Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, art-emisIstorie şi actualitate

Legea U.R.S.S. „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” din 2 august 1940 reflecta deja o nouă viziune a Kremlinului asupra configuraţiei celei de-a 13-ea republici unionale, stipulând „reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din RASS Moldovenească”. Într-o atare formulă, în componenţa R.S.S. Moldoveneşti rămâneau doar oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei. Astfel a înţeles Kremlinul să vină „în întâmpinarea doleanţelor oamenilor muncii din Basarabia” şi ale „oamenilor muncii din R.A.S.S.M.”[29]. Mai mult ca atât, elaborarea proiectului privind stabilirea „unei frontiere precise” între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească unională a fost lăsat în seama Sovietului Suprem al Ucrainei sovietice şi al celui din Moldova sovietică -, ultimul fiind ales abia în ianuarie 1941, când noua graniţă moldo-ucraineană va fi deja trasată şi legiferată. În condiţiile în care Kremlinul considera că populaţia din teritoriile ocupate trebuie să parcurgă „într-un sroc scurt procesul deşteptării comuniste”, constând în „lichidarea înapoierii deobşte culturale a satului, a înrâuririi relighiei, cu rămăşiţele şi retrăirile naţionalismului în conştiinţa oamenilor”, iar Basarabia era apreciată de liderii sovietici drept „un străvechi teritoriu al Rusiei”[30], „dreptul” stabilirii „frontierei precise” moldo-ucrainene a fost acordat conducerii Ucrainei care, „în partea deşteptării comuniste” s-a dovedit a fi extrem de „avansată”.

Documente recent publicate atestă, că teritoriile răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940 deveniseră terenuri disputate şi câmp de propagandă şi de acţiune nu numai pentru comuniştii ucraineni, dar şi pentru Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (O.U.N.), care preconiza crearea statului ucrainean independent, în care trebuiau să fie incluse - potrivit planurilor acesteia din urmă - atât nordul Bucovinei, cât şi Basarabia. În timp ce cele două grupări din cadrul mişcării O.U.N. pledau fie pentru obţinerea sprijinului Berlinului în acţiunea lor de constituire a unei Ucraine independente („melnichiştii”), fie pentru reconstituirea statului ucrainean prin forţe proprii („banderiştii”) - ambele considerând Basarabia şi nordul Bucovinei ca părţi componente ale statului ucrainean independent pe care îl aveau în vedere [31], conducerea Ucrainei sovietice în persoana preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U. M.S. Greciuha, susţinut de N.S. Hruşciov, a obţinut de la Stalin „dreptul de proiectare a frontierei de stat a R.S.S.M.”. Ca urmare a acestei situaţii, Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a examinat – până la adoptarea legii „Cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti” - problema „Cu privire la constituirea R.S.S.M. şi includerea nordului Bucovinei şi a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa R.S.S. Ucrainene”, Ucraina obţinând, astfel, judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail cu o populaţie de 959.115 oameni, din care 272.314 (28,4 %) erau români, iar ucrainenii constituind doar 244.017 (25,4 %) persoane.

Pentru a-şi atinge scopurile expansioniste, conducerea bolşevică a Ucrainei- cu acordul celei de la Moscova- a recurs la falsuri grosolane. Astfel, referindu-se la judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei M.S. Greciuha afirma, că 33,3 % din populaţie era alcătuită din bulgari şi găgăuzi care, „fiind triburi slave” (?), aveau mai multe lucruri comune în privinţa modului de viaţă cu ucrainenii, decât cu moldovenii [32]. La nord, ca şi la sud, hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de structura etnică a teritoriilor, iar 8 raioane din componenţa fostei R.A.S.S.M., populate preponderent cu români, au fost trecute fără nici o justificare în componenţa Ucrainei sovietice. Este adevărat că, în perioada în care au lucrat comisiile Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U. şi Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. în vederea pregătirii materialelor pentru fixarea hotarelor moldo-ucrainene (2 august - 4 noiembrie 1940), s-a reuşit o anumită „îndreptare” a acestora, prin recuperarea câtorva localităţi care, conform Legii „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti” erau atribuite Ucrainei. Nu era însă decât o amară consolare, deoarece Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940 „Cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească” a dat o totală satisfacţie pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei, oficializând spargerea integrităţii Basarabiei. Ca urmare, în componenţa Moldovei sovietice a rămas o suprafaţă de numai 33,7 mii km2 faţă de 44,4 mii km2 pe care a avut-o în perioada interbelică şi o populaţie de 2.467.700 locuitori faţă de 3.700.000 cât i s-a promis iniţial.

Prin acordarea de mari compensaţii teritoriale ucrainenilor pe seama României, liderii bolşevici de la Kremlin au urmărit obiectivul aservirii definitive a acestora la politica imperialistă a Moscovei. Preluând partea de Nord a Bucovinei, la care se adăuga Hotinul, Ucraina intra în posesia munţilor, una dintre sursele economice fundamentale ale Moldovei, tăindu-se astfel o punte către leagănul formării poporului român. În privinţa Sudului RSS Moldoveneşti, Moscova a urmărit să-i ia acesteia posibilitatea de a avea acces la mare sau la Gurile Dunării, ceea ce îi tempera în faşă eventuale veleităţi de independenţă.

Proteste post-factum

În anul 1943, la solicitarea lui Stalin şi Molotov, Institutul de Etnografie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. a elaborat, pentru uz de serviciu şi cu titlu secret, o „Notă explicativă la harta graniţei poporului şi limbii moldoveneşti”. Cu toate că Nota conţinea o serie de teze antiştiinţifice privind deosebirea moldovenilor de români şi „constituirea moldovenilor într-o naţionalitate deosebită”, autorii moscoviţi subliniau apartenenţa judeţelor Akkerman şi Ismail la statul Moldovei, precum şi faptul că Hotinul a fost parte a Principatului Moldovei încă din 1395[33]. Deja după cel de-Al Doilea Război Mondial, în intenţia aberantă de „încheiere a măreţei reunificări istorice a poporului moldovenesc şi a pământurilor sale”, precum şi „pentru restabilirea adevărului istoric”, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., F. Brovko a solicitat biroului C.C. al P.C.(b) al Moldovei ca, după o analiză minuţioasă a materialelor şi documentelor istorice, economice, etnografice şi geografice existente, să adreseze C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S. şi Guvernului sovietic „propunerea cu privire la reunirea întregului popor moldovenesc şi a pământurilor sale într-un stat moldovenesc unitar”. În consecinţa studierii „unor materiale suplimentare”, secretarul C.C. al P.C.(b) din Moldova N. Salagor şi preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., N. Koval au adresat, în anul 1946, o scrisoare lui I.V. Stalin, în care s-au limitat la a-l ruga „să examineze problema reîntoarcerii în componenţa R.S.S. Moldoveneşti a judeţelor basarabene Hotin, Akkerman şi Ismail”.

Liderii comunişti din Moldova sovietică menţionau că, în procesul formării R.S.S.M., a fost ignorată „comunitatea, istoric constituită, a teritoriilor Basarabiei, comunitatea economică a judeţelor de sud, centrale şi de nord ale Basarabiei, comunitatea lingvistică, culturală şi etnică a poporaţiilor ce locuiesc în aceste judeţe”[34]. Aceeaşi scrisoare conţinea constatarea, că „republica este lipsită de porturile dunărene şi de cele de la Marea Neagră (Bugaz, Akkerman, Chilia, Ismail, Vâlcov, Reni)”, iar dezmembrarea politico-administrativă a Basarabiei are repercusiuni negative asupra dezvoltării economice şi culturale a R.S.S.M.. O nouă încercare de reparare a marii injustiţii săvârşite de liderii bolşevici de la Moscova şi Kiev în vara-toamna anului 1940 se atestă după moartea lui I.V. Stalin, în condiţiile în care succesorul acestuia, N.S. Hruşciov, a condamnat sever „cultul personalităţii”, promiţând „revenirea la principiile leniniste” de funcţionare a P.C.U.S. şi a statului sovietic”. Astfel, la 10 iunie 1958, ministrul culturii al R.S.S.M., Artiom Lazarev a adresat conducerii republicii un memoriu confidenţial, în care-şi exprima convingerea că în 1940, în cadrul procesului de trasare a graniţei moldo-ucrainene, „au fost comise greşeli regretabile”. În opinia autorului memoriului, greşelile respective fuseseră comise fie „din cauza grabei cu care au fost pregătite materialele pentru sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S.”, fie că la baza determinării structurii etnice a teritoriilor trecute în componenţa RSS Ucrainene „au fost puse unele documente necontrolate şi inexacte”, fie că, în definitiv, „la stabilirea frontierei au fost luate în consideraţie şi motive de altă natură”[35], necunoscute opiniei publice. Dar faptul cel mai curios, menţiona în continuare A.M. Lazarev, este că „aceste greşeli nu sunt corectate nici astăzi, [...] nu se întreprind nici un fel de măsuri în această direcţie”. Or, sunt cunoscute multiple cazuri când unele republici unionale, în baza unor înţelegeri reciproce, au soluţionat frăţeşte probleme de asemenea natură, din care motiv autorul îşi exprima ferma convingere că, în cazul în care chestiunea respectivă ar fi fost abordată „frăţeşte”, „reprezentanţii poporului ucrainean-frate ar fi satisfăcut, fără îndoială, rugăminţile poporului moldovenesc”.

În fine, odată cu proclamarea perestroikăi gorbacioviste, acelaşi istoric va adresa, împreună cu poetul Emilian Bucov, cercetătorul Tudor Ciubotaru şi fostul ministru al învăţământului public Agripina Crăciun un Apel către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. şi preşedintele acestuia, Andrei Gromâko, „cu marea rugăminte de a examina problema cu privire la hotarele R.S.S. Moldoveneşti”, sperând în van că „soluţionarea pozitivă” a problemei respective va constitui „o nouă dovadă a ataşamentului pentru adevăr şi omenie”, ce ar fi caracterizat politica naţională leninistă a P.C.U.S..

Evenimentele au demonstrat că Moscova a acceptat, într-adevăr, „politica revizuirii hotarelor”, dar nu în sensul sperat de republicile traumate de consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, ci în cel de revizuire deja a noilor frontiere ale republicilor ex-sovietice, continuând să-şi menţină, în cazul Republicii Moldova, prezenţa militară chiar şi în zilele noastre - în pofida prevederilor dreptului internaţional şi a propriilor angajamente asumate public şi în mod repetat.

-------------------------------------
[29] Basarabia: mărturii documentare 1812-2012 (selecţie de documente şi studii) / Ion Negrei, Ion Şişcanu, Editura Muzeului de Istorie, Galaţi, 2012, p. 105-106.
[30] Cf. Дештептаря политикэ а четэценилор ной советичь (Артиколул де фонд ал зиарулуй «Правда» дин 20 септембрие 1940) // «Молдова Сочиалистэ». 24 септембрие 1940; Советская Бессарабия и Советская Буковина. Москва: Государственное издательство политической литературы, 1940. С. 6.
[31] Dumitru Şandru, Bucovina şi nordul Basarabiei în planurile iredentei ucrainene (1940-1944), în „Destin românesc”, an.IV, nr.2 (14), 1997, p. 86-87.
[32] Anton Moraru, Contribuţii la istoria formării R.S.S.Moldoveneşti, în Basarabia: 1940 / Red.-alc. L.Bulat, „Cartea moldovenească”, Chişinău, 1991, p. 170-171.
[33] „Cugetul”, nr. 5-6, 1993, p. 61.
[34] Ibidem, p. 66-68.
[35] Ibidem, p. 69-72.