Un element care particularizează România în istoria comunismului est-european îl constituie activitatea diplomatică extrem de vastă, de dinamică, de imaginativă şi de originală prin care s-a afirmat în special începând din jurul anului 1960 şi până către începutul deceniului al nouălea. În această privinţă, constatăm o diferenţă netă, pe de o parte faţă de rigiditatea ideologică din politica internă, pe de alta faţă de diplomaţia celorlalte state socialiste din Europa, care nu se abăteau nici măcar cu un pas de la linia monolitică trasată de la Moscova. Acest element a devenit evident destul de timpuriu, cum spuneam, încă de la începutul anilor '60, deci, practic, imediat după eliminarea în 1958 a ultimelor trupe sovietice de pe teritoriul naţional şi atrag atenţia asupra faptului că el a fost atât de pronunţat încât nu a scăpat atenţiei cercurilor diplomatice din statele occidentale, din statele nealiniate şi în organizaţiile internaţionale.
Mi se pare important de subliniat momentul extrem de important al începerii discuţiilor pe tema staţionării trupelor sovietice pe teritoriul României, lucru petrecut în 1956, când Nikita Hruşciov, aflat în vizită la Sofia, a fost invitat ca, pe drumul de întoarcere spre casă, să facă o escală la Bucureşti. Ca de obicei, când erau de prezentat subiecte delicate în relaţia cu Uniunea Sovietică, a fost mandatat Emil Bodnăraş să facă expunerea. Gheorghiu-Dej şi echipa naţională, patriotică, excepţională pe care o alcătuise au avut abilitatea extraordinară de a exploata un moment special în evoluţia situaţiei politice în centrul Europei. Era vorba de semnarea de către Uniunea Sovietică a Tratatului de Pace cu Austria, care consfinţea încetarea de jure a stării de război între cele două ţări, retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din Austria şi declararea neutralităţii Austriei. Or, prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României după încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial fusese justificată, în termeni de drept internaţional, prin necesitatea de a asigura continuitatea şi securitatea liniilor de comunicaţie, de transport şi aprovizionare între Uniunea Sovietică şi trupele sale din Austria. Prin încheierea Tratatului de pace cu Austria, justificarea juridică a prezenţei trupelor sovietice în România dispăruse. Asta a dat posibilitatea conducerii României să abordeze subiectul retragerii trupelor sovietice din ţara noastră. Dar, trebuie spus şi recunoscut că acest lucru a fost un gest de mare patriotism, de înţelepciune şi abilitate diplomatică. Şi, de ce să n-o spunem, şi de mare curaj. Atunci când i s-a pus în faţă această solicitare, Hruşciov a fost atât de stupefiat de solicitarea românilor, perfect aegumentată şi justificată din punct de vedere al dreptului internaţional, dar şi atât de furios-el era un temperament extrem de coleric... încât, după un schimb de replica pline de reproşuri la adresa conducerii Partidului Muncitoresc Român, cu referiri la ingratitudine etc., a decis să plece imediat la Moscova, refuzând să mai participe la recepţia care fusese pregătită pentru el! Ulterior, subiectul a fost analizat în conducerea restrânsă de partid sovietică şi, cum problema era extrem de temeinic argumentată, sovieticii au decis că nu au cum să nu-i dea curs. Mai trebuie adăugat, ca argument în favoarea abilităţii diplomatice strălucite a lui Gheorghiu-Dej şi a echipei lui, că, după intervenţia militară brutală din 1956 pentru lichidarea revoluţiei maghiare condusă de echipa lui Imre Naghy, care se produsese cu costuri importante de prestigiu şi imagine pe plan internaţional pentru Uniunea Sovietică, românii calculaseră inclusiv faptul că solicitarea noastră de retragere a trupelor sovietice ar fi putut avea succes în acel moment şi pentru că acceptarea de către sovietici a acestei solicitări ar fi fost un element care ar fi putut înlătura, în mare măsură, deficitul de imagine creat lor prin intervenţia militară din Ungaria. Calcul care nu s-ar putea spune că nu a avut un anume temei şi o anumită contribuţie la succesul îndrăzneţei operaţiuni româneşti de eliberare).
În acest sens, este demn de remarcat faptul că, foarte curând după ce România a pus în faţa Uniunii Sovietice problema retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul naţional şi după victoria repurtată prin finalizarea acestei retrageri în 1958, documente americane de maximă relevanţă remarcau începutul unei orientări româneşti particulare în domeniul relaţiilor politice, diplomatice, comerciale, tehnologice şi ştiinţifice internaţionale, în special în raporturile ei cu statele occidentale şi, în mod particular, cu Statele Unite[1]. Documentul citat constata, la pag. 7: "Chiar dacă nefiind dispusă să ofere concesii politice substanţiale populaţiei, în ultimul an, conducerea României s-a străduit să realizeze o relaxare a relaţiilor şi creşterea relaţiilor cu Statele Unite, în scopul de a obţine beneficii în domeniul comerţului şi al tehnologiei şi de a da substanţă dorinţelor sale de legitimitate şi permanenţă în ochii propriei populaţii. Regimul din România este astfel excepţional de receptiv la întărirea relaţiilor cu vestul." Iar, in capitolul de recomandări, la pag. 12, pct. 59 se specifica: „A se căuta să se valorifice deplin oportunităţile existente în prezent în România datorită atitudinii receptive a regimului, în mod special în domeniul relaţiilor economice şi culturale".
Un document similar din anul următor[2] preciza la pag. 2: „Regimul din România a manifestat un interes real, chiar dacă prudent, în extinderea relaţiilor comerciale şi în schimburi culturale, tehnice şi educaţionale cu Statele Unite". Iar, în ceea ce priveşte relaţiile cu România în domeniul economic, documentul recomanda, la pag. 16: „Consilierea şi, atunci când este cazul, sprijinirea oamenilor de afaceri interesaţi să exploreze oportunităţile de relaţii comerciale cu România, atunci când un astfel de comerţ nu contravine principiilor de control strategic al comerţului". [...] „Facilitarea vizitelor misiunilor comerciale româneşti în Statele Unite, în acord cu politicile americane de control economic şi comercial".
Acelaşi Raport, elaborat în anul 1960[3] constata la pag. 4: „În anul trecut s-au făcut progrese substanţiale în relaţiile româno-americane. Ca urmare a negocierilor începute din iniţiativă românească, s-a încheiat la 30 martie 1960 un acord privitor la pretenţiile financiare americane faţă de România. În paralel, au avut loc şi continuă discuţii cu partea română în domeniul schimburilor culturale şi tehnice. Perspectivele par în acest moment să fie favorabile încheierii în acest domeniu a unor înţelegeri care pot fi utile pentru a oferi Statelor Unite oportunităţi modeste pentru promovarea obiectivelor lor politice în raport
cu România".
O dovadă cât se poate de convingătoare privind dorinţa veche a conducerii româneşti de partid şi de stat de a trece la o politică substanţial modificată, de accentuare a independenţei şi suveranităţii naţionale, care era, în mod evident, condiţionată de eliminarea elementului de presiune incontestabil pe care îl reprezenta prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României o constituie faptul că măsuri în toate domeniile erau pregătite din vreme şi nu aşteptau decât momentul părăsirii României de către ultimii militari sovietici pentru a fi puse în aplicare. Mă refer la eliminarea treptată a consilierilor sovietici din ministere şi organele centrale ale administraţiei de stat, desfiinţarea Sovrom-urilor, desfiinţarea Editurii şi Librăriei Cartea Rusă (care a şi fost, simbolic, aproape ostentativ, chiar demolată, acesta fiind şi unul dintre lucrurile reproşate apăsat ulterior de conducerea sovietică într-un celebru dialog între două delegaţii la nivel înalt ale Uniunii Sovietice şi României, desfăşurat la Moscova în 1964, care s-a prelungit, contrar programului iniţial, pe o durată de opt zile!)[4], transformarea studiului limbii ruse din obligatoriu în facultativ în învăţământul gimnazial şi liceal şi este foarte interesant că unele dintre aceste elemente sunt foarte pertinent scoase în evidenţă în relatări ale diplomaţilor americani la Bucuresti[5].
În această direcţie, merită să arăt că, dacă în anul 1958, pe culoarele şi în încăperile Ministerului de Externe şi, cu precădere, pe etajul la care funcţiona Direcţia de Cadre. încă se vorbea în limbi străine (rusă, maghiară), dată fiind supravieţuirea până în acel moment în minister a persoanelor cu care fusese infiltrat ministerul de Ana Pauker şi Luka Laszlo (Vasile Luca), din acel an începea să se simtă o altă atmosferă, cu un ministru de externe (Ion Gheorghe Maurer, devenit ministru pentru aproape un an după decesul lui Grigore Preoteasa în accidental de avion al delegaţiei române-ce ar fi trebuit să-l aibă în frunte pe Gheorghiu-Dej, convins în ultima clipă de Petru Groza să nu mai facă acea deplasare, dar delegaţie din care au făcut parte, printre alţii, Chivu Stoica şi Ştefan Voitec-care efectua o vizită oficială la Moscova) întrebând aproape zilnic pe tinerii care fuseseră atent selecţionaţi şi pătrunseseră masiv în minister: „Astăzi ce iniţiative ai avut şi cu ce idei noi ai venit pentru politica externă românească?" Deosebit de semnificativă pentru noul suflu mi se pare a fi schimbarea radicală de mentalitate cu privire la profilul intelectual, profesional, cultural, moral al noului diplomat, aşa cum era el gândit şi văzut în această nouă etapă de echipa naţională a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, demonstrată de faptul că primul grup de tineri aleşi să urmeze cursurile recent infiinţatului Institut Diplomatic aveau privilegiul contactului cu mari personalităţi ale vieţii academice române, chemate să ţină prelegeri la acest institut viitorilor diplomaţi români. Pe lângă cei care predau, absolut firesc, cursurile de specialitate în materie de diplomaţie (Mircea Maliţa), drept internaţional (Grigore Geamănu), economie mondială (Costin Murgescu), erau prevăzute prelegeri de cultură generală cu Zoe Dumitrescu Buşulenga, care preda literatura română, cu critical de artă Eugen Schileru, care preda teoria şi istoria artei universale, sau cu eminentul comparatist Edgar Papu, care preda cursuri de literatură universală şi alţii asemenea.
Un alt exemplu cât se poate de concludent în acest sens îl constituie faptul că prima vizită a unui Secretar General al Organizaţiei Naţiunilor Unite într-o ţară socialistă a fost vizita efectuată de U Thant la Bucuresti, între 4-8 mai 1963, cu care ocazie a avut loc şi o adunare specială la Sala Dalles, la care a vorbit înaltul diplomat. Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că, afirm că nu întamplător, România, o ţară de dimensiune geografică medie, dar care, treptat, după 1960, a ajuns să fie o putere diplomatică de mare semnificaţie pentru politica mondială, a prezentat în perioada la care mă refer un interes suficient de mare pentru a atrage, în afara de vizita amintită, şi alte 5 vizite ale unor secretari generali ai O.N.U. până în anul 1981 (înca una a lui U Thant, trei ale lui Kurt Waldheim şi una a lui Javier Perez de Cuellar).
Acesta este departe de a fi unicul element care a singularizat România între fostele state socialiste din Europa şi care a conferit diplomaţiei române din acea perioadă un rol de prim rang în diplomaţia europeană şi mondială. (Îndrăznesc să fac, în deplină cunoştinţă de cauză, afirmaţia, pe care o pot susţine cu un covârşitor număr de dovezi cât se poate de concrete din documentele diplomatice internaţionale, că între 1960 şi 1980, diplomaţia română a fost incontestabil-şi a fost şi recunoscută ca atare pe plan mondial-a cincea diplomaţie a lumii, după diplomaţiile celor două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, după diplomaţia chineză şi cea israeliană, înaintea diplomaţiilor unor state de talia Franţei sau a Marii Britanii). Din lungul şir de mărturii ale originalităţii poziţiilor româneşti amintesc:
- declaraţia din aprilie 1964 a plenarei extraordinare a Comitetului Central al partidului, numită de atunci „Declaraţia de Independenţă a României", care a provocat o profundă emoţie în interior şi a trezit reacţii de mare iritare în Uniunea Sovietică şi în aproape toate celelalte state socialiste. Este de menţionat că Statele Unite au acordat o atenţie cu totul specială acestui document istoric, lucru dovedit şi de faptul că la el se refera o cablogramă din mai a Ambasadei S.U.A. la Bucuresti către Departamentul de Stat[6], dar şi două documente ale Agenţiei Centrale de Investigaţii a Statelor Unite (C.I.A.) [7,8].
Un element de mare importanţă legat de Declaraţia din aprilie 1964 mi se pare enunţarea foarte clară, lipsită de echivoc, a principiilor, pe care Romănia le considera fundamente în relaţiile dintre state, enunţate ca atare foarte precis în acest document: coexistenţa paşnica între ţări cu sisteme sociale diferite, dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor, a deplinei egalităţi, neamestecului reciproc în treburile interne[9]. Ceea ce este extrem de important să arătăm este că, dacă principiile care trebuiau să călăuzească relaţiile dintre state, aşa cum erau ele enunţate în documentul de la care s-a pornit negocierea Actului Final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa erau mai puţine şi mai imprecis exprimate, ca urmare a procesului de negociere, la care delegaţia română a avut o contribuţie extrem de activă şi de laborioasă, forma în care figurează ele în documentul final adoptat la data de 1 august 1975 de cele 35 de state participante este foarte apropiată de cea pentru care milita deja România în plan internaţional de un deceniu şi jumătate (a se vedea, in acest sens 10). Cum spuneam, delegaţia română la Conferinţă, condusă de eminentul diplomat şi om de cultura care a fost Valentin Lipatti, avându-l ca adjunct pe ambasadorul Constantin Vlad, a fost extrem de activă şi, date fiind autoritatea internaţională de care se bucura România la acea dată, dar şi calităţile ambasadorului Lipatti şi ale altor membri ai delegaţiei, nu doar diplomaţi, dar şi străluciţi şi reputaţi specialişti în drept internaţional, care au avut contribuţii esentiale la elaborarea documentelor, a fost posibil ca multe dintre ideile şi opiniile României să se regăsească în Actul Final. Simplul fapt că există o asemenea suprapunere între principiile enunţate în Actul Final şi cele pentru care România milita de peste un deceniu şi jumătate, fără a însemna că ţara noastră ar fi elaboratoarea principiilor, nu spune altceva decât că România avea o poziţie corectă şi morală (confirmată internaţional la Helsinki) atunci când lupta deschis, în plan internaţional, încă de la începutul anilor '60 pentru aceste principii.
Mi se pare foarte important, în special pentru generaţiile tinere, care nu au de unde să cunoască aceste lucruri, despre care nu s-a mai suflat aproape niciun cuvânt, în special după 1989, să redau, din amintirile mele de om care a trăit, ca adolescent pasionat încă de atunci de problematica politicii interne, externe şi de diplomaţie, acei ani de o efervescenţă excepţională, care au născut speranţe, confirmate foarte rapid în mare parte şi au descătuşat energii în societatea românească, pregătirea minuţioasă de către Gheorghe Gheorghiu-Dej şi excepţionala lui echipă naţională (pe care merită să o şi numesc, tocmai pentru ca generaţiile tinere să aibă cunoştinţă de cei care.în acei ani, au depus o activitate animată de incontestabil şi fierbinte patriotism-Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Corneliu Mănescu, Paul Niculescu Mizil, Mircea Maliţa, George Macovescu şi foarte mulţi alţii) a paşilor care au dus la acel document extraordinar care a fost Declaraţia din aprilie 1964 şi care merită să figureze în Istoria României la loc de frunte, alături de alte mari repere care au marcat, de-a lungul timpului, expresia demnităţii acestui popor.
Înainte de acel moment, Uniunea Sovietică, ce începea să simtă că în atitudinea României apar elemente de natură să îngrijoreze conducerea de la Kremlin, şi care, eventual ar fi putut să fie preluate şi de alte state socialiste europene, a căutat să recapete controlul asupra României, pierdut prin desfiinţarea Sovrom-urilor şi prin dispensarea de consilierii sovietici şi să obţină pârghii noi de control asupra altor state socialiste, promovând ideea unui grad foarte mare de integrare economică în Cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), mergând până la crearea de complexe economice supranaţionale, compuse din părţi din teritoriile mai multor state socialiste vecine, care ar fi fost, practic, scoase din sfera de decizie a autorităţilor naţionale.
Astfel a apărut, iniţial în plan teoretic, ideea Complexelor economice suprastatale specializate pe ramuri, prezentată ţărilor socialiste sub o aparenţă nevinovată, ca un concept de teorie economică, ce s-a numit Planul Valev, după numele unui economist care a primit misiunea de a-l prezenta într-un aşa-numit "articol ştiinţific". Acest plan promova în primă fază idea profilării României şi a Bulgariei pentru producţia agricolă şi de industrie alimentară destinată pieţei tuturor statelor socialiste, sub denumirea de Complexul Economic al Dunării de Jos, în vreme ce Uniunea Sovietică, Cehoslovacia şi Germania Democrată ar fi trebuit să devină şi să rămână pe veci, preponderant, state puternic industrializate, tot aşa cum România şi Bulgaria ar fi trebuit să rămână pe veci furnizoare de produse agricole, alimentare şi de materii prime.
- Va urma -
Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.
Aranjament grafic - I.M.
----------------------------------------------
[1] National Security Council Report, NSC 5811/1, Washington, May, 24. 1958, Statement of US Policy toward the Soviet-Dominated Nations in Eastern Europe.
[2] Operations Coordinated Board Report, Department of State, Operations Plan for the Soviet-Dominated Nations in Eastern Europe, Washington, July, 2, 1959.
[3] Operations Coordinated Board Report, Department of State, Operations Plan for the Soviet-Dominated Nations in Eastern Europe, Washington, July, 27, 1960.
[4] Buga, Vasile, O vară fierbinte în relaţiile româno-sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964, Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012.
[5] U.S. Minister William Crawford on Romania shutting down Soviet agents network, De-Russification and the Cuban Missile Crisis, William A. Crawford recorded interview by William W. Moss, March, 19, 1971, part II, John F. Kennedy Library Oral History Program.
[6] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Telegram From the Legation in Romania to the Department of State, May, 12, 1964, doc. no. 141.
[7] Central Intelligence Agency, Romania's position in the soviet bloc, Memorandum, April, 22, 1964.
[8] Central Intelligence Agency, Romania's position in the soviet bloc, Special Report, May, 15, 1964.
[9] Declaraţie cu privire la pozitia Partidului Muncitoresc Roman in problemele miscarii comuniste si muncitoresti internationale adoptata de Plenara largita a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, republicata de Partidul Alianta Socialista.