În după-amiaza zilei de 29 august, la Viena, Joackim von Ribbentrop a propus lui Mihail Manoilescu să accepte arbitrajul puterilor Axei, procedură nesolicitată de guvernul român, după care, în termeni „impresionanţi de apăsaţi”a vorbit de „atacul concomitent” al Rusiei şi al Ungariei ca de „un lucru ce ar fi înţeles între aceştia” şi a atras atenţia că dacă regele Carol al II-lea „ar fi rău sfătuit şi nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârşitul României”. Apoi a precizat ca guvernul român să nu interpreteze acest lucru ca pe „un bluf, pentru că Führerul nu face bluf”. La rându-i, Galeazzo Ciano a precizat şi el că a fost împuternicit de Benito Mussolini să facă cunoscut că dacă România nu ar accepta arbitrajul atunci va fi socotită printre „duşmanii” Axei. Constituiau toate acestea ameninţări directe, aşa cum a fost şi declaraţia făcută de Wilhelm Fabricius lui Valer Pop că în caz de război Germania şi Italia urmau să fie de partea Ungariei. După ce Mihail Manoilescu a respins încă odată ideea arbitrajului, Joackim von Ribentrop a replicat că soluţia la care trebuia să se ajungă trebuia să fie „o sinteză între principiul teritorial şi principiul etnic” şi a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de către România se situa între 68.000 kmp cât a cerut Ungaria şi 25.000 kmp cât a oferit România. La precizarea ministrului român al Afacerilor Străine că „noi n-am vorbit niciodată de aşa ceva”, omologul german a spus că „în caz contrar veţi face război şi veţi pierde toată Transilvania”.[3] În final, aşa cum avea să precizeze ami târziu Mihail Manoileascu „arbitrii” au pus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopţii, aşa ca mâine să se poată da hotărârea şi în cazul acesta ne vom bucura de garanţia absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar şi la Răsărit, sau dacă nu primim, vom fi mâine atacaţi de Ungaria şi Rusia şi va fi sfârşitul României”.
Într-un asemenea context, la Bucureşti, Consiliul de Coroană, întrunit după miezul nopţii, a decis cu 21 de voturi acceptarea „arbitrajului”[4], în realitate a dictatului puterilor Axei, decizia fiind comunicată la Viena, la ora 3,50. Ce a urmat a fost o simplă formalitate. Delegaţiilor română şi ungară le-a a fost prezentat textul documentului de „arbitraj” şi harta care delimita teritoriul român care fusese oferit Ungariei, prin presiune şi dictat, Ungariei.[5] Documentul impus mai preciza: delimitarea, la teren a viitoarei „frontiere” era încredinţată unei comisii româno-ungare; teritoriul oferit Ungariei urma să fie evacuat de către trupele române într-un termen de 14 zile şi predat „în starea de ordine cuvenită”, etapele evacuării şi ocupării etc. urmând a fi stabilite de către o comisie româno-ungară şi a se desfăşura în „perfectă linişte şi ordine” sub atenta supravegherea celor două guverne; toţi cetăţenii români aflaţi în teritoriul „cedat” urmau să dobândească de drept cetăţenia ungară, ei putând opta în 6 luni pentru cetăţenia română şi să revină apoi în România într-un an, luând asupra lor averea mobilă şi putând să lichideze averea imobiliară păstrând sumele rezultate. În situaţia în care nu puteau să-şi lichideze averea imobilă urmau să fie despăgubiţi de către Ungaria; cetăţenii români de etnie maghiară, care nu locuiau în teritoriul ,,cedat”, puteau să opteze pentru cetăţenia maghiară în 6 luni, urmând a beneficia de aceleaşi situaţia ca şi cetăţenii de etnie română din situaţia expusă mai sus; problemele apărute în executarea prevederilor „arbitrajului” urmau să fie soluţionate direct de către guvernele român şi ungar, în caz de dezacord asupra vreunei chestiuni aceasta urmând a fi supusă guvernelor german şi italian care vor adopta „decizii definitive”. Cu acelaşi prilej guvernele german şi italian au garantat „inviolabilitatea şi integritatea” statului român răşluit.
În realitate, la fel ca raptul sovietic din iunie-iulie 1940, raptul ungar din 30 august 1940 a avut consecinţe extrem de grave pentru ţară, Ungaria ocupând 43 492 kmp (conform statisticilor oficiale ungare), care includeau 1 380 de localități, între care 22 de orașe. Linia vremelică de demarcație impusă la Viena a afectat grav unitatea geografică a teritoriului românesc situat la nord de Carpații Meridionali și în vestul țării, pătrunzând ca un pumnal împlântat în însăși inima României până aproape de Brașov. Ea tăia căile ferate și celelalte căi de comunicație, separa orașele industriale de zonele de materii prime, condamnând la izolare și decadență economică atât partea de sud, cât și pe cea de nord a Transilvaniei. În ceea ce privește populația, 2.628.238 de locuitori au fost încorporați Ungariei. Dintre aceștia 1.321.581 erau români (50,39%, 976 956 erau maghiari (37,05%) și 329 701 alte naționalități (12,56%).[6] În pofida mutilării geografice a teritoriului românesc, „demnă - așa cum preciza Milton Lehrer - cel mult de mâna brutală a unui măcelar”, autorii dictatului nu au putut să „decupeze” din trupul Transilvaniei o regiune în care elementul românesc să nu fie majoritar. Pentru a încorpora la Ungaria 976.956 de cetățeni de naționalitate maghiară, au trebuit să intre sub ocupație ungară 1.321.581 de români. În afara marilor daune provocate economiei naționale (suprafaţa ocupată de Ungaria a inclus 594 de întreprinderi mari, minele de aur, argint, cupru, cărbune, bauxită etc., care includeau 40% din rezervele de aur), a fost afectată grav și capacitatea de apărare a țării, în teritoriul ocupat aflându-se fortificațiile din partea de vest a țării, cu importanta zonă a „Porții Someșului”, trupele ungare ajungând astfel la doar câțiva kilometri de Brașov și de principala trecătoare montană de la Predeal, în apropierea cooronamentului Carpaților Meridionali. Importante au fost și valorile spirituale, culturale și științifice pierdute. Și mai mare a fost suferința românilor rămași în teritoriul ocupat, care au trebuit suporte asuprirea străină, datorită regimului extrem de dur aplicat de către ocupanţi[7], din Transilvania refugiindu-se 221.697 de români (până la 1 aprilie 1944). Â
Aflând prin radio conţinutul dictatului de la Viena, zeci de mii de cetăţeni români au ieşit pe străzi scandând: „Nici un petic de pământ!”, „Vrem să murim apărându-ne fruntariile, onoarea şi demnitatea naţională!”, „„Ardealul să nu fie ciuntit!” etc. Pentru a preveni eventualitatea ca nemulţumirea populaţiei şi militarilor să nu degenereze, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major, a emis un ordin general prin care a cerut ca fiecare român să înţeleagă că „viaţa şi istoria neamului românesc nu se termină la aceste zile”, că pentru moment „trebuie să ne resemnăm şi să aşteptăm cu linişte şi încredere destinele neamului”. Ca șef al Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail (și celelalte oficialități politice și militare) trebuiau să adopte o atitudine fermă, de respingere hotărâtă a dictatului și să conducă trupele în lupta dreaptă pentru apărarea pământului străbun, nu să adopte o atitudine capitulardă și împăciuitoristă.
Alături de dezamăgirea profundă în fața numeroaselor cedări ale guvernanților, românii și-au exprimat și speranța reîntregirii. După ce considera că „prin fraudă şi prin surprindere ca de tâlhari în miez de codru a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini, prin uneltele lor Ribbentrop şi Ciano”, Raoul V. Bossy, ministrul român la Roma, adăuga: „Dar nu este adevărat! Ea n-a murit Mai falnică și mai măreață ca oricând ea va învia ca Mântuitorul. Și tot ce s-a petrecut azi nu va fi decât un vis urât. Căci Dumnezeu e veșnic și peste chinuri vremelnice, menite a purifica neamul nostru, ne va da dreptate care este a Lui și pentru care sângerăm din moși strămoși. Trăiască România Mare!”. La rându-i, Emil Isac îndemna în „Universul”: „N-aveți teamă frații mei, n-aveți teamă copii, care râdeți așa cum v-au învățat strămoșii voștri, n-aveți teamă fecioarelor, care în părul vostru purtați și azi cea mai fermăcătoare floare - busuiocul, n-aveți teamă bunici dulci și moșnegi șugubeți, care în pâinea striței voastre aveți dospită și azi credința din trecutul trecuturilor neînvinse; neamul nostru n-a murit niciodată și nu se vor răsturna de spaimă turlele, căci noi, ardelenii, suntem români, am fost și rămânem români, căci ne-au născut părinții noștri ca pe buzele nostre să nu înghețe niciodată cântecul, oricâte furtuni cu grindină ne-ar răsturna zăplazurile înflorite... Ardealul își iubește mama și nu vrea o alta, vitregă, căci noi nu vrem decât să fim copiii mamei noastre și părinții străini nu ne vor îndulci niciodată”.
Până la reîntregirea pământului străbun răpit prin dictatul de la Viena aveau să treacă însă patru ani, timp în care românii rămași în teritoriul ocupat de Ungaria aveau să trăiască un adevărat calvar.
Grafica - Ion Măldărescu
----------------------------------------