi-a încredinţat armata alături de el, spre jertfire întru nemurire, Marelui Profet Zamolxis. A deviat râul Sargetia, ascunzându-şi comoara în albia sa, dar trădătorul Bicilis, cumpărat de romani, le-a descoperit locul romanilor (Dio Cassius, LXVIII, 14, 5).
Traian - Tiranul a plecat din Roma la 4 Iunie 105 spre Brundisium, unde s-a îmbarcat pe un vas, a traversat Marea Adriatică şi a debarcat în Apollonia (Iliria – Albania de azi), stabilindu-şi tabăra la Naissus/ Nis, Serbia de azi. În toamna/ iarna anului 105, Traian a trecut Istrul cu vasele sale, fiindcă Podul lui Apollodor nu era terminat, intrând lejer în Banat, deoarece conducătorii daci de acolo erau proromani. Atunci şi acolo apare prima trădare a unor aristocraţi daci faţă de regele lor. Traian a iernat în Banat şi-n Moesia Superior, aşteptând venirea altor legiuni, dar gerul şi atacurile repetate ale oastei lui Decebal în Banat şi Oltenia au adus aspre încremeniri şi grele pierderi romanilor invadatori. Traian s-a consolat fiindcă a obţinut sprijinul foştilor aliaţi ai lui Decebal. A urmat astfel a doua mare trădare.
În primăvara anului 106, armatele romane, alături de aliaţii trădători au trecut Istrul.
Traian şi-a împărţit legiunile în patru armate, care au efectuat atacul din patru direcţii, astfel, un corp de oaste de la Viminacium spre Tibiscum, altul de la Drobeta, pe Valea Cernei spre Tibiscum, al treilea pe râul Jiu spre Sarmizegetusa şi ultimul pe râul Olt spre centrul Transilvaniei, înspre capitala regatului dac.
Decebal, doar cu oastea sa a folosit strategia lui preferată, hărţuirea permanentă. În ultima bătălie raportul forţelor militare era net superior al hrăpăreţilor romani, astfel că eroismul şi martiriul dacilor n-au putut salva Cetatea sacră Sarmizegetusa, după două săptămâni de luptă pe viaţă şi pe moarte, fiindcă romanii au fost ajutaţi de alte iude, care le-au descoperit conductele de apă potabilă ce alimentau Capitala, astfel că invadatorii au distrus conductele salvatoare ale Cetăţii.
Prin actul mârşav al mişeilor din rândul autohtonilor s-a comis a treia trădare. Decebal, folosind vechile strategii s-a strecurat cu cei 5000 de oşteni în afara Cetăţii sale, pe Valea Ampoiului încercând să găsească un nou focar de luptă, de rezistenţă, în Munţii Apuseni. Un război de hărţuire până la venirea iernii, ajutat de munţii săi putea tăia aprovizionarea unităţilor romane, înconjurându-le şi atacându-le.
Simţindu-i strategia Lupului Dac, câinele roman a blocat văile munţilor cu cele 108 castre pe toate punctele cardinale, dispunând de un efectiv de 24.000 de soldaţi desfăşuraţi pentru încercuirea Marelui Decebal. Ca avangardă, barbarul Traian a folosit echipele de cercetaşi, însoţite de trădătorii daci care s-au vândut Tiranului.
Nobilii daci din Munţii Apuseni erau apăsaţi din două părţi grele, din rândul regelui care le cerea aprovizionarea pentru lunile de iarnă şi din partea romanilor care exercitau presiuni puternice asupra lor, astfel că o grupare a pileatilor, 6 trădători, au pregătit lovitura fatală regelui lor, dezvăluind romanilor locul unde se afla el şi fiii săi. O ultimă rezistenţă eroico-martirică a fost în Cetatea Racoş din Ţara Bârsei. Vitejii geto-dacii rămaşi în Capitală, cu preoţii şi conducătorii lor, după ce a fost prădată într-un mod barbar de neegalat, au fost ucişi, iar o parte dintre ei, luaţi prizonieri.
Complotul a fost condus se pare de fratele regelui, Diegis, care spre bucuria lui Iuda Iscariotenul v-a deveni unealta romanilor, urzind fariseica trădare ce s-a finalizat cu moartea marelui rege şi a marelui regat. Vizând coroana regală cu ajutorul duşmanului de moarte al Daciei, Diegis şi-a aşezat pe cap tiara infamiei.
Lupul lupilor a fost înconjurat într-o zonă stâncoasă. Întreaga gardă a căzut în luptă. Cei doi copii au fost prinşi de câinii romani, iar el s-a sacrificat cu otravă. (Dan Romalo, plăcuţa de plumb, nr. 28, a Institutului Naţional de Arheologie, 330, p. 83)
Fraţii Giurescu au ales satisfăcuţi (ca mulţi alţii), varianta sinuciderii prin sabie. „În anul 106 d.Hr., romanii pătrund în oraş (Cetatea Sarmizegetusa), căruia dacii îi dau foc, în timp ce căpeteniile lor se sinucid, bînd otravă. Decebal, urmărit prin munţi de un detaşament, văzând că nu mai e scăpare, se sinucide cu propria-i sabie...” (Constantin C. Girescu/ Dinu C. Giurescu, Scurtă Istorie a Românilor, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 32)
Istoricii - academicieni, mireni, culmea şi teologi, ca pr. prof. dr. devenit acad. Mircea Păcurariu (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.I, cu binecuvântarea P.F. Iustin, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., Bucureşti - 1980, p. 52), nu ştiu că monoteismul precreştin al geto-daciilor, interzicea cu desăvârşire sinuciderea.
Geto-dacii monoteişti au ca supramenire, sacrificiul suprem - jertfa zamolxiană! Demn, viteaz, mândru, înţelept şi Cavaler trac cum a fost toată viaţa sa, a ales sacrificiul zamolxian întru nemurire. A ales otrava. Sevă de tisă care provoacă stopul cardiac fără să lase urme pe faţă ori pe corp. Afirmaţiile lui Plutarh, preluate de episcopul Antonio de Guevara, confirmă faptul că „trupul lui Decebalus a fost găsit fără răni” (Guevara A. Una decada...1,12, p. 395;Dan Romalo, plăcuţa de plumb 28)
Varianta episcopului Guevara, fusese acreditată mai întâi de Tiberius Claudius Maximus - comandantul trupelor de exploratores, care aflând trupul neînsufleţit, dar întreg, fără urme al regelui Decebal, i-a tăiat capul şi mâna dreaptă pe care le-a dus invadatorului Traian la castrul Ranisstorum (lângă Haţeg).
Aproape toţi „duşmanii Romei” situaţi în condiţii similare au ales otrava.
Regele Mithridates VI Eupator, a fost trădat de fiul său Pharnace, pe care romanii l-au pus pentru serviciul adus rege. Mithridates înconjurat de romani în cetatea Panticapeum a folosit otrava, dar nefăcându-şi efectul a apelat la un gal din gardă, fiind ucis cu sabia.(ibid., 324, p.410). Hanibal s-a refugiat în anul 183 î.Ch., la Prusias, regele Bithiniei, care l-a trădat. Marele general s-a salvat cu „otrava eliberatoare” (ibid., 243, p. 43). Cleopatra a apelat şi ea la veninul viperei salvatoare. (Plutarh, Antonius, 86, 2-3)
Marele Rege Decebal şi lupii daci, neînfricaţi, care n-au îngenuncheat în faţa nimănui, nu s-au sinucis cum au sărit în sus mai toţi romanii, o parte dintre cronicarii străini şi istoricii prolatini ai proabsurdităţii din România, ci s-au adus Jertă Marelui Profet al monoteismului precreştin - Zamolxis. „Astfel s-a sfîrşit ultimul şi cel mai vrednic conducător al statului dac şi odată cu el cel mai aprig şi de temut duşman al Romei” (A. Degrassi, Inscriptionis Italiae, XIII, I, fr.XX).
Expunerea Capului viteazului rege Decebal în Agora Romei, nu a fost un act de bravură, ci de laşitate din partea lui Traian, fiindcă măreţul dac s-a jertfit întru religia străbună, a nemuritorilor, ceea ce i-a glorificat eroismul şi i-a consacrat martiriul. Capul, mâna lui Decebal aparţin Pământului sacru şi Cerului divin al Daciei! Procesul romanizării dacilor intentat de Eutropius a ajuns o instituţie, românească, „Şcoala Ardeleană”, al cărei rector ulterior a devenit acad. Constantin Daicoviciu, „Vicarul romanizării”, cel ce a convertit mulţi istorici fascinaţi de vraja romană. De această febră, de această filoxeră latină au fost cuprinşi mulţi cercetători români.
Teză eronată, prea eronată, devenită din păcate şi academică. Prea academică... Iată ce ne spune fiul Vicarului romanizării, Hadrian Daicoviciu: „(...) reprezentanţii Şcolii Ardelene, de exemplu, susţineau această idee pentru a putea afirma puritatea latină a romanilor şi a revendica, pe această bază, drepturile legitime ale românilor transilvăneni în cadrul monarhiei habsburgice, teoriile unui Roesller sau ale unui Alfoldi, urmăreau scopuri politice reacţionare” (H. Daicoviciu, Dacii, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti-1972).
„Întreaga Dacie” în laşitatea unora era de fapt în realitate un teritoriu mult mai mic, cca. 27% din Vatra geto-dacă. „În primul rând, Dacia ocupată de romani în anul 106 se limita doar la partea sud-vestică a ţării (actualul Banat şi Severin şi o parte a Olteniei) şi parţial centrală (sudul şi parţial centru Transilvaniei). Abia în anul 118, după lupte înverşunate duse de armata romană împotriva băştinaşilor, suprafaţa provinciei se măreşte la o şeptime din teritoriul Daciei Mari, restul de 6/ 7 din acest teritoriu fiind locuit de carpii moldoveni, dacii liberi nord transilvăneni, costobocii carpatici şi carpogeţii din Muntenia de est până la Dunăre (mai puţin Dobrogea)” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei, Ed. Obiectiv – Craiova, p. 84).
La procentul de 6/ 7 al dacilor rămaşi liberi trebuie să adăugăm emigrarea unei părţi a poporului ocupat, ceea ce măreşte considerabil procentul total. Faptul că romanii s-au mulţumit doar cu înfrângerea lui Decebal, întăreşte teza că dincolo de marele Regat se afla o forţă armată geto-dacă destul de puternică, confirmată şi de intenţia din anul 118 a împăratului Hadrian de a-şi retrage legiunile din Dacia.
Cert este faptul că înfrângera geto-dacilor, nu doar prin luptă, a salvat Roma. „În afara faptului de a fi distrus o veche civilizaţie şi puternică organizaţie statală, care de milenii apără poarta Europei, Traian a scos din vechile tainiţe ale Daciei aceste uriaşe cantităţi de aur şi argint pentru a le pune în circulaţie pe piaţa lumii.” (Radu Stan Carpianu, Enigma insulei, Ed. Getica, 1990)
Teoria romanizării poporului geto-dac prin „bătrânii” colonişti romani sau prin presupusa căsătorie mixtă, nu numai că este lipsită de sens, dar este hilară şi latină.
Acolo unde a fost cazul, femeile dace şi-au acceptat soţul doar ca învingător, fiind asimilat şi impunând asupra lui şi a copiilor lor educaţia şi tradiţia dacă. În rest mimare, fiindcă colaboraţionismul cu duşmanii era considerat un act de trădare ce era pedepsit aspru. Băştinaşii fuseseră transformaţi din stăpâni în sclavi ceea ce a condus la o rezistenţă aprinsă, un vulcan subteran, ce aştepta momentul erupţiei.
Aşadar, intenţia imperialilor a devenit doar un răspândit basm al romanizării... Identitatea unui popor străvechi, prin limbă, cultură, educaţie, tradiţie, demnitate, dreptate, vitejie, morală, monoteist, nu putea fi schimbată într-o perioadă de 165 de ani, de invadatorii imorali, brutali, impilatori, corupţi şi politeişti. Celţii şi britonii romanizaţi, după 450 de ani de dominaţie romană au rămas aceeaşi, ca la început, după cum afirmă Andre Maurois în opera sa Istorie a Angliei.
Să presupunem că învingătorii au impus învinşilor limba lor. Dar cum a ajuns romana să fie înfiiată şi vorbită de dacii liberi care erau mult mai numeroşi?! Opoziţia şi lupta dacilor liberi ajutaţi de rezistenţa supterană a dacilor supuşi a daterminat înfrângerea şi retragerea romanilor din Dacia în anul 271. Cum nu era sufiecientă prima aberaţie, grijulii, incompetenţii, duşmanii şi ignoranţii au venit cu altă aberaţie: golirea completă a Daciei cucerite, adică populaţia băştinaşă s-a ţinut scai de cuceritorii lor la înfrângerea-retragere din 271. Acceptând absurditatea acestei ipoteze, avem aşadar, un teritoriu gol, liber care imediat este ocupat de dacii liberi. Drept mulţumire pentru darul oferit doldora de romani, geto-dacii s-au pus sârguincioși cu burta pe învăţarea limbii latine.
Nu-i, aşa că este teribil de șocant!