26 iulie 1940.

În cadrul vizitei întreprinse în Germania, prim-ministrul român Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu sunt primiţi de ministrul german de Externe Joachim von Ribbentrop, care adoptă o atitudine extrem de rece şi dură faţă de România, acuză că aceasta a promovat o politică, dacă nu anti-germană, „evident pro-britanică” şi face cunoscut că „interesele germane în Balcani sunt limitate la dorinţa de a vedea că în această regiune domneşte liniştea, pacea şi ordinea”, că Germania are în zonă doar interese economice şi în niciun caz teritoriale. După ce apreciază că cererile revizioniste ungare şi bulgare erau „cu totul justificate”, fiind aprobate de germani, că Reich-ul „nu doreşte decât să dea sfaturi şi să nu hotărască asupra soartei Balcanilor”, diplomatul german atrage atenţia: „A sosit marea perioadă a revizuiriii tratatelor. Trebuie să acţionăm la momentul oportun pentru a evita tensiunea care, dacă continuă, ar putea determina popoarele să-şi ia soarta în propriile mâini şi să oblige guvernele să acţioneze. Acest lucru este valabil atât pentru Ungaria, cât şi pentru România. O conducere înţeleaptă trebuie să se străduiască să adopte măsuri cât mai repede posibil atunci când ele consideră că ele sunt necesare”.

Sfidând realitatea istorică, ministrul de Externe german consideră că „România a devenit nenatural de întinsă şi a obţinut teritorii pe care nu le-a câştigat prin propriile ei eforturi, dacă situaţia care a luat naştere nu va fi clarificată de o conducere politică înţeleaptă, atunci catastrofa nu va putea fi evitată” şi atrage atenţia că situaţia nu putea fi soluţionată numai prin „rectificări minore de frontieră”. Încercâd să scoată castanele din foc cu mâinile viitoarei victime, Joachim von Ribbentrop sfătuieşte România „să ajungă la o înţelegere clară şi definitivă cu Ungaria şi Bulgaria cât mai repede posibil”, propune „negocieri directe” şi declară că altfel „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

Ion Gigurtu răspunde că în acel moment România se pronunţa „în favoarea unei strânse cooperări cu Germania. Ea se încadrează integral în sfera de interese germane şi doreşte să se adapteze la planurile Führer-ului pentru o nouă ordine în Europa. România poate să-şi îndeplinească sarcinile interne din domeniul bunăstării sociale numai cu sprijinul Germaniei, adică prin încorporarea într-un sistem economic naţioanl-socialist”. În legătură cu cererile revizioniste al Ungariei şi Bulgariei, prim-ministrul român declară că va încerca să rezolve problema „pe formula revizuirii frontierei, plus un schimb de populaţie, deoarece o revizuire pe scară largă a frontierei va duce la crearea unei mişcări iredentiste române şi va duce la noi complicaţii în viitor”. Solicită din partea Germaniei garantarea frontierelor, ajutor economic şi în armament (în special în tunuri antiaeriene şi anticar, avioane, precum şi un credit de 600 milioane de mărci pe o perioadă de 10 ani).

În finalul discuţiei, ministrul de Externe german declară „într-un mod cât se poate de clar, că dacă nu se ajunge la o soluţionare a problemelor litigioase cu Ungaria şi Bulgaria, atunci consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”.

27 iulie 1940. „Diplomaţie” românească la Roma! • Revendicări bulgare!

După discuţiile cu Joachim von Ribbentrop şi Adolf Hitler, în Germania, prim-ministrul român Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu se deplasează la Roma, unde au o întrevedere cu Galeazzo Ciano, ministrul de Externe italian, care consemnează astfel discuţia (în Jurnal): „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase şi dezgustătoare. Au devenit cu toţii antifrancezi, antienglezi şi antigenevezi. Merg până la a vorbi cu dispreţ de « Dictatul de la Versailles »! Am o primă discuţie cu ei la Palatul Chigi şi le reamintesc cu o anumită brutalitatea de politica lor trecută, ostilă ţării noastre”.

La Berlin, Parvan Draganov, ambasadorul bulgar în Germania, face cunoscut lui Ernst Woermann, director al Departamentului politic din cadrul Ministerului de Externe german, că a primit instrucţiuni din partea guvernului de la Sofia „să întreprindă investigaţii în legătură cu dezvoltarea crizei basarabene” şi să afle punctul de vedere german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicrilor Bulgariei”. Diplomatul german răspunde, în conformitate cu directivele Ministerului de Externe, că „dorinţa noastră cea mai grabnică este ca Bulgaria să nu profite de actuala criză pentru a-şi satisface propriile revendicări”. Dezamăgit, ambasadorul bulgar precizează că „regele şi guvernul bulgar s-ar afla într-o situaţie extrem de dificilă dacă nu ar profita de situaţia actuală” şi insistă „cu multă vigoare ca să-i dăm unele asigurări pentru viitor, probabil în sensul ca Germania să recunoască revendicările bulgare asupra Dobrogei şi să promită satisfacerea lor atunci când va sosi momentul”.

La Bucureşti, regele Carol al II-lea, se deplasează, în după-amiaza zilei, la Scroviştea, să vâneze „ţapi”. Seara este informat despre conţinutul discuţiei lui Ion Gigurtu cu Hitler de la Berghof, consemnând în Jurnal : „Gigurtu a făcut o foarte bună impresie şi pare-se că a expus cât se poate de bine situaţia, cu claritate şi demnitate. Problema însă a rămas, aşa cum era de aşteptat, neschimbată”.

Din Nota de discuţii întocmită de Paul Schmidt, interpretul lui Hitler rezultă cu totul altceva. Este clar că prim-ministrul român una a vorbit cu Hitler şi alta a raportat la Bucureşti. Sau acela a fost mandatul încredinţat de rege!