Diplomatia romana in timpul razboiului rece 2Intuind din start ţelul final al acestei campanii, conducerea României a reacţionat imediat şi energic. Şi, ceea ce a surprins total conducerea de la Kremlin, reacţia a venit de la cele mai înalte niveluri. Printr-un articol semnat chiar de Ion Gheorghe Maurer. Ceea ce a iritat la culme conducerea sovietică. Dovadă că la întâlnirea la nivel înalt de la Moscova, la care m-am referit anterior (sursa 4) s-a reproşat României că la un articol, chipurile „ştiinţific", scris de un profesor oarecare de geografie economică într-o revistă cu un tiraj de 1.500 de exemplare, citită, chipurile, doar de geografi, s-a răspuns public de către un „greu" al conducerii române. Trebuie să amintesc desfăşurarea evenimentelor. Articolului lui Valev i s-a făcut în România intensă publicitate, evident şi pe bună dreptate că negativă. După care a apărut ştirea, cum s-ar spune astăzi, „pe surse", că în zilele următoare va apărea în tiraj de masă într-o revistă cu un pronunţat caracter teoretic, „Viaţa Economică", un document în care Partidul Muncitoresc Român îşi va expune oficial punctul de vedere cu privire la înfiinţarea complexelor economice supranaţionale.

La acea vreme, difuzarea de presă în România se făcea în principal prin debitele de tutun, unde, în afară de ţigări, se vindeau o mulţime de mărunţişuri, altminteri extrem de utile (lame de ras, sticluţe cu colonie ieftină, timbre poştale şi fiscale şi multe, foarte multe altele asemenea, dar şi ziarele şi revistele tipărite la acea dată, ca şi... bilete de loterie şi... Loz în plic!). Ştiindu-se că într-o anumită dimineaţă, va apărea în tutungerii revista cu răspunsul românesc, acele debite de tutun au fost luate, efectiv, cu asalt, fiecare, de zeci de persoane, care au dorit să cumpere, unii chiar două sau mai multe exemplare, din documentul respectiv. Astfel încât a fost necesar să se revină ulterior cu masive suplimente de tiraje. Se poate spune că majoritatea covârşitoare a populaţiei a ajuns atunci să citească replica românească foarte fermă la Planul Valev, ceea ce a creat o extraordinară emulaţie patriotică, ce a pregătit terenul pentru apariţia şi prelucrarea în masă, ulterior, timp de un an de zile, în întreaga societate românească, a Declaraţiei din aprilie 1964.

După apariţia Declaraţiei, care a creat un puternic curent de unitate populară în jurul lui Dej şi a echipei lui, s-a luat decizia ca ea să fie dezbătută, explicată, timp de un an de zile, în şedinţe lunare, la nivelul întregii ţări. Poziţia conducerii române a fost atât de responsabilă încât, fiind vorba de recâştigarea, de fapt, a independenţei şi suveranităţii naţionale, după anii în care ea fusese sub un mare semn de întrebare prin prezenţa pe teritoriul naţional a unei armate de ocupaţie care, în anumite momente, a numărat 600.000 de militari, s-a considerat că acest lucru trebuie explicat pe larg, inclusiv elevilor din ciclul secundar de gimnaziu-clasele V-VII şi de liceu, cu vârste cuprinse între 11 şi 18 ani, deci născuţi după 1945 şi care nu apucaseră să înveţe decât în mică parte adevărata istorie a ţării lor şi care, de la acel moment, trebuiau să fie crescuţi în spiritual mândriei naţionale, al demnităţii, cu profunde convingeri patriotice, conştientizând faptul că, de la cel mai înalt nivel, conducerea politică a ţării era decisă ca, odată recâştigată, independenţa naţională să nu mai fie cedată, să nu mai poată fi subiect de negociere cu nimeni. (Orientare care, din păcate, a fost complet abandonată, spre veşnica ruşine a conducerilor politice postdecembriste!).

La acel moment, gândirea conducerii politice române a fost ca, la aceste niveluri, ale elevilor, explicarea necesităţii unei politici de independenţă naţională şi noua gândire şi orientare a conducerii politice a României în acest sens să fie făcută nu de vârstnici, ci de colegi de generaţie, cu câţiva ani mai mari. Astfel încât, spre exemplu, pentru discutarea şi explicarea pentru elevii de gimnaziu a noii orientări, patriotice, naţionale, demne, a politicii României, au fost selecţionaţi elevi din ultimii doi ani de liceu. Aşa se face că autorul acestor rânduri a avut marea şi onoranta responsabilitate de a explica pe înţelesul colegilor mai tineri de generaţie, lună de lună, în cursul anului şcolar 1964-1965, liniile directoare şi implicaţiile excepţionale ale Declaraţiei din aprilie 1964, numită, cum spuneam, pe bună dreptatem Declaraţia de Independenşă a României! Lucru de care, o spun cu toată seriozitatea şi convingerea, sunt mândru până în ziua de astăzi. Şi este o experienţă pe care aş relua-o oricând şi ori de câte ori s-ar mai ivi ocazia, cu aceeaşi pasiune şi cu acelaşi entuziasm cu care m-am achitat de ea la acel moment!

Deosebit de interesant în ceea ce priveşte nu doar aspiraţiile de independenţă ale Romîniei, ci şi înţelepciunea cu care conducerea de atunci a ţării privea şi îşi calcula cu precizie matematică paşii succesivi pe această cale este un fragment din afirmatiile lui Gheorghe Gaston Marin, vice-prim ministru, cu ocazia întâlnirii cu guvernatorul Averell Harriman, din data de 18 mai 1964, cu ocazia vizitei unei importante delegatii guvernamentale române în Statele Unite. Este important, spunea Gaston Marin, să nu se facă „prea mult zgomot" în privinţa evoluţiei României, pentru că aceasta putea „afecta anumite persoane". În particular, cu cât mai puţină publicitate despre independenţa României în această conjunctură, cu atât mai bine. Prea multă atenţie în această privinţă în presa străină poate mai mult dăuna decât face bine relaţiilor viitoare. Pentru moment, România ar prefera să fie plasată între ţările din estul Europei după Yugoslavia şi Polonia în ochii opiniei publice. „Aspiraţiile noastre către independenţă-spunea Gaston Marin-pot fi mai bine realizate nu prin zgomot şi publicitate intense, ci printr-o dezvoltare liniştită si constructivă a relaţiilor României cu Statele Unite şi cu Vestul" Lucrul important, concluziona demnitarul român, îl constituie cooperarea cu România în domeniul economiei[11];
- subtila, inteligenta, perseverenta şi îndelungata intermediere între Statele Unite şi Republica Democrată Vietnam, vizând rezolvarea pe cale paşnică a problemei vietnameze, care a contribuit decisiv la inceperea tratativelor dintre cei doi protagonişti principali, Vietnamul şi Statele Unite, la Paris şi la retragerea cât mai onorabilă a Statelor Unite şi a corpului expediţionar al armatei americane din Vietnamul de Sud[12,13]. La acest punct, merită restabilit adevărul pe care unii comentatori, români, americani şi nu numai, încearcă să-l denatureze, spunând că, de fapt, Romaânia nu a avut niciun rol sau în orice caz, nu un rol important în începerea contactelor, apoi a negocierilor americano-vietnameze pentru retragerea Statelor Unite din Vietnam. Or, există documente americane, incontestabile, care poartă semnătura unor personalităţi de maximă acoperire în istoria Statelor Unite, care fac dreptate ţării noastre şi celor care au conceput şi pus în practică politica externă a României în acei ani. Astfel, în[14], este redat, în original şi in traducere româneasca mesajul confidential al Preşedintelui Statelor Unite, Lyndon Johnson către Preşedintele Nicolae Ceauşescu, din ianuarie 1968, transmis prin intermediul ambasadei S.U.A. la Bucureşti. Citez, din acest document pasajele cele mai semnificative, care confirmă fără dubiu contribuţia românească excepţională în problema la care mă refer: „Exprim sincera mea gratitudine pentru eforturile guvernului romăn şi, în mod particular, ale dumneavoastră înşivă, ale primului ministru Maurer şi ale primului adjunct al ministrului de externe, Macovescu, pentru a ajunge la o soluţie onorabila şi paşnică. Aşa cum i-am spus primului ministru Maurer în iunie, guvernul S.U.A. caută să asigure dreptul poporului sud vietnamez de a-şi determina propriul viitor. Dau o înaltă apreciere eforturilor pe care guvernul dumneavoastră le face în numele unei înţelegeri paşnice întemeiată pe aceste baze.

Atât secretarul Rusk, cât şi guvernatorul Harriman mi-au spus cât de impresionaţi au fost de grija meticuloasă şi corectitudinea expunerii de către domnul Macovescu în prezentarea detaliilor precise ale conversaţiilor sale la Hanoi şi în înţelegerea deplină a gândirii S.U.A. Competenţa sa profesionalî ne asigură că Hanoiul va primi o relatare corectă a poziţiei S.U.A.".

În aceeaşi lucrare[14], este redată o scrisoare adresată la 13 septembrie 1972 de celebrul diplomat american Averell Harriman (cu o longevitate în diplomaţia americană care nu mai este egalată decât de cea a lui Henry Kissinger, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova de-a lungul ultimei părţi a celui de-Al Doilea Război Mondial şi bun şi vechi cunoscător al României şi al problematicii româneşti, fiindcă a fost unul dintre diplomaţii americani prin care s-au purtat discuţiile despre soarta rezervată României în epoca postbelică-dealtfel el a şi vizitat Bucureştii în anii '44-'45) ziarului „Washington Post" (altminteri, unul dintre cotidianele americane cele mai prestigioase, la acea vreme, din păcate mai puţin în ziua de astăzi), care publicase un articol ce încerca să minimalizeze până la eliminare rolul României în acel delicat subiect, unul dintre cele mai fierbinţi ale agendei internaţionale timp de mai bine de 15 ani. Citez integral această scrisoare, deoarece ea este o mărturie strălucită despre contribuţia esentială a României la încheierea războiului americano-vietnamez, venită din partea celui care a fost în prima parte a perioadei convorbirilor principalul negociator american (înlocuit în faza finala de Henry Kissinger): „Relatarea Dumneavoastră din 27 iunie, cu privire la documentele Pentagonului amintea despre efortul României în vederea negocierilor. Aceeaşi relatare conţinea un citat din documentele respective care denigra atât capacitatea românilor de a raporta, cât şi faptul că, probabil, Hanoiul nu a luat în serios iniţiativa lor.

Persoana care a scris aceasta nu era suficient de informată asupra desfăşurării evenimentelor pentru a le judeca. Eu am fost martor al tuturor strădaniilor româneşti. În activitatea mea îndelungată, niciodată nu am primit informaţii mai detaliate şi mai precise. Îmi este foarte clar că nord-vietnamezii au luat în considerare foarte serios efortul României, aşa cum au facut şi Statele Unite (sublinierea mea - E.Z.). Primul ministru Maurer, ministrul de externe Corneliu Manescu şi primul său colaborator Macovescu, au acordat o atenţie personală acestei chestiuni. O serie de călătorii au fost efectuate la Hanoi şi Washington. Când am vizitat Bucurestiul, în 1967, am fost primit cu deosebită curtoazie, iar Vietnamul a fost discutat pe larg. Este nedrept ca românii să fie criticaţi, când ei au jucat cu atâta măiestrie un rol constructiv, meritând, de fapt, gratitudinea noastră". Fac precizarea că în cartea citată, a regretatului Paul Niculescu-Mizil, cele două documente menţionate sunt identice (nu întâmplător ele au fost redate de marele om politic roman şi în original) cu forma pe care, la rândul meu, am regăsit-o în documentele de arhivă americane pe care le-am consultat şi în baza cărora am alcătuit aceasată comunicare (documentele referitoare la preşedinţia lui Lindon Johnson). În sfârşit, în aceeaşi lucrare, este redat chiar sub formă de motto al cărţii, declaraţia făcută de acelaşi Averell Harriman ambasadorului Gheorghe Lupeş în 1979, la Ljubljana, când s-au întâlnit la funeraliile liderului iugoslav Edvard Kardelj: „Ai fost la cimitirul militar Arlington din Washington, unde sunt înmormântaţi soldaţii americani căzuţi în Vietnam? Acolo sunt câteva hectare de cruci. Şi datorită vouă, românilor, au mai rămas alte hectare nefolosite" (sublinierea mea - E. Z.).

Referitor la ceea ce au făcut, cu adevărat, românii pentru a contribui la încetarea acelui război, dar şi la o ieşire cât mai onorabilă din el a americanilor, în special din ultima lui fază, merită să fac o precizare care este nu doar pe deplin concludentă, dar reprezintă o dovadă zdrobitoare a influenţei, preţuirii şi respectului de care se bucurau în acei ani România, diplomaţia şi conducerea ei în plan internaţional.Care este confirmată nu doar de documente, ci şi de mărturii pe care le deţin de la diplomaţi români, care au funcţionat în acei ani exact la posturi în state din imediata apropiere a Vietnam-ului. În ultima zi a războiului, în 1975, trupele Vietcong şi cele nord-vietnameze, de sub conducerea legendarului mareşal Vo-Nguyen-Giap, ocupaseră total Saigon-ul, capitala Vietnamului de Sud. Pe teritoriul ambasadei americane la Saigon se aflau mii de foşti oficiali, miltari sud-vietnamezi, membri ai familiilor lor, diverşi alţi sud-vietnamezi care căutau să se refugieze din Saigon. Acest lucru era realizat cu ajutorul elicopterelor militare americane, care făceau permanent naveta, încărcate la refuz cu acele persoane, între helioplatforma de pe acoperişul clădirii ambasadei şi portavioanele flotai a VII-a americane, ancorate în largul coastei vietnameze. La intervenţia expresă a României, trupele nord-vietnameze şi Vietcong, care se aflau la cele două capete ale străzii pe care se afla ambasada Statelor Unite au staţionat la colţurile străzii şi nu au înaintat nici măcar cu un centimetru până când, de pe helioport nu a decolat ultimul elicopter, cu ultimii menbri ai personalului ambasadei, al refugiaţilor şi al militarilor americani care asiguraseră această navetă! După cum, până la încheierea acestei operaţii „de salvare", nu s-a tras un foc de armă către ambasadă, dar şi niciun obuz şi nu a existat nicio acţiune de atac al vietnamezilor victorioşi asupra elicopterelor americane sau asupra navelor militare ale Statelor Unite din largul coastelor Vietnam-ilui!;
- bunele oficii solicitate României de Statele Unite în vederea realizării unei deschideri în relaţiile dintre S.U.A. şi China, contribuţia la pregătirea terenului pentru vizitele secrete ale lui Henry Kissinger la Beijing, apoi a istoricei vizite a preşedintelui Nixon în China şi, în final, pentru preluarea de către China a locului care i se cuvenea la Organizaţia Naţiunilor Unite şi ca membru permanent în Consiliul de Securitate şi în vederea stabilirii relaţiilor diplomatice între Statele Unite si China[12-13];
- faptul că România a fost prima ţară socialistă (cu excepţia Uniunii Sovietice) care a stabilit, în anul 1967, relaţii diplomatice cu fosta Republică Federală a Germaniei, ceea ce, la data respectivă, a provocat furia Moscovei şi a partenerilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia[15];
- poziţia singulară a României între statele socialiste în tratarea problemei Orientului Mijlociu, în special după „Războiul de şase zile". După cum se ştie, România a fost singura ţară socialistă care nu a înterupt relaţiile diplomatice cu Israelul în urma acestui război, păstrând, în acelaşi timp, în continuare, cele mai strănse relaţii cu majoritatea statelor arabe, ceea ce i-a permis ulterior să joace un rol crucial în efectuarea primilor paşi în direcţia apropierii poziţiilor celor două părţi (spre exemplu, după una dintre vizitele preşedintelui egiptean Anwar el-Sadat la Bucureşti, în toamna lui 1977, a urmat spectaculoasa lui vizită la Ierusalim şi s-a ajuns la acordurile de la Camp Davis. Şi asta la intervenţia şi sugestia expresă a lui Nicolae Ceauşescu. Ca să nu mai pomenesc decât sumar tratativele de la Poiana Braşov, din toamna lui 1977, mediate de Ceauşescu personal, între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat, care au dus, la iniţiativa României şi datorită strădaniilor şi insistenţelor ei, la delistarea O,E,P, de către Statele Unite, Israel şi statele occidentale ca organizaţie teroristă şi la normalizarea legăturilor dintre ea şi Israel.);
- condamnarea vehementă de către România a agresiunii Uniunii Sovietice, Bulgariei, Ungariei, Poloniei şi Republicii Democrate Germane împotriva Cehoslovaciei, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, an în care, după cum se va vedea chiar în cuprinsul acestei comunicări, au existat planuri de invadare şi a României, Yugoslaviei şi, la nevoie, a Austriei şi posibilele ameninţări la adresa Berlinului[16...25];
- întretinerea unor relatii excelente, politice, diplomatice, economice si comerciale cu Statele Unite şi cu ţările Europei Occidentale. Nu întâmplător, România a fost prima ţară socialistă vizitată de un preşedinte american (Richard Nixon, în 1969. Foarte puţini ştiu, iar dintre cei care ştiu, probabil că şi mai puţini îşi mai amintesc că, pentru a-l primi pe preşedintele american, Nicolae Ceauşescu a mers până la a lua o decizie care ar fi părut de neconceput-amânarea Congresului partidului, anunţat de aproape un an de zile şi cu invitaţii lansate deja în strainatate! În urma discuţiilor pe canale diplomatice cu Statele Unite, a reieşit că în decursul întregului an 1969, în agenda extrem de încărcată a preşedintelui american, unicul interval de timp disponibil erau 25 de ore de la începutul lunii august, între sfârşitul unei vizite oficiale în Pakistan, la invitaţia preşedintelui Zia-ul-Hak şi începerea vizitei oficiale în Marea Britanie, la invitaţia reginei Elisabeta. Or, acest interval era exact în săptămâna în care la Bucureşti trebuia să se desfăşoare Congresul partidului!).

Ca o curiozitate, este de amintit că decizia de amânare cu o săptămână a Congresului partidului a prins delegaţia Republicii Populare Coreea, condusă de Kim Dong Ghiou, membru al Biroului Politic şi al secretariatului Partidului Muncii din Coreea, după plecarea de la Phenian, aflată în escală la Moscova. Reacţia Coreei de Nord a fost atât de vehementă la decizia conducerii Partidului Muncitoresc Român încât Partidul Muncii din Coreea a refuzat să mai trimită săptămâna următoare o delegaţie la congres! Probabil nu atât datorită amânării în sine, cât datorită cauzei-de neconceput pentru coreeni-a acestei amânări. Anume pentru a permite primirea cu mari onoruri la Bucureşti a liderului imperialismului mondial!.

Au mai urmat alte vizite, ale preşedintilor americani în România (Gerald Ford) sau ale lui Nicolae Ceauşescu în Statele Unite (la invitaţia lui Nixon, în 1973, a lui Gerald Ford, în 1975 şi a lui Jimmy Carter, în 1978). Este de făcut menţiunea că numai între anii 1964-1968, volumul XVII din Foreign Relations of the United States (culegere de documente oficiale), Eastern Europe, secţiunea privind România cuprinde nu mai putin de 35 de documente, inclusiv memorandum-uri de conversaţii la cele mai înalte niveluri-documentele 139-174), existând însă numeroase referiri la România şi în alte secţiuni ale volumelor referitoare la Europa de Est.
- Va urma -

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

-----------------------------------------------
[10] Actul Final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa.
[11] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum of Conversation, May, 18, 1964, doc. no.142..
[12] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum of Conversation, June, 23, 1967, doc. no.156.
[13] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum of Conversation, June, 26, 1967, doc. no.157.
[14] Niculescu-Mizil, Paul, Romania si razboiul americano-vietnamez, Editura Roza Vanturilor, 2008, Bucuresti.
[15] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Airgram From the Embassy in Romania to the Department of State, Meeting with Secretary General of the Romanian Communist Party, Nicolae Ceausescu, Romanian Policy and Bilateral relations with US, doc. no.155.
[16] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Airgram From the Embassy in Romania to the Department of State, Romanian Foreign Policy in 1968, doc. no.158.
[17] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum of Conversation, the Secretary of the Department of State, Ambassador Dobrynin, August, 23, 1968, doc. no. 87.
[18] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum of Conversation, the Secretary of the Department of State, Ambassador Dobrynin, August, 30, 1968, doc. no. 165.
[19] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Telegram from the Department of State to the Mission to the North Atlantic Treaty Organization, August, 31, 1968, doc. no. 90.
[20] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Telegram From the President;s Special Assistant (Rostow) to President Johnson, in Texas, August, 31, 1968, doc. no. 91.
[21] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Paper Prepared in the Department of State, doc. no. 92.
[22] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Summary Notes of the 590th Meeting of the National Security Council, September, 4, 1968, doc. no. 93.
[23] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Memorandum from the Chairman of the Interdepartmental Regional Group for European Affairs (Leddy) to the Undersecretary of State (Katzenbach), October, 1, 1968, doc. no. 23.
[24] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, Record of Meeting of the Senior Interdepartmental Group, October, 4, 1968, doc. no. 24.
[25] Foreign Relations of the United States, 1964-1968, volume XVII, Eastern Europe, National, Intelligence Estimate, November, 7, 1968, doc. no. 26.