Diktatul-de-la-Viena-30-august-1940„Tu valah puturos, unde este în lume, nici pământul să nu te primească, când vei crăpa. A sunat ceasul tău cel din urmă, voi săra carnea ta împuţită şi puturoasă a fiecărui asemenea unui câine turbat. Vai de acela care va rămâne aici. A fost bună pâinea ungurească, acum îţi trebuie carnea ungurească, sărând voi pustii toată viţa ta, între chinurile cele mai cumplite te voi omorî, tu agitator de câine, valah".
Adresant: Pop Coriolan - Prefect de Bihor - 2 februarie 1919.
Semnatar - Un fecior de secui

Prin rapturile teritoriale din 1940, România a pierdut 38,5% din resursele de aur, 87,6% din cele de argint, 64,7% din producţia de cupru, 97,6% din cea de plumb, rezervele de zinc. Producţia industrială s-a redus de la 75,5 la 63,6 miliarde lei, cele mai serioase pierderi suferindu-le industriile alimentară (34,3%), a pielăriei (25%), a materialelor de construcţii (24%), a lemnului şi hârtiei (22,8%). La rândul ei, suprafaţa agricolă s-a redus de la 13.874.000 ha, cât era în 1938, la 8.809.000 în septembrie 1940[1]; aproape 7 milioane de români rămâneau sub stăpânire străină. Urmarea directă a fost reducerea suprafeţelor cultivate cu cereale cu 35,7%, cu plante industriale cu 58,8%, ceea ce a avut serioase repercusiuni asupra structurii culturilor agricole în cele 48 de judeţe existente în România la sfârşitul anului 1940[2]. Pierderile economice suferite de România în anul 1940, au fost egale cu 47,60% din valoarea avuţiei naţionale a României de 1.391,5 miliarde lei, din anul 1939[3].

Evenimentele din toamna anului 1940, şi mai ales episoade cu privire la jalea care a cuprins ţara, înainte şi după dezlipirea teritoriilor româneşti în 1940 - a Basarabiei şi Bucovinei, în urma ultimatumului sovietic, din 26 iunie, a unei părţi a Transilvaniei, în urma diktatului de la Viena, din 30 august 1940 şi a Cadrilaterului, după tratativele de la Craiova, din 7 septembrie 1940 - merită să fie consemnate de istoria apropiată mai cu seamă că atunci, şi acolo, s-au consumat importante acte oficiale - decisive pentru destinul neamului, fie şi doar prin prisma refugiaţilor, oficiali înregistraţi[4]. Chestiunea trebuie adusă în actualitate deoarece unii concetăţeni de etnie maghiară au uita, ori nici că-i interesează, ce au făcut ungurii atunci în mod organizat, ca armată, ori ca grupuri etnice în perioada de vremelnică ocupaţie.

Prin maşinaţiuni subversive, de la încheierea păcii de la Trianon, 4 iunie 1920, până în 1940, ungurii răspândeau, prin radio şi oamenii lor plătiţi, fel de fel de ştiri mincinoase şi lăudăroase cu privire la Ardeal. În urma acestora s-au înregistrat şi câteva ciocniri la graniţă, respinse de grănicerii români. Întărim constatarea că acţiunile susţinute ale propagandei au avut un important rol în fortificarea morală a trupelor şi a populaţiei româneşti din zona de vest a ţării, după cum şi-au atins ţinta în rândul etnicilor maghiari. Considerăm că informaţiile provenite din buletinele informative erau importante pentru cunoaşterea stării de spirit a populaţiei şi semnalau legăturile minoritarilor unguri şi a conducătorilor lor cu centrele de comandă din Ungaria, de unde se aduceau manifeste cu inscripţii ca: „Visza Erdely şi Le Romaniavol"[5].

La capătul propagandei revizioniste, completată cu acţiuni iredentiste, ungurii solicitase tratative, desfăşurate şi eşuate la Turnu Severin, şi arbitrajul Germaniei şi Italiei, la care partea română s-a prezentat, spre a-şi rupe din propriul teritoriu, ca un stat mic, supus. Arbitrajul liber a fost o metodă de dezbinare şi de supunere spre ascultare, a popoarelor din Europa centrală şi din Balcani, practicat de marile puteri în deceniul patru, a veacului trecut. Evacuarea în grabă şi fără luptă, a părţii de Nord-Vest a Transilvaniei, impusă de cele 15 zile prevăzute în paragraful 2 al Dictatului de la Viena, a fost urmată de o expulzare masivă de români, de toate categoriile sociale (vezi cazul Ianculeşti). Teroarea cruntă a ocupanţilor unguri se încadra într-un program (probabil rămas testamentar de la tânărul fecior de secui), care trebuia să urmeze îndemnul tânărului levente, Dücsa Csaba, eroul cărţii (Fără îndurare), patologiei lui ca profesie de credinţă: „voi ucide pe orice valah, care se va găsi în calea mea...Noaptea vom incendia satele valahe... vom otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania numai o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea". Cu o forţă militară de ocupaţie strivitoare de 300.000 de oameni(îndreptată împotriva unei populaţii paşnice care opunea doar numele de român), în afară de poliţie, jandarmerie şi altor formaţiuni paramilitare, Imperiul Sf. Ştefan şi-a dat atunci, iarăşi, arama pe faţă. Judeţul Bihor şi-a pierdut partea sa de nord/est. Dimensiunile raptului teritorial au fost surprinse într-un prim bilanţ realizat de Prefectura Bihor-Beiuş imediat după strămutarea ei de la Oradea, la Beiuş, dar cele mai exacte date se regăsesc în statistica întocmită, la 18 februarie 1941, de către profesorul Constantin Martinovici de la catedra de Economie rurală a Facultăţii de Agronomie Cluj-Timişoara. Plasa Aleşd a pierdut 39 de localităţi, plasa Centrală 33, Marghita 44, Salonta 10, Săcuieni 11, Sălard 29, Tileagd 17, la care se adăugau oraşele Salonta şi Oradea. În total, intraseră în componenţa Ungariei 185 de localităţi, în care trăiau 322.331 locuitori[6].

Câtă umilinţă au suportat intelectualii românii expulzaţi cu sila reiese şi din declaraţia lui Nicolae Turla, fost cu domiciliul în Oradea, de profesiune avocat, stabilit cu domiciliat în comuna Tinca, judeţul Bihor: „Am fost expulzat la 4 octombrie 1940 împreună cu 2 copii. Am fost arestaţi la ora 2 după masă, iar seara la ora 9, încărcaţi pe vagoane pentru vite, care nici măturate nu au fost, şi aşa am fost trimişi un convoi de 282 de intelectuali până la Curtici"[7]. Cei care au rămas au îndurat prigoana maghiară, batjocura, sfidarea autorităţilor statale şi umilinţa trufiei ungurului nemilos[8].

Mă aflam, într-o duminică, acasă la mama invitaţi la masă. După discuţii diverse, mulţumesc măicuţei pentru delicioasele preparate servite la masa de prânz şi dau să mă retrag. Mama mă invită să mai zăbovim. Nu pot mamă că am treabă. Bine, dar ce faci, astăzi e duminică unde te grăbeşti? Şi obligat de o întrebare atât de directă îi spun mamei că pregătesc o sesiune ştiinţifică despre evenimentele din august 1940. Mama, se schimbă deodată la faţă şi, începu a povesti: Să-ţi spun ce am trăit eu atunci, pe vremea ungurilor. Bine mamă, dar asta le-ai mai povestit. Poate dragule, dar niciodată nu ai scris despre asta cum am zis!

„Era în vremea ocupaţiei Horthyste când ungurii au impus mercurial la produsele agro-alimentare din piaţa orăşenească din Carei. Locuitorii coloniei Răduleşti, - pe care bunici mei, Moşincat Dumitru şi Buboi Gavrilă, alături de alţi 32 de băştinaşi, veniţi din judeţul Sălaj, au întemeiat-o în 1928, - duceau cu desaga câte ceva din surplusul gospodăriei. Cu coşărcile pline cu lapte, smântână, ouă, brânză, fasole, ş.a. surorile mele Oniţa (văduvă de război, bărbatul ei Ţolaş Nicolae, căzut la datorie pentru patria lui Horthy) şi Sabina au depăşit mercurialul produselor fixat în piaţă - datorită cererii ridicate. Pe loc csendöri (jandarmii) unguri, vigilenţi, le-au întocmit proces-verbal şi le-au condamnat la 10 zile de penitenţă. Tata (povesteşte mama cu lacrimi în ochi), Buboi Gavrilă, om cu mare milă, mereu alături de cei 10 copii ai săi, s-a oferit să ispăşească el pedeapsa pentru copilele sale, cu atât mai mult cu cât sora Oniţa era văduvă de război, iar fiica sa cea mică Florica, era sugară. Fără milă, sora Oniţa, împreună cu sugara Florica, au fost închise la Zalău. Nici cealaltă soră, Sabina nu a scăpat de carcera de 10 zile de la puşcăria din Satu Mare. Îmi amintesc, că aveam cam 16 ani şi am fost nevoită să am grijă de cei trei copii, minori - Petre, Vasile şi Sabina - ai surorii Oniţa, rămaşi fără ocrotire acasă.

Dură a fost viaţa pentru românii rămaşi sub stăpânire Horthystă! Pe lângă greutăţile pe care războiul le aducea, românii erau prigoniţi, batjocoriţi de cetăţenii cu care veneau în contact, chiar dacă nici ungurii nu o duceau mai bine. De români se râdea în orice împrejurare. Pentru orişice. Ţin minte – povesteşte cu tristeţe şi lacrimi mama - că duceam grâul recoltat, la treierat, la batoză. Aşa era tehnologia: cu coasa se secera, cu secera se adunau snopii, care se legau cu legători de grâu. Se stivuiau crucile din snopi, care apoi erau încărcaţi şi căraţi cu căruţele la arie, unde era batoza. Aici urma dijmuiala. Pentru fiecare membru de familie primeam numai 200 kg de grâu, indiferent de cât de mare aveai producţia. Restul era pentru Horthy, şi rânjea micul „grof de la batoză", care era evident, şi negreşit, musai ungur. Nu mai ştiu dacă şi cu cât era plătit, dar ştiu sigur că noi o duceam foarte greu, nu ne mai ajungea făina pentru pâine de la o recoltă al alta. Cine nu recolta cât trebuia predat, nu primea nimic!. Cine avea mai multă făină în hambar, decât calculau perceptorii fiscali, li se confisca. Aşa era şi cu untura, ouăle, gâşte, păsări, porcii, etc. Şi câtă dreptate avea tata, care-i cunoştea, căci făcuse primul război în armata austro-ungară, „ăştia nu sânt ăia care au plecat după Marea Unire, ăştia sunt ai dracului".La moara din Carei, - povesteşte între două sughiţuri mama - tata s-a dus să macine grâu şi acolo nişte feciori de unguri, văzându-l singur şi mai bătrân l-au batjocorit, făcând tot felul de glume pe seama opincilor lui. Ei nu ştiau că tata vorbea ungureşte, şi îl ironizau că-i opincar. Replica lui tata i-a surprins şi redus la tăcere: mă voi râdeţi de un opincar când voi sunteţi nişte proşti care nici Tatăl Nost, nici Credeul nu-l ştiţi nici măcar în limba voastră!? Şi tata le-a spus-o pe limba lor. Atunci, morarul, un bătrân înţelept, i-a ruşinat, iar tinerii s-au făcut nevăzuţi...

Era, cred, în 1941 când fratele Buboi Dumitru, şi cumnatul Ţolaş Nicolae au primit ordin de concentrare în armata lui Horthy. Ţin minte, că eram cu sora Măriuţa la muncă, în Toagul lui Berkovics, când fratele a venit să-şi i-a rămas bun de la noi, şi dus a fost, de nu l-am mai văzut! Eu, eram slugă la porcii grofului din Toagul lui Berkovics. Şi tot m-am gândit de ce Regelui român nu i-a păsat de noi când ne-a abandonat la unguri?.

Cui să-i spun că, nici atunci şi nici astăzi, guvernanţilor nu le-a păsat decât de ei! Eu nu mi-am recăpătat nici car, nici boi, nici fraţii înapoi!. Dar regele, nepăsător, a fost răsplătit „în pace şi onor". Sluga de ieri, cu pensie de 630 de lei, la 93 de ani, încă plăteşte şi astăzi ca bir taxe şi impozite, regele de ieri şi duda de astăzi, e scutit! Nedreaptă lume!. Eu, simt că am fost şi sunt trădată, el se fălea, la Moscova, cu medalia Victoria. Victoria în nici un caz nu a fost a noastră, a celor mulţi şi umiliţi. Pentru pensia lui viageră, am dat cu sapa de mi s-au bătucit palmele şi mi s-a încovoiat spinarea. Şi mulţumesc numai bunului Dumnezeu că mă mai ţine. Mai cu una bună, mai cu speranţă. Dar nimic nu doare mai tare ca nedreptatea care ţi-o fac ai tăi.

Bine, dacă atunci, sub unguri, n-am avut nici un drept, căci toţi trebuia să fim unguri, acum ce vină mai avem? Atunci, o învăţătoare din Pir, ne-a preluat, în clasa a 5-a şi ne învăţa ungureşte, cântând. Tinerii, printre care şi tatăl tău (Moşincat Vasile - n.1921, - d.1988), făceau pregătire premilitară (levente), apoi au fost duşi la munci grele în Ungaria. După ceva vremea fost dus în lagărul de muncă din Ungaria (iar în livretul militar nici măcar nu sunt menţionate oţelăriile din Ungaria). Nu i s-a dat nici un drept, nu a primit nici un pengö pentru munca prestată. Şi după doi ani de muncă la Horthy, ca să scape de ironiile ungurilor la adresa opincarilor şi-a făcut încălţăminte cu talpă de lemn. Ăsta-i adevărul nescris. Dar ei, ungurii, chipurile, au suferit sub români. Numai cine nu ştie poate să spună şi să scrie prostii".

Cât adevăr cuprinde relatarea mamei mele am încercat să-l probez cu documente de arhivă. Dovezi indubitabile, consemnate şi de comisia mixtă româno-maghiaro-germano-italiană, după cum reiese şi din cuprinsul acelora pe care le analizăm sau/şi pe care le reproducem în continuare[9]. Cât n-au reuşit iredentiştii să facă prin acţiuni de sabotare, subminare, umilire, batjocură[10] şi acţiuni subversive au întregit prin teroare[11], înfometare şi brutalitate după ruperea Ardealului în perioada 1940-1944[12], cu complicitate internaţională. Raportul căpitanului Popescu Valerian, către Secretariatul de stat al armatei, redă câteva aspecte privitoare la activitatea sa în Comisia mixtă germano-italo-română de cercetare a atrocităţilor comise de unguri în zonele Braşov, Sibiu, Târgu Mureş, Cluj, Oradea şi Arad. De remarcat atitudinea binevoitoare şi atentă faţă de declaraţiile făcute de unguri, care aveau de făcut plângeri minore, comparativ cu cazurile grave semnalate de români şi care trebuiau triate conform criteriului "cele bine confirmate"[13], cerându-se numai cazuri grave de schingiuiri. Într-o astfel de împrejurare „populaţia refugiată a rămas nemulţumită întrucât majoritatea nu a putut să-şi exprime nemulţumirile[14]. De la Arad comisia a fost însoţită de ministrul Davidescu la Cluj pentru a cerceta cazurile de la Mureşenii de Câmpie, Trăznea, Zalău, Ip, Huedin. La Arad şi Timişoara fiind sosiţi foarte mulţi refugiaţi, li s-a luat declaraţii unora. Problema era că declaraţiile erau plimbate pe la diverse autorităţi, iar altora nu li s-au luat defel, fiind băgaţi în seamă „în special schingiuirile şi răniţii grav"[15]. În faţa Palatului Culturii din Arad au fost adunaţi o parte din intelectualii refugiaţi, martori ai masacrelor de la Trăznea, Marca, Zalău, Ip, Huedin şi Oradea. Au fost prezentaţi Comisiei cazuri de barbarie: „funcţionarul Sărăţeanu Alexandru căruia i s-au smuls unghiile, părintelui Onofrei din Cluj căruia în trei rânduri i s-a pus laţul spânzurătorii în jurul gâtului"[16]. Mărturiile românilor au fost confirmate şi de nemţii refugiaţi din calea furiei ungureşti, descriind şi ei ororile la care au fost obligaţi să asiste. Nu s-au putut prezenta toate cazurile din cauza faptului că membrii Comisiei erau grăbiţi spre Viena şi Budapesta. S-au predat Comisiei, la Arad, două albume mari de fotografii ale trenurile de refugiaţi, pentru ministrul german şi italian. La Curtici delegaţii german, italian, ungur şi român au văzut (foto) „refugiaţi români în vagoane de vite şi un tren de unguri care plecau din România în vagoane de clasă, după cum declara delegatul Wolf. I-am simpatizat pe unguri, necunoscându-i însă adevărat"[17]. Pentru că respectiva Comisie s-a arătat foarte interesată de atrocităţile grave, dar fiind grăbită, căpitanul român propunea „înfiinţarea unui birou care să centralizeze toate atrocităţile ungureşti. Să adune toate cazurile noi pentru a nu fi surprinşi cu o documentaţie redusă"[18].
- Va urma -

-------------------------------------------------
[1] Pierderile economiei româneşti în urma cedărilor de teritorii. Reduceri generale, teritorii, populaţie, bogăţii, Bucureşti, 1940, p. 12
[2] Ibidem, p. 9-10. Pentru detalii vezi: Dana Beldiman, Români refugiaţi în România, în Cetatea Bihariei, 2006, nr.6
[3] Pentru detalii vezi: Vasile T. Ciubăncan, Trilogia istoriei. Puncte de vedere, în Pietre de hotar, vol.6, Editura Tipo MC, Oradea, 2006, p. 100; Idem, Pierderile economice suferite de România prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, în Pietre de hotar, Op. cit... vol. 4, p. 52;
[4] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, (în cintunuare ANIC), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 282/1940, f. 24-26, Raport al generalului Zwiedenek cu privire la activitatea Comisariatelor pentru refugiaţi până la 25 noiembrie 1940. "În continuarea activităţii mele, cu onoare vă aduc la cunoştinţă următoarele: Situaţia comisariatelor, care pe ziua de 25 noiembrie 1940 se prezenta cu mare aproximaţie, este următoarea:
1. Basarabenii şi bucovinenii – circa 51.000 funcţionari, 9.000 soldaţi concentraţi, total cca 60.000 suflete, din care sunt astăzi neplasaţi cca 2000 în provincie şi 700 în Capitală. În acest număr nu sunt cuprinşi cei cca 3000 refugiaţi aflaţi azi în Germania şi acei care au trecut graniţa în ultima săptămână.
2. Ardeleni sunt cca 70.000 lucrători 30.000 funcţionari, în total cca 100.000 suflete. Astăzi se mai găsesc neplasaţi maxim 100.000 suflete, majoritatea bătrâni şi femei.
3. Dobrogenii veniţi în ţară sunt în total cca 117.000 din care intelectuali şi liber profesionişti sunt aproape toţi plasaţi. Dacă din cifra totală scădem pe bănăţenii şi ardelenii răspândiţi în ţară, rămân de colonizat cca 80.000 suflete, 18.000 familii. Din aceştia vor fi plasaţi cca 16.000 familii până la Crăciun, iar restul de cca 2000 familii va trebui plasaţi în timpul iernii pe terenurile expropriate de la evrei.
Deci totalul refugiaţilor aflaţi astăzi în ţară ar fi:
cca 70.000 basarabeni şi bucovineni
cca 100.000 ardeleni
cca 120.000 dobrogeni
Total 290.000
Din totalul general de cca 290.000 refugiaţi, cca 1/3 sunt regăţeni şi funcţionari.
Este foarte interesant de reţinut că la 20.11.1940 obţinând statistica ungară, în ea se arată pe ziua de 15.11.1940 numai 1005 „expulzaţi" şi un total de 21.000 români plecaţi din proprie iniţiativă din Ardeal, deci sunt de aşteptat dificultăţi serioase.....".
[5] Constantin Moşincat, Sfânta datorie de ostaş, Editura GP, Oradea, 1999, p.145. (Ardealul înapoi şi Jos cu România). Idem, Iredenta maghiară la frontiera de vest a României 1920-1940, Ed. TIPO MC, Oradea, 2011; Drama românilor bihoreni sub administraţia Horthystă, Ed. Tipo MC, Oradea, 2010, coordonator Dr. Constantin Moşincat; 1940, dictatul de la Viena în istoria şi mentalul românilor, Ed. TIPO MC, Oradea, 2012, cuvânt înainte şi coordonator, dr. Constantin Moşincat;
[6] AN-DJBh, fond Prefectura jud. Bihor-Actele Subprefectului, dos. nr. 3959/1941, f. 1-4
[7] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 232
[8] Constantin Moşincat, Augustin Ţărău, Evacuarea judeţelor din nord-vestul Transilvaniei (1940) şi consecinţele acesteia asupra judeţului Bihor, Editura Tipo MC, Oradea, 2005, p. 35
[9] Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Bihor (în continuare AN-DJBh), fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 234. Declaraţie, Subsemnatul Lucian Ioan a Mariei, român, 32 de ani, născut în comuna Borod, judeţul Bihor, căsătorit, fără copii, declar: În comuna mea natală, căzută în teritoriul cedat Ungariei la 5.IX.1940, am stat până în noaptea de 7/8.V.1942, când, şi la care dată am fugit în România din următoarele motive: Am fost înfometaţi şi persecutaţi de către autorităţile administrative şi poliţieneşti maghiare. Ni s-a luat de către armată toate alimentele ce le-am avut, ca: grâu, secară, cartofi, cânepă, deşi cumpărate le aveam. Am fost puşi la cele mai grele corvezi, la astupatul tranşeelor făcute de români înainte de cedare. Am fost încontinuu batjocoriţi şi huiduiţi. Ni se adresau întotdeauna cu cele mai triviale expresiuni, spunând că suntem „büdös oláh", arătându-ne chiar cu degetul. Ni s-au ridicat bonurile cu care trebuia să ne prezentăm la Primărie pentru a primi alimente, ca: ulei, zahăr, unsoare, de care nu ni se mai dădea. În ultimul timp ni s-au dat câte 4 kg făină de orz pentru un om pe lună. Aceasta îmi este declaraţia ce o dau, susţin şi semnez.
[10] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 147/1942, f. 34. Subscrisul Zaha Eugen, de profesiune elev de liceu, fost cu domiciliul în comuna Bobota, judeţul Sălaj, născut în anul 1924, de religie română-unită şi origine etnică română, fiul lui Grigore, şi al Tereziei Pop, necăsătorit, având avere 1/3 dintr-o casă şi dependinţe, 1 moară pe apă şi 10 iugăre de pământ arabil, calitate bună, în valoare de 500000 lei, declar următoarele asupra cauzelor refugierii mele din Ardealul aflat vremelnic sub supunerea guvernului maghiar. M-am refugiat singur în România în ziua de 29 iulie 1942 din cauza persecuţiei şi batjocorei la care m-a supus regimul unguresc. În ziua de 5 decembrie 1941 a fost executat la Budapesta fratele meu Zaha Nicolae de 25 ani, croitor de meserie. Numitul a plecat de acasă la Cluj după stofă, în ziua de 21 noiembrie 1941, spunându-ne că în cazul că nu va găsi stofă la Cluj se va duce la Oradea. Nu am mai avut nici o veste despre dânsul de la plecarea de acasă până în ziua de 12 decembrie 1941, când Primăria comunei Bobota ne-a încunoştinţat că a fost avizată din Budapesta că fratele meu a fost executat, fără a ne comunica motivele executării. M-am interesat de soarta lui la Consulatul Român de la Oradea, însă acesta n-a întreprins nici un demers în această chestiune, spunându-mi că numai pentru spionaj poate fi executat cineva. După executarea fratelui meu, la vreo lună ni s-au trimis prin poştă: pălăria, centura şi un creion chimic. Odată cu comunicarea oficială că a fost executat, am primit şi o scrisoare de la dânsul, în care ne spunea că peste 5 minute va fi executat la moarte pentru o mică greşeală, fără să arate în ce constă greşeala, şi fiindcă călăii voiesc să-l arunce ca pe un câine în groapă, la stăruinţa lui i-au permis să-şi plătească un preot catolic şi să-şi cumpere sicriu. După această scrisoare am dus o copie la Consulatul Român din Oradea, fiindcă în scrisoare erau dispoziţiuni pentru caz de moarte, referitoare la averea sa, fiind căsătorit şi având soţia gravidă. N-am putut aduce scrisoarea. Pe preotul Trufaşiu Virgil din Bobota, în urmă cu vreo 2 săptămâni, călătorind cu trenul la Carei unde i se găsea soţia bolnavă în spital, l-au dat jos din tren într-o staţie 2 ofiţeri unguri care erau beţi. Încă în anul trecut, nu-mi amintesc precis dacă aveam preot sau nu, fiindcă câtva timp am fost fără preot întrucât cel titular se refugiase în România, zvonindu-se că Ardealul cedat revine din nou României, aproape la toate bisericile româneşti, îndeosebi la cele care se găseau pe lângă şoseaua naţională, s-au făcut săpături punându-se probabil explozibil, deoarece se vede şi la biserica din Bobota, la partea dreaptă a peretelui un buton lung de vreo 10 cm. Minarea s-a făcut de către soldaţii unguri, [atunci] când s-a făcut şi minarea podurilor de pe şosele. Premilitarii români sunt bătuţi şi batjocoriţi fără nici un motiv. Comuna are o populaţie de 3000 persoane, din care vreo 40 persoane sunt unguri. Până în prezent s-au refugiat vreo 100 persoane şi în fiecare zi se refugiază tot mai mulţi. S-au luat măsuri de către autorităţile ungare ca în comunele unde este şi populaţie ungurească să se facă slujba în ungureşte, astfel şi în comuna Dindeşti, judeţul Sălaj. Acest lucru mi l-a spus preotul nostru Trufaşiu Virgil, care voia să se mute în acea comună, însă văzând măsura luată şi-a revocat cererea. Afirmaţiunile de mai sus le pot dovedi cu Fanca Traian, refugiat din Bobota, apoi cu Grama Vasile, primar, Ciocioian Nicolae, Husti Vasile, rămaşi în comuna Bobota. Declaraţie dată în faţa judecătorului delegat, Zaha Vasile.
[11] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 125. Subsemnatul Cismaş Gheorghe, născut în Câmpanii de Sus în anul 1901, agricultor român, căsătorit, cu 3 copii, în prezent refugiat, declar următoarele privitor la refugiu. Până la refugiul din ziua de 13 septembrie, anul curent, am locuit stabil la Salonta, unde eram împroprietărit cu 10 iugăre de pământ arabil şi unde aveam în Str. Şercad nr. 12 gospodăria mea, constând din casă, grajd şi alte unelte necesare gospodăriei. Armata ungară, de la intrarea ei în comuna noastră, ne făcea continuu percheziţii, ne înjura şi ne maltrata. Astfel, în ziua de 13 septembrie, anul curent, au venit mai mulţi soldaţi unguri în casă la mine, care au voit să-mi ia nevasta ca să-şi bată joc de ea. Intervenind în apărarea nevestei, am fost pălmuit. Plecând de acasă după treabă, soldaţii unguri au încercat din nou să-mi ia nevasta de acasă, care văzându-se în pericol a început să strige şi numai atunci au lăsat-o. Văzând acest lucru şi ameninţările soldaţilor, că de ce n-am plecat în România, am hotărât să fug, trecând frontiera în ziua de 13 septembrie, anul curent, împreună cu soţia şi 3 copii, lăsându-mi acolo toată averea în valoare de 200000 lei. Aceasta-mi este declaraţia pe care am dat-o în faţa Comisariatului de Poliţie.
[12] AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Beiuş, dosar 147/1942, vol. IV, f. 1. Subscrisul Plotina Gavril, de profesiune agricultor, fost cu domiciliul în comuna Lunca Vişagului, judeţul Cluj, născut în comuna Lunca Vişagului, judeţul Cluj, în anul 1929, de religie română-unită şi origine etnică română, fiul lui Nicolae, de religie română-unită şi origine etnică română, şi al Mariei, de religie română-unită şi origine etnică română, necăsătorit, declar următoarele asupra cauzelor refugierii mele din Ardealul aflat vremelnic sub supunerea guvernului maghiar: M-am refugiat împreună cu frăţiorul meu Ioan, de 11 ani, în ziua de 28 iulie 1942 din cauza foametei şi mizeriei. Noi suntem orfani de mamă, şi fiindcă tata s-a recăsătorit, nu avem cine să ne îngrijească şi eram lăsaţi pe drumuri. Vroim să ne facem copii de trupă. Pentru motivul că am lipsit de la instrucţia premilitară (levente), într-o duminică am fost bătut de către jandarmii din comuna Traniş. Românii sunt persecutaţi şi injuriaţi de către populaţia civilă maghiară. Am fost supuşi unui regim de înfometare, distribuindu-ni-se numai 3,½ kg [de] făină la lună de persoană, fără a ne putea procura alte alimente (ca unsoare), carne, orez, porumb şi altele. Graniţa trece prin comună, şi la unguri au rămas 40 [de] case. Biserica a rămas la români. Deşi toţi locuitorii sunt români, învăţătorul, unul, este ungur, şi unul român, iar în şcoală se predă în limba maghiară. Locuitorul Paşcalău Gavril, fost primar, când au venit ungurii, a fost bătut grav, fiind spânzurat cu capul în jos, de grindă, iar cu cleştele i-au tras părul din cap jandarmii unguri din comuna Bolog, pentru motivul că s-a exprimat că ungurii sunt răi, iar românii au fost buni. Au mai fost bătuţi: Paşcalău Ioan, Negru Gavril, fără nici un motiv. Notarul comunei este ungur, Fekete Nicolae. Din totalul de circa 200 [de] persoane care au căzut în Ungaria, şi care toţi sunt români, s-au refugiat până în prezent peste 30 [de] familii, iar averea celor care s-au refugiat a fost luată de armata ungară şi muncită de aceasta. Dovada afirmaţiilor o pot face cu: Plotina Ioan, fratele meu, Matiş Nicolae, Merca Teodor, refugiaţi, şi cu locuitorii din comună, rămaşi în teritoriul cedat.
[13] A.M.R., fond , dos. 486, f.2
[14] Ibidem, f.3
[15] Ibidem
[16] Ibidem, f.4
[17] Ibidem, f.5
[18] Ibidem