Istorie şi actualitateÎn ziua de 4 noiembrie 1940, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., Mihail Kalinin, a semnat la Moscova decretul „Cu privire la stabilirea graniţei între Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Conform prevederilor acelui decret, judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail ale Basarabiei istorice erau atribuite, într-un mod inexplicabil, Ucrainei sovietice. Cu toate că decretul respectiv făcea trimitere la nişte „propuneri” ale comisiei Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei şi celei a R.S.S. Moldoveneşti, care ar fi iniţiat, „de comun acord”, „partajul frăţesc” de populaţie şi de teritorii, atât crearea R.S.S. Moldoveneşti la 2 august 1940, cât şi activitatea respectivelor comisii şi, implicit, prevederile decretului din 4 noiembrie 1940, au fost în totală şi flagrantă contradicţie nu numai cu dreptul internaţional în acest domeniu, ci şi cu legislaţia sovietică în materie de creare de noi republici unionale, lipsind elementele constitutive fundamentale ale acelei entităţi - consimţământul populaţiei Basarabiei de creare a R.S.S. Moldoveneşti, de intrare a acesteia în componenţa U.R.S.S. şi de renunţare la cele trei judeţe. De fapt, însuşirea în 1940 de către Ucraina sovietică, cu consimţământul tacit al Moscovei, a unei părţi substanţiale din teritoriul Basarabiei ocupate are rădăcini în timp. Un şir de documente mărturisesc că, încă din vara anului 1917, Ucraina dorea să anexeze Basarabia, ori măcar o parte din ea.
1917: „Basarabia trebuie împărţită în trei părţi”.
O primă „declaraţie de intenţii” a Radei Centrale Ucrainene de a plasa teritoriul dintre Prut şi Nistru pe orbita intereselor sale geostrategice este atestată deja la mijlocul lunii iulie a anului 1917, când administraţia guberniei Kiev, într-o scrisoare redactată în limba ucraineană, a propus conducerii Basarabiei să procedeze la colectarea de mijloace băneşti pentru monumentul lui Taras Şevcenko. Nemulţumită de maniera nu tocmai elegantă a vecinului, Zemstva gubernială a Basarabiei a adresat Radei Ucrainene o scrisoare de răspuns în limba română, în care i se aducea la cunoştinţă că populaţia majoritară a Basarabiei o constituie moldovenii, în timp ce ucrainenii sunt doar o minoritate. Prin urmare, explica Zemstva gubernială, chestiunea minorităţilor naţionale din gubernie,- inclusiv cea a ucrainenilor,- ţine de competenţa conducerii Basarabiei şi nicidecum a Ucrainei. Ignorând răspunsul administraţiei basarabene, la 12 iulie 1917 comisarul Basarabiei Vladimir Cristi a primit o telegramă semnată de ministrul de interne al Ucrainei Vinicenko, prin care era invitat la Kiev pentru a participa la o consfătuire a comisarilor din guberniile incluse în mod arbitrar în componenţa Ucrainei.
În ziua de 13 iulie 1917, la redacţia ziarului „Cuvânt Moldovenesc” a avut loc „o adunare a Moldovenilor cu împuterniciţi de la mai multe organizaţii”, în cadrul căreia, „după citirea telegramei, adunarea a văzut, că Ucrainenii ar dori, ca Basarabia să facă parte din viitoarea Ucraină autonomă”. În rezultatul dezbaterilor, „adunarea s-a înţeles să roage pe comisarul gubernial să aducă la cunoştinţa Radei, că Basarabia fiind în legătură de prietenie cu Ucraina, mai ales că şi una şi alta năzuiesc la autonomie, socoate de trebuinţă să lămurească îndată, care sunt legăturile de vecinătate între Basarabia şi Ucraina [...]”. [1]
La rândul său, Comitetul Militarilor moldoveni din Odesa a expediat o telegramă de protest guvernului rus, menţionându-se că „soldaţii şi ofiţerii moldoveni ai circumscripţiei militare Odesa şi ai frontului român, unificaţi în soviet, resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina, şi orice pretenţiune a Ucrainenilor o socotesc ca uzurpare. [...] Orice încercare a Radei centrale, de a anexa Basarabia, se refuză în mod categoric de comitetul executiv moldovenesc, ca imperialistă, împotriva dreptului de autodeterminare al poporului moldovenesc”. [2] În acelaşi context, în protestul Comitetului central executiv moldovenesc al sovietului deputaţilor ofiţeri şi soldaţi moldoveni din 22 iulie 1917 faţă de Rada Ucraineană, acţiunile acesteia din urmă erau calificate drept „antidemocratice, anexioniste şi prădalnice, care contrazic principiul autodeterminării popoarelor”. Se mai menţiona că Basarabia, „pe baza drepturilor istorice, etnografice, pe baza obiceiurilor sale deosebite şi a situaţiei economice, are dreptul imprescriptibil pentru o completă autonomie”, din care considerent Comitetul central executiv moldovenesc, „în numele principiilor superioare de drept şi dreptate, în persoana reprezentanţilor tuturor organizaţiilor moldoveneşti, declară că va lupta prin toate mijloacele pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunţate de revoluţie cu asigurarea drepturilor minorităţilor şi cheamă pe Ucraineni la conlucrarea frăţească în numele autonomiei Ucrainei şi Basarabiei, în condiţii de vecinătate amicală”.[3]
În vederea soluţionării conflictului dintre Rada Centrală Ucraineană şi Basarabia, pe de o parte, şi Rada Centrală şi Guvernul provizoriu, pe de altă parte, la finele lunii iulie la Kiev au sosit miniştrii guvernului provizoriu Necrasov şi Ţeretelli. Conflictul a fost aplanat pentru o scurtă perioadă de timp, guvernul provizoriu recunoscând dreptul Ucrainei la autonomie, dar numai cu 5 gubernii în locul celor 10 pe care le pretindeau ucrainenii.[4] În consecinţă, Rada Centrală Ucraineană s-a văzut nevoită să-şi tempereze pretenţiile teritoriale şi să declare că niciodată nu s-a gândit să răpească din pământurile ce aparţin moldovenilor, cel mult s-a gândit la ucrainenii din judeţele Hotin şi Cetatea Albă, la care i s-a replicat că, în acest caz, moldovenii se vor gândi şi ei la cei peste 500 mii de moldoveni aflaţi în Ucraina, pe malul stâng al Nistrului.[5] Pretenţiile Ucrainei de a anexa Basarabia vor fi iarăşi reiterate la finele anului 1917, în cadrul tratativelor de la Brest-Litovsk. Din corespondenţa purtată între şeful delegaţiei ucrainene şi cel al delegaţiei germane se constată, că punctul de vedere german în privinţa Basarabiei era, la acea dată, următorul: „Basarabia trebuie împărţită în trei părţi: partea moldovenească trebuie să fie sub oblăduirea României, părţile ucrainene vă aparţin D-stră (Ucrainei.- N.n.), iar în mijloc trebuie formată o zonă neutră din cei 70.000 nemţi, care locuiesc o suprafaţă de 400.000 desetine pământ; eu (von Kühlmann.- N.n.) cred că nemţii din România (româneşti) se vor alipi la această zonă şi astfel se va forma un stat aparte sub protectoratul nostru”. În scrisoarea de răspuns adresată lui Kühlmann, şeful delegaţiei ucrainene Servine a împărtăşit punctul de vedere german, considerând însă că „partea moldovenească a Basarabiei ar trebui să fie scoasă într-o unitate separată, fără a o alipi la România”. Acest fapt, menţiona în continuare Servine, „ar slăbi pe viitor România, care în genere se află sub influenţa Franţei şi a Angliei”.
La numai câteva zile de la adoptarea de către Sfatul Ţării a Declaraţiei de unire a Basarabiei cu România, Rada Centrală Ucraineană a adresat o Notă guvernului român, în care declara că ea „nu recunoaşte că hotărârea „Sfatului Ţării” privind încorporarea Basarabiei la România este un act care exprimă voinţa tuturor popoarelor locuind pe teritoriul Basarabiei, din care cauză Republica Democrată a Ucrainei pretinde ca regiunile Basarabiei unde populaţia s-a declarat sau se va declara ucraineană să fie reunite la Republica Ucraineană”.[6] În pofida observaţiei Guvernului român că Basarabia „n-a fost anexată de către România”, aşa cum se afirma în Nota ucraineană, ci „s-a unit cu Patria sa mamă, în virtutea unui vot exprimat aproape cu unanimitate de către „Sfatul Ţării”, adunare naţională, legislativă a Republicii Moldoveneşti din Basarabia” [7], guvernul Ucrainei a considerat necesar să-şi reitereze refuzul de a recunoaşte drepturile României asupra Basarabiei, revendicând propriile sale drepturi asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. „Este evident, se menţiona în răspunsul guvernului Ucrainei din 5 mai (st.v.) 1918 la Nota guvernului român din 20 aprilie, că interesele vitale ale Ucrainei - strategice şi economice – cer ca guvernul Ucrainei să insiste asupra încorporării Basarabiei care îşi păstrează autonomia politică, la Ucraina, care are toate drepturile în acest sens şi ceea ce este de asemenea şi voinţa marii majorităţi a populaţiei Basarabiei”. [8]
Exprimându-şi dorinţa sinceră de a ajunge, prin explicaţii loiale, la o înţelegere completă şi la stabilirea de relaţii cordiale şi continuie între cele două state vecine, în răspunsul exhaustiv al guvernului român din 19 iunie 1918 purtând semnătura ministrului afacerilor străine C.C. Arion, era exprimată certitudinea că „buna credinţă a guvernului de la Kiev a fost surprinsă prin informaţii voit eronate sau tendenţioase” [9], din care motiv era necesar, înainte de toate, să fie expuse în mod tranşant şi obiectiv faptele, a căror discuţie făcea obiectul schimbului de note. „Dacă există un factor în afară de discuţie,- specifica Nota guvernului român,- aceasta e că teritoriul cuprins între Carpaţi, Nistru, Marea Neagră, cursul inferior al Dunării şi în sfârşit o scurtă linie convenţională unind Galaţii cu lanţul Carpaţilor, este un teritoriu geografic perfect delimitat pe care îl separă importante obstacole, aproape fără soluţie de continuitate, de ţările înconjurătoare. Pe acest teritoriu atât de lămurit circumscris a luat naştere şi s-a dezvoltat din secolele IV până în XIV o populaţie românească, după cum alte populaţii româneşti urmau în acelaşi timp o evoluţie paralelă în Transilvania, în Valahia şi Macedonia”.[10] Prin urmare, din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, aşa zisa Basarabie nu este o provincie distinctă, ci jumătatea teritoriului Moldovei, cea pe care Rusia şi-o însuşise la 1812, deoarece nu s-a putut constata niciodată vreo diferenţă majoră între limba, moravurile, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei moldoveneşti de dincoace şi de dincolo de Prut.[11] Cât priveşte „necesităţile strategice” şi „necesităţile economice” pentru care guvernul Ucrainei ar fi vrut - aşa cum o declara fără ambiguităţi în nota sa din 5 mai 1918,- să încorporeze Basarabia, chiar acordându-i statut de autonomie, guvernul regal al României menţiona că, „în absenţa oricărui motiv plauzibil, numitele necesităţi au fost din toate vremile argumentul final invocat pentru a justifica toate acaparările şi toate cuceririle”. De aceea, Republica Ucrainei „nu poate face caz - dacă numai nu se raliază pe faţă la principiile politicii imperialiste - chiar de aceste argumente prea cunoscute pentru a ridica pretenţii cu privire la un teritoriu asupra căruia ea nu poate impune nici un drept”. Căci, mai specifica Nota citată, dacă necesităţile strategice şi economice ar putea fi invocate ca argumente suficiente şi valabile pentru a justifica pretenţiile de sporire a teritoriilor, „România ar fi în drept să ridice la rândul său pretenţii care ar putea viza Podolia şi chiar portul Odesa”. „Şi totuşi astfel de pretenţii – desigur plauzibile ale României – ar fi considerate de toată lumea ca exagerate, iar Ucraina n-ar lipsi să se revolte, să protesteze contra unor revendicări asemănătoare”. [12]
În definitiv, caracterul nelegitim al pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei a fost demonstrat la Conferinţa de Pace de la Paris când, prin semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia au recunoscut suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, considerând că „din punctele de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, Unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”.
- Va urma -
------------------------------------------------------
[1] Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura Universitas, Chişinău, 1993, p. 48.
[2] Ibidem, p. 48-49.
[3] Ibidem, p. 202.
[4] Ion Inculeţ, O revoluţie trăită, Editura Universitas, Chişinău, 1994, p. 48.
[5] Ibidem, p. 96.
[6] Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu şi Viorica-Pompilia Moisuc. Prefaţă Viorica - Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chişinău, 1995, p. 222.
[7] Ibidem, p. 229.
[8] Ibidem, p. 234.
[9] Ibidem, p. 235.
[10] Ibidem, p. 235-236.
[11] Ibidem, p. 236.
[12] Ibidem, p. 247-248.