Prin demersul științific întreprins, asupra unei teme care părea cunoscută, redeschidem dosarele istoriei pentru o reconsiderare și o interpretare corectă a acestora, ca urmare a noilor informații rezultate din diferite arhive, redeschise după 100 de ani. Astfel că etapa, de la sfârșitul oficial al primului război mondial, aceea care se referă la războiului româno-ungar, după capitularea, pe 31 octombrie 1918, a Austro-Ungariei și tratatul de Pace de la Trianon, întreaga responsabilitate trebuie atribuită guvernelor ungurești: Mihály Károlyi, Garbai, Kuhn Bella, Horthy Miklos. Dintre acestea doar guvernul Kuhn Bella era de orientare bolșevică, iar cel al lui Horthy de orientare fascistă (primul din Europa). trebuie reținut și faptul că nici măcar în vremea guvernului roșu, proletar, condus de Bella Kuhn, nu toți ungurii erau bolșevici. Concluzia desprinsă din ansamblul acțiunilor.

Trenul președintelui Mihály Károlyi a ajuns la Szatmárnémeti, duminică dimineață, pe 2 martie 1919, pentru a vizita batalioanele din Divizia 20 de Secui.

Delegația oficială a inclus-o și pe soția lui Károlyi, Katinka Andrássy, iar ministrul de Interne din Szatmár, Vince Nagy, și pe soția sa, ministrul Apărării Vilmos Böhm, colonelul Gen Aurél, colonelul Károly Kratochwill și scriitorul Oszkár Gellért, secretarul de presă al lui Károlyi, din ianuarie 1919. La gară fusese întâmpinați, cu mare fast, de Comisarul guvernamental László Kossaczky și primarul István Léonárd

De remarcat că, pe lângă resturile unor unități destrămate ale vechiului imperiu, în fața trupelor române se mai aflau alături de forțele din linia întâia și voluntari sau recruți din centrele: Sătmar (2000), Șimleul Silvaniei (1.000) și Oradea (6.000), Carei (2.000), precum și de la Szolnok (2.000), Debreczen (3.000), Ketegyhaza (15.000). Total de peste 70.000 oameni, 140 tunuri și 5 trenuri blindate. La aceste efective mai trebuie adunate și cele recrutate în două zone: la nord de la Carei și Debreczen, iar la sud de la Bekescsaba, în timp ce la Budapesta, circa 60.000 neconstituiți, erau în așteptare. Disciplina acestor trupe era afectată de ideile propagate de guvernanții unguri și bolșevici, cu excepția secuilor, care erau „neîntrecuți în jafuri și atrocități”.

Pentru a creiona atmosfera sărbătorească a recepției, un avion a survolat mulțimea adunată, de câteva mii, potrivit relatărilor din presa vremii, și în timp ce Károlyi vorbea, din avion au fost aruncate flori din care, se pare că, una a aterizat pe pălăria președintelui tinerei Republici Ungare. Károlyi a dat o interpretare entuziastă întâmplării zicând că previziunea și bunul simț le cer legi și acțiuni energice pentru unitate Ungariei.

El a exprimat deplina sa încredere în decizia președintelui american Woodrow Wilson prin convingerea expusă că: „Statele Unite democratice și sensibile social și Antanta nu vor permite distrugerea unei întregi națiuni și țări. Vreau ca întreaga lume să asculte și să înțeleagă o dată pentru totdeauna: o națiune nu poate fi ștearsă; instinctul de autoconservare nu poate fi exterminat. Dacă Conferința de pace de la Paris decide împotriva ideii Wilsoniene, dreptul națiunilor la autodeterminare și pace, vom fi gata să luptăm pentru libertate[1].

Vilmos Böhm, proaspăt uns ministru la apărare în guvernul Károlyi, a avut un discurs și mai patetic și mai radical, avertizând puterile occidentale dacă vor jefui țara, regiunea va fi în flăcări și vor pune întregul continent în pericol. Discursul său, aflăm din relatările presei, era adesea întrerupt de „ovație și strigăte”, pentru ca la sfârșit mulțimea să aclame lung și sărbătorește pe oaspeții poposiți pe meleagurile sătmărene. La sfârșitul programului, președintele a vorbit cu trupele Diviziei de „székely” și a promis că nu va semna niciodată un tratat care să „împartă Ungaria”. Delegația a fost încheiată cu „parada batalionului”, sfârșindu-se cu un banchet la restaurantul hotelului „Pannónia” (Dacia de astăzi).

Și câtă deosebire avea să fie între ceea ce spuneau Dr. Miron Cristea și episcopul loan I. Papp, tălmăcind sentimentele de stimă şi veneraţie ale întregii obşti a biserici ortodoxe, comparând, pe mitropolitul Vasile Mandra, hirotonit, la 15 octombrie 1916, din „mila prea grațiosului împărat”, cu Iosif, cel biblic, care deşi prigonit şi chiar vândut de fraţii săi, totuşi cu voia lui Dumnezeu şi prin vrednicia sa ajungând în cel mai înalt post de încredere la curtea Faraonului, el nu numai că nu s-a răzbunat, ci printr-o rară pildă de mărinimie şi nobleţe sufletească a iertat pe fraţii care îl prigoniseră şi a devenit salvatorul neamului său.

Această pildă o aştepta biserica românească ortodoxă din Ardeal de la capul ei încoronat. Apoi, episcopul de Caransebeș, continua a-și mărturisi nădejdile, constatând că misiunea, în faţa căreia sta noul mitropolit, era strălucită şi sublimă dar şi grea şi anevoioasă, şi tocmai de aceea pentru înlăturarea greutăţilor activităţii sale, recomanda acestuia „patru pilde de urmat: pe marele Şaguna, pe blândul Ivacicovici, pe înţeleptul Roman şi pe energicul Meţianu, pentru că îmbinând asprimea cu dragostea, Excelenţa Sa va fi totdeauna în situaţia de a revărsa binecuvântarea activităţii sale asupra tuturor”[2].

Episcopul Aradului, cugetând asupra situație la declanșarea războiului, milita pentru „o înţelegere mai frăţească şi la o conlucrare mai armonică spre unul şi acelaşi scop comun, decât cum suntem avizaţi şi îndrumaţi acum cu toţii, fără deosebire de limbă şi lege - să colaborăm la apărarea cu bărbăţie a înaltului Tron şi a iubitei noastre patrii comune, contra năvălirilor duşmane, fie din ori ce parte ar veni acelea”[3]. Episcopul Ioan al Aradului, în cugetarea sa, sfătuia pe toţi, ca fiecare să-şi păzească cumpătul; să trăiască în bună înţelegere între sine şi cu toţi concetăţenii „patriei comune” fără deosebire de limbă şi de lege, să stăruie fiecare spre a fi ajutor şi mângâiere aproapelui său în vreme de război. Să fie cu respect față de „legi şi stăpânire, cu supunere şi ascultare către autorităţile militare şi civile”; cu scopul apărării înaltului „Tron şi a Patriei”, a pământului strămoşesc, şi astfel spre biruinţa armelor contra duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Vlădicul îndemna, pe enoriașii ortodocși din Eparhia Aradului, să dea de bună voie toată jertfa posibilă, ce li s-ar cere. Vă mai sfătuiesc şi îndemn pe toţi: „să vă rugaţi cu credinţă lui Dumnezeu, cu psalmistul: „Doamne deşteaptă puterea Ta, şi vino, ca să ne mântuieşti pre noi”[4].

Iată mai jos o relatare cutremurătoare despre jertfa de pe front. „Pe cale căzuseră vreo doi inşi. Un tovarăş al meu, Costa Brata, primi un glonţ la inimă şi, fără a mai rosti un cuvânt, se prăbuşi la pământ ca o bucată de lemn. Alergai a-i da ajutor, dar zadarnic, că era mort ca pământul. Mi-am făcut cruce cu capul descoperit şi zicând un: « Dumnezeu să-l ierte », am plecat mai departe. Pe cale mai pică unul. Acestuia îi trecuse glonţul prin frunte. Fiori de moarte începură a ne furnica carnea de pe noi”, „Deodată ordonanţa se opri în loc şi nu mai ştia în care parte să apuce: Am rătăcit, grăi el cu o voce frântă, Atunci ne-a bătut Dumnezeu, pe aici avem să pierim toţi ca nişte câni, grăi un altul”[5]. Astfel rătăciți au fost prinși de italieni, în tranșeele cărora au ajuns, crezând că sunt români, căci vorbeau aproape ca ei.

A scăpat unul Dancea, dar care a fost prins între liniile de foc și care mărturisește: „Când vream să mă aşez jos şi să-mi pregătesc un loc mai bunişor, văzui umbra unui ostaş că se repezi către mine cu baioneta pe puşcă, gata să mă străpungă. Am sărit atunci în sus ca ars şi, fără să-mi mai pot da seama că ce fac, prinsei de puşcă şi cu o smucitură i-am şi smuls-o din mâni, o învârtii atunci prin văzduh şi cu o lovitură îi sfărmai ţeasta capului”, mărturiseşte cu spaimă şi vinovăţie ostaşul. „Şi am stat acolo până dimineaţa, fără a mai fi băgat în seamă de cineva. Numai cel mort, cu faţa plină de sânge, mă privea cu ochii lui mari de gheaţă. Ca să nu-l mai văd, l-am acoperit cu pânza unui cort şi l-am lăsat în pace. Îmi părea rău de dânsul, că şi el era om ca mine, dar n-aveam ce face”[6].

La următorul asalt a încercat să ajungă înapoi la plutonul său, fapt despre care relatează astfel: „Deodată îmi luai inima în dinţi şi, în mână cu puşca celui mort, sării afară din tranşee şi o croii înainte prin potopul de plumbi. Am fugit vreo treizeci de paşi, în urmă mă prăbuşii între nişte pietre. Obosisem. Gura şi gâtlejul mi se uscase. Apa curgea vale pe mine, iar în jurul meu nu vedeam decât corpurile celor căzuţi şi răcnete de durere înfricoşate auzeam. Cadavrele învechite, care de săptămâni de zile zăceau acolo pe jumătate putrede, răspândeau în jurul lor un miros greu nesuferit. Doi ostaşi ai duşmanului, băgându-mă în seamă, se repeziră cu baionetele asupra mea. Dar când fură la cinci paşi departe de mine, se şi prăbuşiră la pământ şi numai din picioare mai scuturau. Nişte gloanţe îi ajunse înainte de a se apropia de mine”, îşi încheia povestea eroul ardelean.

„Pământul se umezi de sânge şi morţii, unii cu faţa zdrobită de o schijă de şrapnel, alţii cu pieptul despicat de bombe, alţii adormiţi cu fruntea senină, umpleau cuprinsurile câmpului de bătaie”[7]. Pe stegarul Ioan Bunea l-a văzut mereu în fruntea trupelor, alergând, oprindu-se pentru o clipă să-şi şteargă sudoarea de pe faţă, făcându-şi cruce şi rostind un „Doamne ajută”, pornind din nou, până când l-a mai zărit odată ducându-şi brusc mâna dreaptă sub inimă, apoi cum şi-a făcut iarăşi cruce şi cum s-a prăvălit secerat. După două ceasuri, după ce grindina de foc s-a potolit, căpitanul la găsit sub un stejar, asistat de doi sanitari, dar care nu mai puteau face nimic pentru el. Fusese lovit de trei gloanţe-n piept şi rănile erau mortale. La vederea superiorului său, a încercat să se ridice, dar n-a putut. Dorește ceva?, la întrebat căpitanul Coltor, la care rănitul a răspuns: „aș voi să-i scrieți părintelui de la noi din sat să-și cerce alt cântăreț la strană și să slujească un parastas pentru sufletul meu, să mă pună Dumnezeu cu drepții”, apoi, după o pauză de tăcere adăugă „prohod și așa nu mi-i dat să am ca la toți morții de la noi, mi l-oi cânta eu, domnule căpitan, să nu mă îngropați ca pe un păgân, că mi-a fost dragă biserica și scumpă strana de la noi din sat”[8], apoi de pe buzele sale se scurse cântare lină, dulce ca rânduiala îngropăciunii.

„Din Budapesta se anunța moartea colonelului Victor Rusu. Zăcea în timpul din urmă de-o boală grea, care l-a răpus tocmai în acestea zile, când neamul nostru are mai mare lipsă de fii destoinici. Numele colonelului Rusu e cunoscut pretutindeni, atât la români, cât şi la străini. În cursul războiului mondial s-au scris atâtea despre bravul ostaş, care s-a distins ca nimeni altul în luptele cu ruşii, încât de la simplu ostaş, cum şi-a început cariera militară la începutul războiului, s-a ridicat până la rangul de colonel şi a câştigat celea mai alese distincţii militare. In fruntea sătenilor săi de pe la Dobâca şi Someş a făcut minuni de vitejie pe câmpiile (Galiţiei şi Bucovinei, încât numai amintirea numelui de Rusu storcea admiraţia celor mai înalte cercuri militare. - Altfel colonelul Victor Rusu a avut o viaţă zbuciumată şi plină de bogate peripeţii. Pregătit pentru cariera militară, a trecut mai târziu la gazetărie, lucrând în redacţia ziarului „Lupta” şi conducând o vreme gazeta poporală, a partidului „Poporul Român”. A colaborat şi la mari ziare străine, apărând cu bărbăţie şi pricepere interesele româneşti. Pe vremea războiului balcanic era corespondent de ziar. Apoi s-a apucat de-o întreprindere industrială, pe care a părăsit-o când goarnele războiului chemau la luptă în 1914: militarul născut nu putea să nu asculte glasul lor. Era sânge de grănicer, de origine din Năsăud. Eroismul lui Victor Rusu va rămânea legendar la noi; păcat, că moartea nemiloasă l-a răpit atunci, când minunatele lui aptitudini militare putea să Ic pună direct în slujba neamului său românesc. Dormi în pace brav erou!”[9] ura legionarul Sandu.

Și după ce trecuseră prin toate încercările războiului, pe fronturile din Galiția, Serbia și Italia, românii ardeleni, părăsiți de împăratul-rege Carol al IV-lea, dezertat de la datorie, abzis de pe tron, și-au luat soarta în propriile lor mâini. Dar, cine nu-i lăsa să-și vadă de drum? Cei alături de care, și sub comanda cărora au presărat cu tinere trupuri câmpurile de bătălie. Numai că, singurii care n-au vrut să accepte, noua realitate au fost Ungurii.

Credința în libertate

Cronica ceremonialului de sfinţire a drapelului românesc al comunei Cefa, eveniment sărbătorit de românii din întreaga comună şi din comunele vecine, în atmosfera unei liturghii speciale, a cântărilor corale şi a salvelor trase de gardiştii români Cefa (comitatul Bihor), o aflăm dintr-un raport al secției militare 662 consemnată de Demetriu Abrudan, în 30 decembrie 1918. „În 29 decembrie, stil nou, s-a sfinţit steagul în comuna Cefa, despre mersul căreia raportez următoarele:  La ordin, dimineaţa gardiştii din secţie se împart în serviciul pentru asigurarea comunei şi susţinerea ordinei. Gardistul Alexandru Poptămaş, cu exclamarea „până în cer îl vor ridica”, ia frumosul nostru stindard înaintea unei trupe de gardişti şi duce steagul, petrecut de reprezentanţii tuturor comunelor române din jur, la biserică. Trupa de gardişti, la intrarea în biserică, dă o salvă. Corul feciorilor din localitate, la număr 30 şi toţi împodobiţi cu trei colori, instruiţi şi conduşi de juristul Petru Balogh, cântă în loc de „veniţi să ne închinăm” şi în loc de „priceasnă”, „Deşteaptă-te române!”, „Pe-al nostru steag” şi „Trei culori” pe două voci. După săvârşirea Sfintei liturghii, se începe actul sfinţirii. Serveşte parohul din localitate Aurel Albu şi Teodor Roxin, paroh în Bicaciu. La acest act se dau 3 salve şi se cântă cântări naţionale.

Parohul Aurel Albu, cu cuvinte mişcătoare, vorbeşte despre însemnătatea zilei mari şi de onoare ce a ajuns satul. Citează cuvintele Evangheliei „Tot cel ce se înalţă pe sine, smerise-va, şi tot cel ce se smereşte, se va înălţa”. Explicând cuvintele acestea, vorbeşte despre suferinţele neamului în decursul cât a durat domnia străină. Explică însemnătatea hotărârii de la Alba Iulia, la care cuvinte toţi poporenii strigă de repetate ori în strigăte furtunoase „Trăiască România Mare!” „Cu libertatea noastră se ridică azi şi steagul nostru”.

După aceea vorbeşte învăţătorul din loc, Ioan Costa, care se adresează mai mult tinerimii şi, spicuind câteva momente din istoria românească, o îndeamnă să ia de model pe eroii noştri Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. ca să ne putem împlini dorinţele noastre. În fine, Petru Poptămaş, industriaş în Cefa, îşi declamă poezia sa actuală, pe care v-o alătur. Publicul iese din biserică, înşirându-se după ordurile gardiştilor, coriştilor care, cântând, duc stindardul la Casa comunală. Când se iveşte steagul pe Casa comunală, şi desfăcându-se începe a fâlfâi, gardiştii, însufleţiţi între strigăte „să trăiască”, dau salve, şi numai târziu au încetat cu împuşcăturile. Coriştii, încă mai mult, delectează publicul cu cântări naţionale şi poporale.

Reprezentanţii cercului se adună în cancelaria secţiei, unde locotenentul D. Abrudan conduce sfătuirea pentru luarea măsurilor referitor la primirea trupelor române, care o să sosească în scurt timp în Bihor. Reprezentanţii însufleţiţi promit tot posibilul şi se duc cu impresia ce au primit la sfinţirea steagului.  Reprezentanţii din comunele Sânmiclăuşul Român, Berechiu, Miersig şi Gepiu îşi duc stindardele, ca sărbătoarea proximă şi ei să şi le sfinţească. Ordinea a fost exemplară”[10].

Autodeterminarea

În 25 octombrie 1918, Vasile Stoica prezintă moțiunea redactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organizație a națiunilor oprimate de Imperiul Austro-Ungar. Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a constituit o comisie de specialiști, supravegheată de colonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș. Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo existaseră numai documente oficiale ungurești și austriece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile Stoica, el purtând, la 2 septembrie 1918, o discuție lămuritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA, la 21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii românești în problema minorităților naționale, care în viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile democratice, fără ca acelea si impieteze autoritatea. Președintele S.U.A. nu a ezitat să-l aprecieze drept un „apostol”, un „iluminat”, care rămâne „pentru viitorime ca una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai idealizate personalități ale istoriei”[11].

Nou născută democraţie a fost proclamată astăzi aici - titra cotidianul de limbă română din America - pentru 65.000.000 din locuitorii asupriţi ai Austro-Ungariei. Adunaţi în Hala Independenţei[12], leagănul libertăţii americane, reprezentanţii îndreptăţiţi ai popoarelor din Austro-Ungaria au sunat clopotul în o dungă, vestind înfrângerea autocraţiei, aristocraţiei şi a imperialismului şi redactând o declaraţie de independenţă, în aceeaşi hală, în care, la anul 1776 a fost cetită declaraţia de independenţă a Statelor Unite.

De față 18 state din Europa mijlocie, care au stat până acum sub domnie străină, s-au unit sub un drapel, şi au proclamat independenţă şi au frânt jugul domniei austriece şi germane. Un nou clopot al independenţei a sunat independenţa lor şi un nou drapel, propriu al lor, a vestit, alături de drapelul cu stele şi făşii, de pe coperişul halei independenţei, libertatea acestor popoare. Pe când să întâmplau acestea afară, înlăuntru, profesorul Masaryk, preşedintele Uniunii Medio-Europeană, a cetit declaraţia de independenţă a acestor state. Înainte „Libertate pentru toate popoarele lumii şi pentru locuitori" este înscris pe noul clopot, care este un duplicat al clopotului ce înainte de asta cu 142 ani, vestea declaraţia de independenţă a Americii. De aceea a fost semnat documentul de reprezentanţii noii federaţii compusă din Cehoslavi, Jugoslavi, Ucranieni şi Litaunieni Români, Iredentişti Italieni, Greci neeliberaţi, Albanezi şi Sioniști supuşi de tot, ori numai în parte domniilor străine, adânc apreciind ajutorul dat popoarelor noastre de guvernul şi poporul Statelor Unite şi al Puterilor Aliate declară:  „Libertate pentru toate popoarele lumii şi pentru locuitori”[13].

- Va urma -

-------------------------------------
[1] Apud Constantin Moșincat, Pași pe caldarâm. Buletindecarei. Vol.1, Oradea, în curs de apariție
[2] Ibidem
[3] Biserica și școala, Anul XL, nr. 95 din 28 august (10 septemvrie) 1916. Miercuri 24 August (6 septemvrie). Semnatari ai actului de fidelitate, transmis primului ministru Stefan Tisza. Prezenţi au fost: P. S. S. Episcop diecezan Ioan I. Papp ca prezident, şi următorii asesori din cler: Roman Ciorogariu, Gheorghe Popoviciu, Vasilie Beleş, Cornel Lazar, Fabriţiu Manuilă, Mihaiu Păcăţian, Dr. Gheorghe Ciuhandu, Traian Văţian, Dimitrie Muscan, Mihaiu Lucuţa, iar mireni : Sava Raicu, Dr. Gheorghe Popa, Vasilie Goldiş, Petru Truţia, Gherasim Serb, Iosif Moldovan, Dr. Nestor Oprean, Aurel Petroviciu şi Dr. Cornel Iancu. La propunerea secretarului consistorial Vasilie Goldiş s-a adus cu unanimitate Manifestul de loialitate. Contele Ştefan Tisza, la 14 septembrie 1916, anunţa că a luat cu recunoştinţă la cunoştinţă declaraţiunea patriotică a Consistoriului plenar şi că a „suşternut” (iscălit, recomandat) acest act patriotic. Drept urmare cu „vie mulțumire și preagrațioasă satisfacție împăratul” primea intronizarea ca Mitropolit a lui Mangra, stabilită pentru 16/29 octombrie 1916. (Idem, nr. 41, p. 310)
[4] Românul, nr. 85, 18/31 august, 1916
[5] Amintiri din „Iadul” de la Doberdo, în Românul, nr. 22, 11 februarie 1916, p. 1–3
[6] Ibidem
[7] Dr. Ioan Coltor, Dintr-o scrisoare de pe câmpul de luptă, în Cultura Creştină, anul V, nr. 12, 25 iunie 1915, p. 354
[8] Ididem, p. 355
[9] Unirea, nr. 4, marți 7 ianuarie, 1919
[10] AN-SJ Arad, fond Roman Ciorogariu, dosar 7/1918, f. 189, 191
[11] Ion Dănilă, Vasile Stoica în slujba României Mari cu arma în mână sau cuvântul, în p.117-127
[12] America, Cleveland, Ohio, nr. 227, vineri 4 octombrie 1918, p. 1
[13] Acesta a fost înscrisul de pe noul clopot, care era un duplicat al clopotului ce înainte de asta cu 142 ani, vestea declaraţia de independenţă a Americii. Ceremoniile, care au ajuns la sfârşitul conferenţei începută miercurea trecută au atras mulţi dintre cei mai cu vază locuitori ai oraşului Philadelphia şi pe membrii diferitelor societăţii istorice.