2 august 1940 - Noi presiuni germane - Uniunea Sovietică fragmentează unitatea geografică şi etnică a Basarabilei.
Secretarul de stat Ernst von von Weizsäcker cere ambasadorului român la Berlin, Alexandru Romalo, ca România să înceapă cât mai curând să finalizeze rapid tratativele directe cu Ungaria şi Bulgaria. Presiuni asemănătoare face, la Bucureşti, şi ambasadorul german Manfred von Killinger. În locuinţa lui Ion Gigurtu din Bucureşti, se desfăşoară o consfătuire a fruntaşilor ardeleni (în absenţa lui Iuliu Maniu), la care Mihail Manoilescu precizează că în acel moment nu exista altă alegere decât ,,între o cesiune teritorială însoţită de schimb de populaţie şi între un război care nu poate fi în niciun caz izolat, ci un război pe trei fronturi, urmat de distrugerea României”.
În ansamblu, ardelenii au avut opinii ,,foarte nuanţate, reticente şi greu de încadrat, cei mai mulţi dorind să-şi menajeze popularitatea, dar în acelaşi timp să găsească o cale de ieşire din situaţia inextricabilă în care se afla ţara”.
Alexandru Niculescu, mitropolitul Bisericii unite din Transilvania, Aurel Vlad, Augustin Pop şi Vitican s-au pronunţat pentru refuzul tratativelor şi pentru rezistenţă, mitropolitul Nicolae Bălan, Ion Lugoşianu şi Aurel Baciu pentru amânare, în timp ce Horia Sima, Silviu Dragomir, Alexandru Vaida-Voevod, Sextil Puşcariu, Valer Pop, Ioan Lupaş, Iuliu Haţieganu, Sebastian Bornemisa, Eugen Savu au acceptat ideea tratativelor şi a schimbului de populaţie, Valer Pop precizând: ,,Unitatea politică a naţiunii române nu poate fi ştirbită şi niciun suflet român nu poate fi dat sub stăpânire străină. Ardealul nu poate consimţi la o singularizare în cadrul statului naţional, care trebuie să rămână unitar şi niciun grumaz român nu mai poate purta jug străin... Ardealul trebuie să-şi poată arăta în timp util hotărârea sa neclintită: românii din Ardeal ştiu să moară pentru unitatea şi libertatea lor naţională. Să fie lăsat deci Ardealul să-şi spună cuvântul!”.
La Oradea se răspândesc manifeste comuniste prin care se cerea, între altele, autonomia Transilvaniei sub protectorat sovietic.
Prin Decret al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. este constituită Republica Socialistă Sovietică Moldovenească în compunerea căreia sunt incluse ,,oraşul Tiraspol şi raioanele Grigoriopol, Dubosar, Kamen, Râbnit, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti”, precum şi ,,oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Kahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. În aceeaşi zi, Prezidiul Sovietului Suprem decide includerea unei părţi a Bucovinei şi a judeţelor Hotin, Ackerman şi Ismail din Basarabia în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucraina.
„În felul acesta ruşii fărâmiţează unitatea geografică a Basarabiei în speranţa că ei vor putea desnaţionaliza mai uşor populaţia ei românească. Şi aceşti oameni din Kremlin se pretind comunişti care urmăresc construirea unei lumi mai bune şi mai drepte. Ce şarlatanie ordinară!”. (frunţaşul naţional-ţărănist Ion Hudiţă).
3 august 1940. Regimentul 85 infanterie: „Românii nu privesc cu simpatie soluţionarea diferendului româno-ungar prin cedări de teritoriu sau schimburi de populaţie. Doresc mai bine războiul. Zic că nimeni nu-i dezrădăcinează din pământul lor”.
Încercând să schimbe decizia germană în problema Cadrilaterului, Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, trimite câte un Memorandum lui Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, fapt care a creat iritare la Berlin, subsecretarul de stat și șeful protocolului refuzând să primească documentul și să-l înainteze ministrului de Externe german. Mai mult, acesta a comunicat că „ar fi cu totul împotriva intereselor României dacă am mai stărui în acestă chestiune în care Hitler și-a spus cuvântul fiindcă aceasta ne-ar dezavantaja la tratativele mult mai importante pe care le avem cu Ungaria”. La Bucureşti, încercând să atenueze şocul pe care avea să-l provoace în rândul populaţiei preconizatele cedări teritoriale şi să evite consecinţele nefavorabile Berlinului, Wilhelm Fabricius sugerează lui Mihail Manoilescu: „Să pornim viguros pe calea de a spune poporului adevărul”.
Percepând sensul mesajului lui Hitler, Carol al II-lea încearcă ,,să spargă ghiaţa” şi să iniţieze negocieri cu Budapesta pe baza principiului ,,unui schimb de populaţie, în baza căruia niciun român nu ar urma să treacă sub stăpânire ungurească”. În acest sens se decide trimiterea unei misiuni confidenţiale la Budapesta, în frunte cu Raoul Bossy, ambasadorul român la Roma. În acest timp, Peleki Pál înaintează un Pro-memoria lui Benito Mussolini prin care arată că Ungaria respinge ideea oricărui schimb de populaţie cu România şi cere sprijin italian pentru „anexarea întregii Transilvanii şi stabilirea frontierei dintre România şi Ungaria pe întregul arc carpatic”. Prim-ministrul ungar mai preciza că „graniţa Carpaţilor este de neschimbat”.
În Transilvania, „românii nu privesc cu simpatie soluţionarea diferendului româno-ungar prin cedări de teritoriu sau schimburi de populaţie. Doresc mai bine războiul. Zic că nimeni nu-i dezrădăcinează din pământul lor” - precizează un document al Regimentului 85 infanterie.
Intransigenţi se dovedesc a fi şi bulgarii, care refuză să înceapă tratativele până când partea română nu acceptă cedarea totală a Cadrilaterului. Aceasta în pofida faptului că Victor Cădere (ambasadorul român la Belgrad, trimis la Sofia în misiune de mediere) făcuse cunoscut prim-ministrului bulgar și ministrului de Externe, că românii erau de acord să cedeze Cadrilaterul, dar doreau să păstreze Silistra și o suprafaţă de circa 2.000 kmp, între vechea frontieră, litoralul Mării Negre și o linie care ar fi plecat de la vest de Balcic spre nord.
„Din nenorocire, bulgarii erau încurajaţi de toată lumea în rezistenţa lor și anume nu numai de puterile Axei, ci și de ministrul Angliei la Sofia. Cât despre ministrul U.R.S.S., el propune chiar o frontieră comună între Bulgaria și Rusia prin împărţirea Dobrogei românești” (Mihail Manoilescu).