Cazurile de la Trăznea, Moisei, Sărmaş ş.a. au fost reclamate şi inventariate de comisia mixtă romîno-maghiară-germană-italiană. Mastan Ioan, refugiat din cauza mizeriei din comuna Trăzne, tată a 2 copii declara că n-a avut ce le da de mâncare. „Primim numai 3 kg de făină pe lună, din care nu putem trăi, şi nici asta n-o primeam regulat. Dacă mergeam să ne plângem că nu putem trăi cu atâta făină, spuneau să mergem să ne căutăm. Dacă mergeam să cumpărăm din alte părţi, şi ne prindeau, atunci ne băteau, ne amendau şi ne luau bucatele. Preot avem în comună, dar nu ştiu cum îl cheamă, primarul e ungur, Talkos Alexandru. Notarul, încă-i tot ungur. Învăţători români nu avem în comună. În şcoală numai ungureşte se învaţă [şi] numai religia se învaţă româneşte, de către domnul părinte. Învăţătorul românesc a fost împuşcat de unguri, şi preotul, împreună cu 75 de români, care au fost chinuiţi. Pe unii i-au împuşcat, la femei le-au tăiat ţâţele, pe copiii cei mici i-au tăiat în baionete. Casele le-au udat cu benzină, apoi le-au dat foc. A fost o jale la noi în comună. De la românii s-a luat tot dreptul. Acuma ne-au dus 7 vite din comună, şi le-au plătit cu 120 fileri kilogramul, cu un preţ cu mult mai ieftin ca în piaţă. Ceea ce declar pot dovedi cu: Lazăr Petru, Mastan Teofil, Giura Teodor".

Câtă cruzime. Până şi cadavrele au fost batjocorite, iar rudele umilite. Declaraţia cetăţeanului Sotoc Dumitru, fost impiegat C.F.R. la Odoreu, judeţul Satu Mare, dat afară din serviciu, arestat, bătut şi apoi expulzat de către autorităţile maghiare. Acesta relatează despre uciderea cu bestialitate a primarului comunei Medieşu Aurit, de către soldaţii unguri. „În timpul cât am trăit sub regimul unguresc, am auzit de la un român din Medieşu Aurit că la venirea trupelor ungare, primarul din localitate fiind român, la intervenţia boierului ungur Boroş din Medieşu Aurit, a fost ridicat noaptea de acasă şi a fost schingiuit în mod barbar, tăindu-i-se nasul, urechile şi scoţându-i-se ochii. Apoi [i-]a fost tăiat organul sexual şi [i-a fost] pus în gură, şi numai în zorii zilei a fost împuşcat"[31]. Cazul numitului Puşcaş Ioan, din comuna Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, care în faţa comisiei de refugiaţi a declarat următoarele: „La intrarea trupelor maghiare, toţi românii au fost duşi pe câmp, unde ne-au aranjat în rând câte unul. Un frate al meu, în etate de 30 de ani, căsătorit, cu 3 copii, a fost împuşcat în faţa noastră şi pe urmă au început să-i bată pe toţi românii. Ne-au scos afară, pe urmă au trimis cadavrul fratelui meu la noi acasă ca să-l înmormântăm, fără să ne dea voie ca să tragem clopotele la biserică. În comună au împuşcat 16 persoane, pe care le-am îngropat fără preot, deoarece preotul ortodox a fost plecat"[32]. Cazul este confirmat şi de Soponea Teodor care declara că „am fost silit să plec de acasă, deoarece am fost împuşcat prin gât, în ziua de 16 septembrie 1940 şi totodată am fost şi împuns cu baioneta în burtă. După ce m-au împuns, am fugit printr-o apă. Aşa am putut scăpa cu viaţă, iar în comuna vecină Cosniciu de Sus, au împuşcat soldaţii maghiari 16 oameni, iar în comuna Cerâşa, la fel, 8 oameni"[33].

În ziua de 10 septembrie 1940 declara Mateş Ioan, din Sătmărel, că a fost ridicat de la locuinţă de jandarmii unguri, fără să i se spună motivul. A fost dus la postul de jandarmi, de unde a doua zi l-au dus la închisoarea Regimentului maghiar, fostă Cazarma nr. 87 Infanterie, unde a fost ţinut 4 zile, după care a fost scos şi purtat pe străzile oraşului Satu Mare, în ziua de duminecă, iar apoi dus la închisoarea Penitenciarului din Satu Mare, unde a stat 13 zile. În fiecare zi consecutiv a fost supus la interogatoriu de organele maghiare, punându-se următoarele întrebări: "Cine sunt legionarii în comuna respectivă? Ce legionari au? Cine are arme ascunse? Cine a făcut propagandă contra statului maghiar prin conferinţe sau alte întruniri etc." La toate acestea le răspuns că nu are cunoştinţă, deoarece a fost concentrat în tot timpul. La acest răspuns i-au adus mai multe injurii şi la adresa poporului român, după care au „urmat în fiecare zi o serie de bătaie. În timp de 13 zile mi s-a dat de mâncare 100 grame [de] pâine pe zi şi apă rece, iar din ziua de 23 şi până în ziua de 27, fiind într-o cameră cu profesorul Herman Vasile, căruia i-a fost permis să mămânce mâncare rece de acasă, pe care o împărţea cu mine. În ziua de 10 septembrie am fost închis, iar în ziua de 13 septembrie mi-a născut soţia, care după 2 săptămâni a fost silită să se scoale din pat, venind ca să se intereseze de soarta mea. Eu am fost forţat să părăsesc comuna după ce am fost eliberat. Pentru eliberarea mea a intervenit soţia mea, dar cu condiţia că voi părăsi imediat teritoriul maghiar. La plecare m-au obligat să semnez o declaraţie că plec de bună voie"[34].

Marca Iosif, de 39 ani, de religie greco-catolică. Născut în anul 1903 în comuna Tiream, judeţul Sălaj, declara următoarele: „M-am refugiat din Careii Mari pentru motivul că am fost gardian public, şi la data de 5 septembrie 1940 am fost dat afară din serviciu. De la data de 14 septembrie şi până la data de 17 septembrie, anul curent, am fost deţinut şi bătut la Poliţia din Careii Mari. Am fost bătut de şeful detectivilor, Eás Iosif şi Matolci Alexandru. Pe cumnatul meu, Boca Ioan, din comuna Căpleni, judeţul Sălaj, l-au lovit în cap cu furcile şi l-au împuns, murind în spitalul din Carei. L-au omorât pentru motivul că a fost român"[35]. Câte nume şi prenume de vinovaţi identificaţi!. Culmea că mulţi dintre aceştia au fost primii care s-au înscris ca ilegalişti în partidul comunist, instaurat odată cu venirea armatei sovietice. Mulţi au revendicat şi obţinut proprietăţile cu care Horthy Miklos i-a reîmproprietărit pe optanţii despăgubiţi prin răscumpărare averii lor când au plecat după primul război. Expropriaţii de pe linia fortificată şi-au recăpătat pământurile de la Horthy, deşii au fost plătiţii de armată. Adică s-au ales şi cu banii de la statul român şi cu pământul! Cine poate înţelege lacrimile mamei?

Iată de ce, studiul nostru are un caracter dublu de recuperare a istoriei, pe de o parte, şi de comemorare, pe de altă parte, dar refuză să fie patetic, deoarece avem dreptul să stăm cu fruntea sus, să privim spre Europa, pentru că noi n-am făcut nimic potrivnic istoriei normale. Totodată, ne exprimăm, şi cu acest prilej, oprobriul faţă de crimele şi barbariile comise de horthyşti şi aducem un omagiu de suflet pentru cei care au trăit toată grozăvia stăpânirii acestora în Ardealul vremelnic cedat, retrăindu-le sufleteşte!

În chip sfidător, „fiul lui Horthy pătrunsese în oraş (Oradea 6 sept. 1940-s.n.), într-o maşină de lux, în care avea aparat radio. Radioul cânta marşul Ardealului compus pentru această intrare triumfală. Maşina lui era să calce un grup de unguri cari se îmbulzeau să sărute roţile. Calul alb al lui Horthy a fost cuprins de scârbă de atâtea sărutări băloase"[36]. O judecată de valoare găseşte întemeiată încheierea potrivit căreia în cei patru ani de ocupaţie şi teroare ungară asupra Transilvaniei de Nord, pe cerul său n-au mai putut străluci stelele.

Multe s-ar putea spune despre comportamentul juridic al ocupantului horthyst, în perioada de opresiune 5 septembrie 1940-25 octombrie 1944, faţă de cetăţenii săi minoritari (români şi evrei) şi despre atitudinea civică a ungurilor de rând. Documentele la care ne-am referit dezvăluie o seamă de realităţi incomode, pe care autoritatea horthystă le-a săvârşit şi pe care urmaşii săi trebuie să şi le asume, ca pe erori ale istoriei, greu de rostit, dar mai greu de admis ca fireşti într-o societate civilizată. Drama celor siliţi să-şi părăsească vatra casei se desprinde din lectura declaraţiilor acestora, este confirmată de rapoartele comisiilor mixte româno-maghiare şi atestată de comisiile străine de verificare a abuzurilor semnalate.

Grafica - I.M.

------------------------------------------------
[31] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940-1944, f. 7
[32] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 214
[33] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 12
[34] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 8
[35] AN-DJBh, fond Prefectura Judeţului Bihor-Beiuş, dosar 101/1940/1944, f. 207
[36] Tiron Albani, Un petic de Asia în Europa, Editura Diecezana, Arad, 1941, p.24. ironia sorţii făcea ca un evreu ungur care a pregătit o potcoavă de aur pentru calul lui Horthy să fie apoi dus la Auschwitz.