„Istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu.” (Ileana Vulpescu)
 „Ştiu însă, şi faptul e trist, că actul de naştere al strălucitei lui cariere în străinătate a fost un act de ingratitudine.” (Nicolae OttescuI)

Politica unei Naţiuni suverane şi a unui Stat naţional de drept, în climatul ei firesc, pentru a ajunge sau a reveni la „arta guvernării”, are nevoie de oameni capabili, de oameni formaţi în domeniul diplomatic, de oameni „de stat”, de oameni jertfiţi căldurii patriotismului şi focului naţionalismului creştin ortodox care, trebuie să ţină cont de cele cinci coordonate esenţiale: tradiţia, morala, religia, libertatea şi cultura Neamului, altfel riscă să devină Metresa de lux a ocultismului, care nu e nici tradiţie, nici morală, nici religie, nici libertate, nici cultură, nici diplomaţie, dar nici politică.

Ocultismul politic al democratiei este din toate câte ceva şi nimic din toate.

Scopul lui nu este dezvăluirea adevărului, ci învăluirea şi reînvăluirea crezării, amintindu-ne de ceea ce ne spunea odinioară prinţul diplomaţiei franceze, Charles Maurice Talleyrand-Perigord, prinţ de Benevent (1754-1838): „În politică, ceea ce e crezut devine mai important decât ceea ce este adevărat.” (Gerard/ Sophie de Sede, L’Occultisme dans la Politique. Editions Robert Laffont, S.A., Paris-1994)

Iluminaţii ocultişti crează contradicţii dialectice prin care propagă o obscuritate apocaliptică în sânul unei metaistorii misterioase, caracterizată printr-o raţionalitate înspăimântătoare care slujeşte unei iraţionalităţi nebune, înfricoşetoare, o caracatiţă de proporţii care sfarmă între tentacolele ei toate instituţiile fundamentale ale Naţiunii.

În Istoria oricărui popor există două categorii de personalităţi ale naturii politice: prima aparţine personalităţii prin sine: nobleţe, credinţă, demnitate, carismă, spirit, curaj, jertfă, naţionalism, misticism, oratorie, adevăraţi Bărbaţi ai Cetăţii, iar cea de-a doua cuprinde personalităţi contrafăcute: ciocoism, avariţie, carierism, demagogie, perfidie, laşitate, trădare, vânzare, fariseism, mistificare, veritabili politruci ocultişti.

Ambele categorii pot schimba cursul evenimentelor sau chiar destinul naţiuni lor, doar că primii îl schimbă în bine, ceilalţi în rău. Aşadar, rolul în istorie al personalităţii este definitoriu. Ideal ar fi ca personalitatea să posede şi atributele Conducătorului.

Personalitatea aleasă se impune Cetăţii, se asumă responsabilităţii ei, anticipând efectul faptelor sale, pentru a le putea sluji numai în folosul Domnului şi comunităţii.

Conducătorul, alesul trebuie să ardă nemistuit în focul măreţ al naţiunii sale pentru a-i întrupa lumina, căldura, harul, adevărul, libertatea, credinţa, creaţia mistică, spiritualitatea, jertfa, iubirea, crucea, înnoirea şi învierea.

Sunt însă şi mari diplomaţi de carieră care rămân fideli ţării lor, sacrificând totul pentru naţie, familie, rude, prieteni, chiar şi propria persoană, care fac în tărâmul politic cât o Divizie specială şi mai mult, pe câmpul de luptă. Aşa îi gratulau împăratul Napoleon pe ministrul său de externe Talleyrand, împăratul Austriei pe Klemens Metternich, prinţ Wenzel von (1773-1859) şi generalul Prezan pe poetul Octavian Goga care dorea să se înroleze în războiul de Reîntregirea Neamului.

Un discurs oratoric inspirat are un rol electrizant covârşitor pentru mulţimea acelui moment. Ne amintim de celebrul avocat, boier Vasile Boerescu, intuit pe realitate care a înclinat balanţa spre alegerea lui Cuza: „...A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei”,  precum şi de cel al lui Winston Churchill, imaginat rostit în Camera Comunelor după înfrângerea Franţei: „Nu ne vom clătina, nu ne vom prăbuşi, mergem până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta, vom lupta în aer..., pe aerodromuri, vom lupta în câmpuri, pe străzi, vom lupta în munţi; nu ne vom preda niciodată”. După ce s-a aşezat în urma fulminantului  discurs a mai adăugat încet cu maliţiozitatea sa bine cunoscută: „...nu ştiu cu ce vom face-o, dacă nu cu cuţitele de la bucătărie [...] dacă Fuhrerul ar fi ştiut că toţi voluntarii « Apărării locale » nu aveau la un loc mai multe arme decât un regiment german, probabil că nu ar fi şovăit”. (Winston Churchill, Camera Comunelor, aprilie 1940, cf. Guy Eden, Portrait of Churchill, p. 40-41)

Deci, sunt personalităţi care scapă naţiunea prin politică istorică şi sunt diplomaţi care sapă naţiunea prin politică lor aistorică.

După „grăbirea” morţii lui Ionel I.C. Brătianu în anul 1928, probabil că Duduia, n-a fost străină de acea faptă mârşavă, caracteristică arsenalului ei ucigaş, scena politicii externe a ocupat-o Nicolae Titulescu, care i-a imprimat direcţia titulesciană, pe linia căreia au defilat partidele istorice până la detronarea Mareşalului Antonescu, prin mârşavul act regalo-democrato-comunist de la 23 August 1944, care ne-a adus ciuma capitulării-predării fără condiţii a Armatei şi a Ţării. Spiritul politicii titulesciene, „a rămas conducător, determinând până la urmă dezastrul ţării, pierderea libertăţii şi a suveranităţii naţionale. N. Titulescu a reprezentat politica aistorică, pe care succesorii lui au continuat-o”. (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip* Politica aistorică, Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 10)

De fapt cine a fost adevăratul Nicolae Titulescu?! Cel idolatrizat de Adrian Năstase sau cel venerat de Theodor Meleşcanu sau de alţii?! Adevăratul Nicolae Titulescu a fost de fapt veritabilul de carate Nicolae Titulescu! Născut pe 4 Martie 1882 la Craiova. Mare Păcat! A urmat liceul în Bănie, Facultatea de Drept şi Doctoratul la Paris. A urmat cariera universitară: conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi - 1917, din nou în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor între 1927-1930 şi 1935, ministru al afacerilor externe 1927-1928, ministru plenipotenţiar la Londra 1928 şi 1932, preşedintele Adunării Societăţii Naţiunilor între 1930-1931, din nou ministru de externe 1932-1936 şi desigur ultima treaptă, cea de academician, la care aspiră toţi neromânii. A rămas definitiv la Cannes, în Franţa, 17 Martie 1941, în cimitirul rusesc iubit.

Secretarul şi amicul său Nicolae I. Ottescu ni-l descrie ca având o avară pledoarie pentru bani, dar şi o faimoasă infirmitate psihică, „...Era spân şi avea un glas subţire de soprană... Când se ridica să vorbească, întreaga lui înfăţişare părea transfigurată. Era serios şi chibzuit. Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice obiecţie a adeversarului şi ştia să ceară onorarii”. (Nicolae I. Ottescu, Nicolae Titulescu - o statuie fără piedestal)

Pledoaria şi-o pregătea în dormitor, 2-3 zile unde nu intra nimeni, învăţând discursul pe de rost. În străinătate închiria pe banii statului, 3-4 apartamente, alături de cel în care sta, pentru a avea linişte deplină. „În străinătate, avea obiceiul să închirieze la hotel şi camerele alăturate celor pe care le locuia efectiv.” (Idem, op.cit.)

Fratele marelui orator Take Ionescu, doctorul Toma i-a explicat secretarului lui Titulescu, Nicolae I. Ottescu, de unde vine infirmitatea psihică a marelui diplomat: „...la copii, în preajma vârstei de 7 ani, ouăle, situate în dreapta şi în stânga pubisului, cad mai jos în sacul testicular: că uneori ele nu cad şi atunci e nevoie să se intervină chirurgical şi că la Titulescu ele au rămas probabil sus şi că s-au atrofiat acolo. Aşa se explică şi înfăţişarea lui, şi vocea lui de copil, şi memoria lui fantastică..., însă e îngrijorător din punct de vedere, al echilibrului lui nervos”. (Ieronim Hristea, Nicolae Titulescu, un cal troian al francmasoneriei internaţionale, în De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild, Bucureşti, Ed. Ţara Noastră, 2004, p. 277).

Întrucât prinţesa grecoaică Elena, care n-a ajuns niciodată regină, în ciuda liberalilor, o tulbura tare mult pe Duduia, celebra cocotă a târgului de plăceri, Elena Lupescu Wolf, Carol al II-lea dorea să-şi determine soţia legitima să plece din ţară. Reuşita i-a aparţinut lui Titulescu care l-a convins pe monarh ca în schimbul serviciului să-i ofere portofoliul Afacerilor externe: „Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe prinţesă să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său”. (ibid.op. cit., p. 281)

Toată activitatea sa finanţistă şi diplomatică a fost regizată şi pusă în scenă de ocultismul politic internaţional francmason. Începerea Primului Război Mondial a pregătit condiţiile declanşarii Revoluţiei masono-bolşevice din Rusia. Liderii bolşevici au fost finanţaţi de băncile din S.U.A., cu 20 de milioane de dolari şi de cele germane cu 55 milioane de mărci, iar România trebuia să vină şi ea cu Tezaurul, care în anul 1917, valora 2 miliarde de dolari.

România a fost nevoită să încheie tratatul cu Antanta, pentru a-şi elibera provinciile vremelnic ocupate: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina. Armata de Nord condusă de generalul Prezan a eliberat rapid teritoriile nostre aflate dincolo de Carpaţi, dar frontul din Dobrogea care trebuia sprijinit de trupele aliate s-a prăbuşit, poate ajutat, astfel că în scurt timp în braţele de fier, pline de sânge ale Puterilor Centrale s-au frânt Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei. În acele nefaste condiţii, Capitala ţării şi Tezaurul naţional fiind în pericol s-au mutat la Iaşi, în baza Decretului Regal nr. 3120/ 17 Noiembrie 1916.

Situaţia a avansat cu grele pierderi materiale, ca urmare a dezastrului militar, existând pericolul ca şi Moldova să fie ocupată şi să se piardă totul, deci şi Tezaurul. S-a pus de urgenţă problema expedierii Tezaurului. Unii, puţini au indicat Moscova, probabil regina Maria, susţinută de sfatul abil, diplomat al unui prieten al ruşilor. Cei mai mulţi au propus Danemarca şi Londra, au câştigat însă promoscoviţii.

Cercetătoarea Viorica Moisuc pe bazele Arhivelor M.A.E. şi B.N.R., ne luminează sub acest aspect atât de mare şi dureros totodată: „La 14 decembrie 1916, la Iaşi s-a încheiat protocolul româno-rus, semnat de ministrul de finanţe român şi ministrul Rusiei în România, A. Mossoloff, precum şi de delegaţii B.N.R., Th. Capitanovici, A. Saligny şi M.Z. Demetrescu. Protocolul era însoţit de mai multe documente explicative care prezentau datele tehnice cerute de Banca Naţională privind transportul, depozitarea şi securitatea la Kremlin a Tezaurului.” (Viorica Moisuc, Tezaurul României evacuat la Moscova în 1916 şi confiscat de soviete - problemă internaţională actuală, în „Glasul Bucovinei”, nr. 4/ 2002).

În nopţile de 12, 13 şi 14 Decembrie 1916, s-a pus Tezaurul în cele 1740 de lăzi în 17 vagoane de marfă din gara CFR Iaşi, plecând pe 15 Decembrie şi ajungând în 20 Decembrie la Moscova. Inventarierea a durat până la 16 Februarie 1917, când oculta revoluţiei bolşevice l-a înlăturat pe ţar, iar guvenul francmason format îl avea în frunte pe prinţul Lvov pentru scurt timp, atât cât a plătit trădarea şi înlocuit cu  Adler Kirbis alias Alexandr Kerenski. Lenin şi Troţki ajunşi în Rusia pregăteau de zor tulburările, violenţele, atentatele, asasinatele, carnea de tun, revoluţia cea mare. Atunci, guvernul român de la Iaşi a sistat plecarea celui de-al doilea transport al Tezaurului, dar bolşevicii au fost salvaţi de fraţii Internaţionalei lor, care l-au sprijinit pe juristul francmason Titulescu să ocupe ministerul de finanţe la 10 iulie 1917.

„La 17/ 30 martie 1917, continuă Viorica Moisuc, Gruciov, ministrul de război în guvernul provizoriu rus, declara la întâlnirea cu şefii misiunilor militare aliate că situaţia din Rusia este gravă, armata şi flota sunt în plină dezorganizare şi se arată sceptic în ceea ce priveşte viitorul cooperării militare în cadrul Antantei. Totuşi, în această situaţie, prin « Jurnalul Consiliului de Miniştri » nr. 272 bis, din 18 iulie 1917, (la o săptămână după numirea în funcţie), la propunerea ministrului de finanţe Nicolae Titulescu se hotărăşte strămutarea în Rusia a sediului şi avutului Băncii Naţionale. Câteva zile mai târziu, la 22 iulie Titulescu autoriza Banca Naţională - refugiată deja la Iaşi - «să-şi strămute aiurea sediul şi avutul ei, cât şi pe cel pe care îl are în păstrare». Aceeaşi comunicare s-a transmis şi instituţiilor bancare mai importante, ca Banca Marmorosch-Blank, banca Comercială Română, Banca Românească, Banca Comercială, Banca de Scont etc. La 24 şi 27 iulie 1917, prin două scrisori, ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell (ministrul lui Kerenski) l-a informat pe ministrul de finanţe Nicolae Titulescu: « am primit de la Guvernul meu puterile depline necesare pentru a semna Protocoalele privind evacuarea în Rusia a valorilor aparţinând Băncii Naţionale şi ale altor instituţii publice din România ». (idem. op. cit.)

Noul transport s-a pregătit între 23-27 Iulie 1917, în 24 de vagoane CFR, înainte de a se primi scrisorile rusului şi înainte de Protocol care, s-a semnat în 27 Iulie 1917, la Iaşi, între „ministrul de finanţe Nicolae Titulescu, delegaţii B.N.R., C. Nacu şi generalul N.C. Constantinescu, precum şi ministrul Rusiei în România, Poklewski-Koziell, al doilea transport cuprindea ceea ce mai rămăsese din stocul metalic de aur proprietate particulară a B.N.R., în valoare de 574 523,57 lei aur, ca şi valori, titluri, efecte, arhive, cărţi, acte, toate acestea încărcate în 188 de lăzi având valoarea totală de 1.594.836.721 lei. În aceeaşi zi de 27 iulie 1917, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a încredinţat şi ea aceloraşi delegaţi ruşi şi sub garanţia ministrului de finanţe Nicolae Titulescu toate « averile sale », estimate la 7 miliarde şi jumătate lei. Ele au fost depozitate în 163 lăzi sigilate. Cu această ocazie s-a încheiat un protocol semnat de aceleaşi persoane: Poklewski-Koziell din partea rusă şi Nicolae Titulescu. La 12 august 1917, cu acelaşi transport, au fost trimise spre « păstrare » în Rusia acte ale Arhivelor Naţionale, acte ale Braşovului, picturile lui Nicolae Grigorescu şi alte tablouri din Pinacoteca Statului, de la Muzeul Kalinderu, obiecte de mare valoare ale Muzeului Pietate (Casa de amanet), odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia, colecţiile de manuscrise şi cărţile rare ale Academiei Române, piese rare ale Muzeului de Antichităţi (printre care şi Cloşca cu puii de aur) etc.(Idem, op. cit.)

Mana cerească mai presus de cea a lui Moise a căzut pe capul bolşevicilor: 9 miliarde de lei aur, adică 1,7 miliarde de dolari 1917, fără să fi fost evaluate toate odoarele mănăstireşti, toate valorile de artă medievală şi modernă, toate tablourile, obiectele de artă, bijuteriile reginei Maria. Nicolae Titulescu nu era străin de toate stările conflictuale din Rusia, dar naşii săi, Iluminaţii, l-au rugat să-şi trădeze cu zâmbetul pe buze ţara care-l făcuse ministru. În urma intervenţiei trupelor noastre pentru Fiica cea dragă a Patriei, Basarabia, de la 26 Ianuarie 1918, faimosul Leon Troţki ne trimetea următoarea felicitare:
- „Relaţiile diplomatice cu România sunt rupte. Membri legaţiunii Române şi toţi agenţii autorităţilor române vor fi expulzaţi pe drumul cel mai scurt.
- Tezaurul în aur al României, care se găseşte la Moscova, nu va mai putea fi obţinut de « oligarhia română ». Consiliul comisarilor ia asupră-şi toată răspunderea pentru conservarea acestui fond, care va trebui să fie remis în mâinile poporului român.
- Fostul comandant-şef al trupelor ruse de pe frontul român, Scerbacev, care a luat poziţie în contra revoluţiei, este declarat duşman al poporului şi pus în afară de lege”. (Ieronim Hristea, op. cit., p.284-285)

După trimiterea, de fapt dăruirea Tezaurului naţional Moscovei, de către finanţistul Titulescu, bravele Armate române au continuat jertfa supremă, au câştigat războiul au înfăptuit Marea Unire, iar „Eroul finanţelor” Nicolae Titulescu a ajuns delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris, care fără calitate a semnat la 9 Decembrie 1919, clauza minorităţii iudaice, impusă de „fraţii” lui din Conferinţă.

Unde au fost regele, premierul, regina când Titulescu, risipitorul de la finanţe ne-a dăruit cu atâta bunăvoinţă Tezaurul muscalilor ruşi?!? Poate că a fost voinţa reginei Maria să ne protejeze Tezaurul în ţara mamei sale şi în acest context premierul Brătianu i-a făcut pe plac, iar Nando nici măcar n-a clipit.

Nicolae Titulescu a adus un alt sprijin real U.R.S.S.-ului prin Pactul de Asistenţă Mutuală încheiat cu Franţa, prin convingerea lui Laval şi cu restul ţărilor prin misiunile sale diplomatice internaţionale, rămânând până la sfârşitul carierei prietenul lui Finkelstein alias Litvinov. Grigore Filiti ne aminteşte de întrevederea istorică dintre Titulescu, Litvinov, cehul Beneş şi sârbul Jeftici la Hotelul Bergues din Geneva în 9 Iunie 1934, afirmând şi despre cele 1435 de lăzi cu averea arhivelor lăsate plocon bolşevicilor Moscovei în anul roşu 1917. („Aspects des relations russo-roumains, retrospectives et orientations”-Compendiu de studii semnate de G. Ciorănescu, G. Filiti, R. Florescu, D. Ghermani, M. Korne, N. Neculce)

Referitor la cartea sus menţionată apărută în 1967, Pamfil Şeicaru comentează: „surprinzător, nu i s-a dat atenţia care i se cuvenea unei aşa de serioase contribuţii la punerea în lumină a tuturor erorilor săvârşite pe linia fatală, trasată de Nicolae Titulescu”.  (Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 13)

Pamfil Şericaru, membru al Comisiei afacerilor externe ne relatează despre Proiectul lui Titulescu-Litvinov în comisiile de politică externă ale Camerei şi Senatului, privitor la un acord de asistenţă mutuală între România şi URSS, privind trecerea trupelor sovietice prin ţara noastră. Proiectul susţinut doar de Grigore Iunian, n-a fost depus pe biroul Camerei, pentru a evita surprizele publice. „Au luat cuvântul, spune magistralul jurnalist Şeicaru, A.C.Cuza, Octavian Goga, George Brătianu şi eu, pentru a combate proiectul... Eu, pentru a sublinia că trecerea trupelor ruseşti prin România era implicit cuprinsă în proiect, am citat cartea amiralului Castex, « De Gengis Khan a Stalin », indicând şi paginile 170-171, în care se indică şi locurile de trecere a trupelor ruseşti. Iritat, N. Titulescu a ridicat o mână, întrebând: « Castex, Castex, ce înseamnă? » Atunci mi-am exprimat uimirea că nu ştia că amiralul Castex este cea mai mare autoritate în materie de strategie navală şi este preşedintele Consiliului Superior al Armatei Franceze.” (Pamfil Şeicaru, op. cit.,p. 18)

Titulescu nu s-a rezumat numai la acordul dintre Rusia şi România sau Rusia şi Franţa, ci şi-a adus un aport covârşitor privind politica externă a U.R.S.S.-ului în Apus. „Prin forţele sale oculte mondiale, între care de mare eficacitate a fost Nicolae Titulescu, Uniunea Sovietică a întreprins demersuri pentru salvarea sa şi a planului său, în ţările apusene, care o ţineau în izolare. În final, Rusia Sovietică a fost acceptată în Societatea Naţiunilor, apoi au fost încheiate pacte de neagresiune între Rusia şi statele limitrofe.” (Ion Constantin, Istorie Trăită, Ed. Blassco, p. 64)

Cel mai preţios adversar în calea extinderii bolşevismului în România regală era ascensiunea rapidă a naţionaliştilor creştini ortodocşi. Pentru a ajunge premier I. G. Duca, Oculta externă i-a cerut suprimarea Mişcării naţionaliste. A promis, dar n-a făcut-o. Atunci a intervenit Oculta internă, cerând dizolvarea naţionaliştilor creştini în ajunul alegerilor din 1933. Duca a şovăit. „Titulescu, el nu a şovăit nici o clipă. A apărat măsura în Consiliul de Miniştri, a cerut-o regelui, a impus-o lui Duca. S-a lovit de neaşteptate împotriviri: Regele nu a vrut să semneze un decret regal de dizolvare. A lăsat ca guvernul să-şi ia întreaga răspundere. De aici un conflict între Titulescu şi Puiu Dumitrescu, suspectat de filogardism şi, în sfârşit, iscălirea unui jurnal al Consiliului de Miniştri.” (idem, p. 74)

În registrul politic Titulescu era un rafinat traseist: când la conservatorii lui Take Ionescu, când la popularii lui Averescu, când la liberalii Brătienilor, când la ţărănişti.

Henri Prost care l-a cunoscut destul de bine l-a înrămat fidel în portretul său: „Curios om acest Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari, scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila lui frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim luxul ameţitor în care se complăcea, toate acestea arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul său comportament”. (Ieronim Hristea, op. cit., p.276)

Sărmană Ţară sărmană! Ce soartă grea, ce destin ocult, „predestinat”, peste capul tău măreaţă Dacie! A plecat Tezaurul, au plecat hohenzollernii, au venit boşevicii, au stat şi au plecat, a venit prosovieticul Ilici, apoi Milică Stalactită, după care Popeye Marinarul şi în cele din urmă ne-a încălecat sasul cu ura sa viscerală pentru România, iar Custodele Margareta cu Duda sa altoită ne cer despăgubiri în aur, moşii, păduri, castele, munţi, ape, pentru crimă, trădare, capitulare-predare sovieticilor, jafurile comise din Bogăţia ţării, de monarhul întârziat la minte care ne-a adus şi lăsat moştenire comunismul şi bolşevicii pe capul Naţiei creştine. Mare dreptate avea Şeicul jurnalisticii româneşti, Pamfil Şeicaru: „Partidul comunist era îndreptăţit să sărbătorească 23 August, când se recoltau consecinţele actului săvârşit de un rege imbecil, cu adeziunea partidelor zise ale democraţiei naţionale.” (Pamfil Şericaru, op. cit., p. 7).

S-a ales praful de ţară, de munţi, de păduri, de ape, de aur, de cultură, de martiri, de democraţie. Pe Dumnezeu l-am alungat din familie, din şcoală, din cultură, din adevăr, din iubire, din libertate, din tot ce e frumos, din memorie, din patrie, din biserică. Oare, cine ne mai poate salva Ţara, Biserica, Familia, Şcoala, Cultura, Memoria, Adevărul, Libertatea, Iubirea, Frumosul?! Cine ne mai dă Ţara înapoi?! „Cum să ne luăm ţara înapoi când laşitatea este generală?”. (Prof. dr. Gică Manole, „Cea mai frumoasă generaţie a Poporului Român, generaţie Sfântului Părinte Justin Pârvu”, Atitudini Anul XI, nr. 59, Martie 2019).