Textul Declaraţiei de Independenţă

„În convenţiunea adunată în Hala Independenţei din Philadelphia, Pa. Statele Unite ale Americii de Nord, în ziua de 26 Octombrie 1918, noi, reprezentând laolaltă mai bine de 50 milioane ale naţiunilor care constituie (compun) lanţul de naţiuni care locuiesc între Marea Baltică, Adriatica, şi Marea Neagră, cuprinzând în sine pe Cehoslovaci, Polonezi, Jugoslavi, Ucranieni, Lituanieni, Români, Iredentişti Italieni, Greci neeliberaţi, Albanezi şi Sioniști supuşi de tot ori numai în parte domniilor străine, adânc apreciind ajutorul dat popoarelor noastre de guvernul şi poporul Statelor Unite şi al Puterilor Aliate atât nouă cât şi fraţilor noştri de acasă, prin aceasta declarăm solemn că noi punem la dispoziţia aliaţilor noştri pentru folosinţă contra inamicului comun, toate naţiunile noastre şi resursele lor şi pentru ca lumea să ştie aceea ce credem noi că este de lipsă, cum şi învăţăturile fundamentale care trebuie incorporate în constituţiunile naţiunilor noastre, precum şi scopurile care vor călăuzi acţiunea noastră comună, noi primim şi subscriem următoarele, ca principii fundamentale pentru toate popoarele libere:

Vestirea principiilor fundamentale

  1. Toate guvernele îşi câştigă puterea lor justă de guvernare din consimţământul celor guvernaţi.
  2. Dreptul neînlăturabil al fiecărui popor este să-şi organizeze guvernul său propriu, pe baza principiilor şi formelor pe care le va crede de mai potrivite ca să promoveze înaintarea, siguranţa, bunăstarea şi fericirea poporului.
  3. Dezvoltarea, liberă şi naturală a idealurilor fiecărui stat trebuie îngăduită să-şi continue mersul său normal şi neîmpiedicat, atâta timp cât acest mers nu strică ori nu ameninţă interesele comune tuturora.
  4. Pe viitor să nu mai fie diplomaţie secretă şi toate tratatele care se propun şi înţelegerile contractate între naţiuni trebuiesc publicate înainte de a fi primite şi ratificate.
  5. Popoarele noastre având idealuri şi scopuri înrudite, trebuie să-şi adune toate sforţările pentru asigurarea libertăţii pe seama naţiunilor individuale, pentru continuarea bunăstării lor, prevăzând că o astfel de uniune contribuie la pacea şi bunăstarea lumii.
  6. Credem în formarea unei ligi a tuturor naţiunilor din lume pe baza unui contract comun pentru împreună muncirea practică de a asigura dreptatea şi prin ea pacea, între naţiuni.

Victimele atrocităţilor

„în cursul istoriei noi am fost victimele şi supuşii guvernelor unor naţiuni agresive şi egoiste şi am fost ţinuţi în sclavie prin forţa armelor. A trebuit să suferim distrugerea oraşelor noastre, violarea caselor şi pământurilor noastre şi ne-am susţinut idealurile numai pe ascuns, în contra tuturor tiraniilor asupritorilor noştri. Am fost lipsiţi de dreptul de reprezentare şi de judecată dreaptă, ni s-a denegat dreptul de întruniri, de vorbiri, dreptul de apelare, dreptul de a ne spune păsurile şi ni s-a denegat dreptul a ne spune cuvântul în afacerile comune ale statelor noastre surori şi oamenii noştri au fost duşi contra voinţei lor în război contra fraţilor ori rudelor lor, ori a naţiunilor înrudite cu noi.

Semnatarii acestei declaraţii, și reprezentanţii altor popoare independente care vor mai subscrie această declaraţie, prin aceasta se obligă în favorul naţiunilor lor respective, că uniţi, vor lupta într-acolo ca toate aceste nedreptăți să fie îndreptate, că suferinţele pe urma acestui război al lumii să nu fie zadarnice şi că principiile sus amintite să fie încornorate în legile organice ale tuturor guvernelor pe care le vor înfiinţa după aceasta popoarele reprezentate prin dânșii”[14]. Să nu fi știut oare guvernul lui Mihály Károlyi despre asemenea decizii, sau că primise chiar de la Comisia Interaliată de la Budapesta ordine de retragere de pe aliniamentul de demarcație, fixat de Berthelot, cu scopul de a pune capăt fărădelegilor și atrocităților ungurilor dezlănțuiți.

Somații

Guvernul Ungar a primit o energică somaţiune de la mareşalul Foch. Acesta cerea ca guvernul ungar să respecte armistiţiul şi să înceteze atacurile şi crimele din Ardeal. Ungurii au internat pe mama lui Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent. Cluj, 12 Martie 1919. Doamna văduva Clara Maniu[15], (n. Coroianu), cu domiciliul în satul Bădăcini, judeţul Sălaj, unde locuia cu o fată şi o nepoată, a fost deţinută de unguri, după ciocnirea de la Zalău, escortată cu toată familia sa la Șimleul Silvaniei și internată. Se credea atunci, fapt adeverit, că va fi „dusă în interiorul ţării ungureşti”. Ştirea a produs pretutindenea adâncă indignare. Un sălăjan din Giurtelec, la 7 martie 1919, trimisese următoarele rânduri: „Ungurii şi Secuii în comitatul Sălagiului prind pe preoţi, învăţători, inteligenţă şi popor. Unde îi duc? Ce fac cu ei? Destul că îndărăpt nu se mai întorc. Prin toate satele de pe Sălaj jefuiesc vitele, porcii, banii locuitorilor. În satele unde s-au aşezat, maltratează pe femei şi pe prunci, iar pe bărbaţi de 50 de ani îi duc în oastea lor. În biserici pun mitraliere, şi apoi în biserici se spurcă. Fraţii români nu înaintează! Unde sunteţi fraţilor români? Pentru ce nu vin toţi montanii ardeleni să ne scape de aceşti huni moderni? Veniţi fraţilor români de pe tot locul şi ne scăpaţi de aceste haite crude şi barbare, până nu e târziu! Comandamentele militare au arme, înarmează tot poporul, să spulbere această lepră a tiraniei. Veniţi, Veniţi, că aşteptăm”[16].

Dacă acel strigăt din Sălaj n-a fost auzit de Károlyi și Böhm și suita, poate unul mai apropiat de locul vizitei sale să fi răzbătut. „Secuii au arestat la 16 Februarie 1919 pe protopopul Demetriu Coriolan, pe Gheorghe Filip şi Gheorghe Molnar. Venerabilul preot a fost oribil maltratat de soldaţi pe străzile Tăşnadului. Locotenentul ungur Vecsei din acelaşi sat a declarat în public, că trebuiesc spânzuraţi toţi românii. Locuitorii şi mai ales funcţionarii băncii (româneşti) din localitate s-au refugiat. Din Oradea-Mare ni-se comunică, că patru soldaţi săcui comandaţi de un sergent, au arestat pe advocatul Ioan Furlea din Aleşd, după ce i-au devastat casa . Secuii au împuşcat la 4 Februarie 1919 pe institutorul Vasile Filip din Marghita, pe motiv că el ar fi cel mai periculos dintre Valahi. Locotenentul Gheorghe Nistor a fost arestat la Sătmar şi apoi întemniţat la Debreţin. Ni se anunţă că va fi condamnat la moarte. Locotenentul român Tămaş a fost îngropat până la gât după aceia i-au scos ochii și apoi l-au omorât[17].

Ziarul „New York Tribune”[18] vorbea pe larg de situaţia Ungariei şi comenta astfel încercările ei de a putea obţinea din parte a Antantei oarece avantagii: „Ungaria prin şovinismul ei a adus la exasperare naţiunile străine, care se găseau pe pământul maghiar. Mai toţi fruntaşii politici se arătau puţin favorabili libertăţii cerute de cei ţinuţi în sclavie. Atunci când au văzut, că Austria este pe punctul dezastrului, au încercat o lovitură, căutând să devină stăpâni pe situaţie şi să se proclame independenţi. Cehoslovacii, Bosniacii, şi Românii, care au fost asupriţi şi-au manifestat dorinţa să fie uniţi cu neamurile din care fac parte. Atunci ungurii văzându-se singuri şi mai puţin puternici de cum visau, au început cunoscuta campanie în contra acelora, care şi-au recăpătat libertatea şi au încercat să inducă în eroare pe conducătorii antantişti. Rapoartele oficiale sosite din Ungaria dovedesc, că ungurii sunt vinovaţi de faptele petrecute şi că sancţiunea pe cari o cer ei pentru alţii ar trebui să fie dată pentru faptele lor. Cu insinuări şi trâmbiţări false nu se va putea reabilita Ungaria, e nevoie să cunoaştem faptele pe larg şi să dăm o satisfacţie acelora, care merită. Ungurii nu trebuie să uite, că au luptat alături de germani şi că au fost uneltele lor în ocupare a şi subjugare a popoarelor, care le stăteau în cale.

(II) Linia de demarcație

După prânz, Károlyi și compania sa au mers la Szinérváralja pentru a vizita linia de demarcație dintre Szatmár și Nagybánya de la granița orașului și pentru a întâlni soldații infanteriști ai „székely hadosztay” (ai Diviziei de secui), înarmați cu mitraliere și tunuri care erau staționate acolo. Au fost prezente atât ziare locale, cât și internaționale, precum „Bartlett” și „Daily Telegraph”. Comandantul militar al trupelor ce staționase în Transilvania Károly Kratochwill[19] a informat delegația oficială despre situația lor. Colonelul Kratochwill, comandantul Regimentului 4 de Honvezi, cu sediul în Oradea, a vizitat, între alţii şi pe Episcopul greco-catolic Dr. Radu Demetriu. Întrebat fiind de niște ziarişti din localitate despre ţinuta regimentului pe câmpul de război, colonelul a declarat, că „Românii din acel regiment s-au distins mai ales în timpul războiului al 2-lea şi al 3-lea de la Isonzo, se luptă ca nişte lei, şi totodată spunea, că are să mulţumească mult ofițerilor şi subofiţerilor români”. Ne pare bine, că lângă alte recunoaşteri oficiale despre purtarea eroică a feciorilor români, se adaugă şi aceasta, venită de la un competent comandant de regiment, în mare parte românesc.

Cine a avut curiozitatea să cerceteze statornicia și loialitate românească față de cuvântul dat și față de coroana cezaro-crăiască, cum o numeau cu apreciere sinceră țăranii ardeleni, apoi o poate desprinde și din pilda pe care o istorisim. Este îndeobşte cunoscută puternica manifestare a spiritului de jertfă arătat la toate ocaziunile războiului de poporul nostru. Pe lângă miile şi miile de români care se luptă vitejeşte pentru Tron(ul) Austro-ungar şi Patrie pe deosebite fronturi, cei rămaşi acasă încă îşi făceau datoria în susținerea și subscrierea la împrumuturile de război. Mulți au fost aceia care au semnat, din cei care au dispus de „parale superflue”, în nume propriu, asociații comune, comunităţi bisericeşti şi singuratici au semnat împrumuturi. Nu putem însă să nu relevăm, în specia,l o faptă a parohiei greco-catolice române din Ardusut (Erdoszáda, comitatul Sătmar). Au semnat mulţi credincioşi din acea parohie împreună 7.550 cor. şi singuraticii (individual) au „abzis de sumele plătite şi de câştigurile lor”, pentru a pune bazele unui fond pentru zidirea bisericii. Fapta aceasta frumoasă a numitei parohii reprezenta o laudă de sine, şi arată o credinţă şi dragoste mare a bisericii, un spirit de jertfă şi pricepere adâncă a lucrurilor: „este o faptă, care ar fi de dorit să afle cât mai mulţi imitatori în toate părţile locuite de români”. Prinzând de acea frumoasă inițiativă românească însăși Episcopul Radu Demetriu a „încoronat aceasta faptă frumoasă” pentru încurajarea şi distingerea acelor credincioşi buni, a dăruit din al său venit la fondul pentru zidirea bisericii, un „împrumut de război în valoare de 1000 coroane” cum rezulta din epistola pastorală adresată aceloraşi credincioşi din Ardusat. Amândouă aceste fapte vrednice de urmat dovedeau îngrijirea credincioşilor şi a Arhiereului pentru înflorirea Bisericii. „Deie Dumnezeu cât mai multe fapte de acestea!”.

Dar iată o altă faptă a celor de acasă. Un frumos tetrapod ca monument pentru ostaşii din un sat românesc. La iniţiativa Doamnei Lucreţia Ianul, ţărancele române din Şoimuş (Bihor) au colectat suma de 120 cor., cu care s-a pregătit pentru sfânta biserică un frumos tetrapod, în onoarea şi veșnica pomenire a soldaţilor, ce au fost mobilizaţi - din satul lor - pentru războiul mondial. Dna Ianul a deschis colecta, oferind însăşi 10 cor. şi două învelitori, una la masa parastasierului, cealaltă la masa, pe care e aşezat tetrapodul, ambele lucrate foarte frumos de mâna sa proprie şi cu motive româneşti. Tetrapodul a fost lucrat în atelierul părintelui Ioan Baciu şi era de o frumseţe uimitoare. Avea forma „unei uriaşe coroane, provăzută cu rotițe şi cu patru icoane frumoase, ce se întorc după trebuinţă cu icoana, care voieşti să stea în frunte, deasupra e răstignirea Domnului cu Sf. Ioan şi Preacurata Măria, iar la postamentul răstignirii e aşezat un Album cu portretele soldaţilor mobilizaţi din Şoimuş, care cuprinde datele referitor la cei mobilizaţi, unde şi prin ce ţări şi oraşe au trecut Ia care lupte au luat parte şi ce fapte de vitejie au săvârşit. Albumul va fi complet numai după terminarea războiului, când se va trimite o copie şi la redacţia Românul, pentru cartea de aur românească. Din parte-ne dorim, ca fapta locuitorilor din Şoimuş, care e eternizarea numelui eroilor români, să afle şi în alte comune mulţi imitatori”, faptă publicată de ziarul Românul la cronica de front. Câți din ei să fi fost sun comanda lui Kratochwil, nu știm.

În toamna lui 1918 a devenit conducător al Comandamentului Sectorului 5 al Districtului Militar al Transilvaniei, Kratochwill a avut o atitudine schimbată față de români. Să nu fi știut nici el nici guvernul Ungariei că toată lumea s-a întors? Pe 28 decembrie 1918  generalul Berthelot plecând seara, de la Timișoara a ajuns la Seghedin,  când „am putut discuta îndelung cu ofițerii francezi din Comisia de Control din Budapesta, care mi-au dat informații despre felul în care ungurii percep situația actuală. De acolo am mers la Arad [...] Am fost întâmpinați de o mulțime imensă, toți oamenii de naționalitate română din regiune își dăduseră întâlnire, și ne-au purtat, mai mult sau mai puțin, în triumf. Se pare că după plecarea noastrățiva bolșevici au creat ceva agitație!”[20].

În presa maghiară se menţinea ordinul de zi: să poftească să vină trupele române, şi vor găsi Ardealul gol!... Şi, la pornirea din Blaj a trenului ce ducea românii pe front, şeful gării răspundea unei întrebări: Când se vor înapoia aceşti domni? Pot să vă spun precis: când îmi voi vedea ceafa![21]... Apoi, ceea ce s-a întâmplat, după ce totul era pierdut nu mai e de mirare. Dar câtă diferență între trupele lui makhensen și resturile armatei ungare agitate de către un general ce nu vedea în depărtare din cauza cozorocului. Pe frontul de sud generalul Soos mobiliza resturile armatei noii Republici. Se ştie, că Conferenţa de pace de la Paris enunțase deja, principial, toate pretenţiile României asupra ţinuturilor locuite de români cu excepţia unei părţi din Timis-Torontal. Reţinem acum următoarea orbire agitatorică a generalului Soos, pentru a se convinge lumea, că ungurii nu voiau să ştie nicicum de voinţa SUA, nici a Antantei, necum de Decizia de la Alba Iulia, până să fie zdrobiţi cu desăvârşire, şi până să fi ajuns cu totul în situaţia Rusiei.

În ziua de 5 Februarie 1919 generalul Soos, a făcut comandant militar al oraşului Seghedin, cu revista trupelor, și gardă locală din Arad. Cu ocazia aceasta a adresat soldaţilor următoarea vorbire: „Vederea voastră poartă aerul Republicii maghiare drept motiv de liniştire, pentru că armata în mâinile guvernului e o Mică unealtă puternică, contra oricărui atac, care s-ar îndreptă contra rezultatelor revoluţiei. În situaţia grea, în care se află ţara ungurească, fiecare cetăţean recunoaşte însemnătatea Voastră. În mâinile Voastre, prin forţa braţelor Voastre zace și soarta Ungariei. Dacă vom dovedi că suntem gata de a susţine cu aceasta armată nu numai ordinea internă ci şi de a apără hotarele ţării atunci e asigurată existenţa patriei şi Republicii maghiare şi integritatea teritorială”[22]. Pătruns de aceasta convingere, că nu există soldat maghiar, care nu şi-ar îndeplini datoria patriotică. Acea îndatorire care să aducă „în curând şi pe voi din ordinul guvernului maghiar la gura văilor, care ies din Ardeal, pentru a ţinea piept cu arma în mână cu armata română, care în contra tratatului de armistiţiu se apropie de internul patriei maghiare. Duşmanii noştri nu sunt românii care locuiesc pe pământul ţării ungureşti. Armata regală română însă n-are ce căuta pe acest pământ, în oţel va musca aceea trupă românească, care se va încumeta să spargă zidul alcătuit cu trup, cu suflet, cu braţul înarmat de voi. Nu vom suferi niciodată, niciodată dărăburirea Ungariei”[23]. Soldaţii au primit cu însufleţire vorbirea patriotică a generalului.

Ce a urmat? În urma unor asemenea îndemnuri au apărut prin mai multe oraşele soldaţi maghiari cu inscripţia „Pentru Ardeal" (Erdélyért). Era şi acesta un mijloc de propagandă de a deştepta şovinismul maghiar, întocmai ca petele de culoare a sângelui cu inscripţia: Nu, nu, niciodată! Soldaţii aceia s-au dus în ţinuturile româneşti pe linia de demarcație şi ce au făcut unii aproape că nu ne puteam închipui, ca niște voinicii vor deveni acolo barbari. Din Arad au plecat companii de acestea şi după cum anunţară ziarele maghiare au plecat şi din Debreţin un batalion cu mitraliere. Şi au mobilizat şi alte trupe[24].

Ziarele maghiare au vestit cu mare bucurie, că „românii se retrag şi în curând vor intra în Cluj. Anunţaseră chiar că au intrat în Huedin. Acum cu mirare cetim cum aceleaşi ziare scriu despre lupte la Bologa (Sebesvár) şi Poieni (Kissebes). Amândouă localităţile acestea sunt dincoace de Huedin şi dacă privim Ia hartă, ne convingem că maghiarii înaintează spre Oradea mare. Toate ştirile se dau din Oradea-mare. Acum se anunţă, că Maghiarii s-au retras din valea de la Poieni, dar constată că românii ar face mişcări de tragere. Noi ne-am obişnuit cu ştirile tendenţioase ale ziarelor maghiare, dar nu ne-am putut închipui, ca un ziar să se înjosească într-atâta, încât să scrie lucruri ca acestea: „Românii cu sălbătăcie înfiorătoare au omorât pe cantonierul din Mólosig. L-au bătut până la sânge. Au pus sare pe rană şi după aceea l-au tăiat bucăţi”[25]. Redam din cuvânt în cuvânt ştirea aceasta după ziarul „Pesti Napló” nr. 24, ca să se vadă cu ce „arme” se făceau agitaţiile împotriva românilor.

Când generalul Traian Moșoiu a intrat în fruntea trupelor sale în Transilvania, a început să sprijine recrutarea soldaților secui, care întorși de pe front nu s-au mai întors, în bună parte, la vetrele lor, respectivul teritoriu fiind deja sub autoritatea trupelor române. Ulterior, a preluat conducerea trupelor, așa-zise de secui, în realitate erau soldați adunați din toate unitățile recrutate de pe cuprinsul Transilvaniei, deși, în memoriile sale, se lăudase cu faptul că deși căpătase ordin de la guvernul Károlyi de retragere cu „de la sine putere, din punctul de comandă de la Oradea, a oprit trupele pe aliniamentul de demarcație”[26] au luptat sub comanda sa, împotriva românilor, între noiembrie 1918 și aprilie 1919, sub denumirea de Divizia 20 Secui. Trupele au avut o relație mai complicată cu guvernul, decât ceea ce au sugerat mass-media. Deși s-au pus la dispoziția politicienilor din guvernele care s-au succedat, și care le-au finanțau soldele, chiar și cel bolșevic de sub conducerea lui Bella Kun, ulterior, s-au răzgândit în favoarea forțelor albe ale lui Horthy.

Revenind la vizita guvernamentală de pe frontul din sătmar, Vilmos Böhm, le-a spus, cam în aceeași termeni ca generalul Soos: „să fie conștienți de faptul că nu au o problemă cu populația românească. Adevărații dușmani sunt capitaliștii români, care exploatează deopotrivă români și maghiari”[27]. După vizită, au fost informaţi că a avut loc o înmormântare militară în apropiere şi pe sugestia spontană a lui Károlyi, întreaga delegație s-a îndreptat să-și ia rămas bun de la caporalul Lajos Ungvári, care a murit cu o zi înainte la Sikárló. Călătoria din Szatmár s-a încheiat cu o petrecere la ceai la asociația de caritate pentru femei și cina înainte de a se îndrepta înapoi.

---------------------------------------------
[14] America, Cleveland, Ohio, nr. 248, marți 29 octombrie 1918, p. 1
[15] Doamna Maniu, deşi la vrâsta înaintată, se află în deplină vigoare şi afară de oboseala îndelungatei călătorii, e în condiţii sanitare excelente. E ştiut, ca eliberarea doamne Maniu se datoreşte unei tranzacţii, ce s-a făcut între guvernul unguresc din Budapesta şi Consiliul dirigent. Kuhn Bela i-a spus, ca în schimbul tatălui său e aplicat să elibereze pe dna Maniu şi alţi câţiva ostateci. Tranzacţia s-a primit. Asupra felului cum acest schimb sa petrecut aflăm câteva interesante amănunte. Când s-a adu s la cunoştinţa tatălui lui Kuhn Béla, că e reclamat de feciorul său la Budapesta, acesta nici de cum nu voia să accepte oferta şi de loc nu se arăta aplicat a părăsi teritoriul ocupat de trupele române pentru a-l schimba cu ţara, în care dulcele său fiu e domn şi stăpân. Tranzacţia dintre guvern e însă nu-i lăsa bătrânului Kuhn (recte Kohn) posibilitatea, ca să se sustragă de la cele stipulate şi astfel a fost transportat la un anumit punct pe malul Tisei, pe unde s-au pornit două luntri de odată spre ţărmuri opuse.
[16] Unirea, nr. 43, vineri 28 februarie 1919, p. 2-3
[17] Unirea, nr. 56, sâmbătă 15 martie 1919, p. 2-3
[18] Unirea, Anul XXIX. BLAJ, Duminecă 23 Martie 1919, Numărul 63, p. 2
[19] Kartochwill s-a născut în Brno, și-a început cariera la Academia Militară din Viena, iar la începutul războiului, cu gradul de locotenent colonel, a plecat la luptă în fruntea batalionului 2 din Regimentul 4 Honvezi, Oradea. A fost cu trupele sale în Galiția și Isonzo și și-a readus soldații în garnizoana lor de recrutare Nagyvárad, la sfârșitul războiului în 1918. Pentru eroismul său, i s-a acordat Ordinul militar al Mariei Tereza între cele două războaie, fiind unul dintre cei mai activi propagandiști ai revizionismului unguresc.
[20] Berthelot, Memorii și Corespondentă, din scrisoarea nr. 46 către prietena sa, Louise
[21] Biserica și școala, nr. 51, Arad, 16 decembrie 1918, p. 780
[22] Unirea, nr. 30, marţi 11 februarie 1919, p. 2
[23] Ibidem
[24] Românul, nr. 13, p. 1
[25] Ibidem
[26] Apud, Constantin Moșincat, citând din documentul Arhivelor militare Maghiare, nr. 1919/1915-1921,5/a,și 5/b HM., în Pietre de hotar, vol. 1, 1998, p.55 și pentru detalii vezi Erdelyt visza, 7 mai 1939, cuvântarea lui Kratochwill la a 20-a aniversare
[27] Apud Constantin Moșincat, Marșul spre Marea Unire. Războiul românilor ardeleni, Campania 1916 a Diviziei 11 Infanterie, Editura Tipo MC, Oradea, 2018