Pe data de 28 iunie 1914, în timp ce vizita oraşul Sarajevo din Bosnia, în cadrul unor mari manevre militare, arhiducele Franz-Ferdinand, prinţul moştenitor al tronului austro-ungar, a fost asasinat de către studentul Gavrilo Princip. După ce a obţinut, pe 5 iulie, sprijinul kaiserului Wilhelm al II-lea, guvernul de la Viena a emis Serbiei un ultimatum, în urma căruia, în scurt timp, s-a declanşat cea mai mare conflagraţie din istorie, de până atunci[1]. Până în anul 1916, România şi-a păstrat neutralitatea.

Activitatea economică în anii neutralităţii

În vederea realizării unităţii naţionale, decisă să declanşeze, în condiţii optime, lupta pentru eliberarea teritoriilor proprii ocupate de Austro-Ungaria, România a mobilizat, în anii neutralităţii, întregul potenţial economic şi militar. Izbucnirea războiului şi desfăşurarea operaţiilor militare în imediata apropiere a frontierelor au pus economiei româneşti probleme extrem de complexe, cu care nu mai fusese confruntată până atunci[2]. Numeroase întreprinderi industriale şi chiar ramuri întregi, care depindeau de importul de materii prime şi semifabricate din ţările beligerante, au fost nevoite, în condiţiile în care acestea au luat hotărâri de limitare severă a exportului lor, să-şi restrângă activitatea. Au fost suspendate executarea tuturor lucrărilor publice; băncile şi-au diminuat considerabil activitatea, multe capitaluri fiind scoase din ţară de către băncile străine, mai ales cele din Germania şi Austro-Ungaria, iar Banca Naţională a ridicat taxa de scont la 7-8%, în timp ce Casa de Depuneri a fost asaltată de cererile de restituire a sumelor aflate în păstrare. Preţul produselor industriale a crescut simţitor, al celor agricole aproape s-a dublat, facilitându-se, astfel, apariţia fenomenului de inflaţie, precum şi a speculei. Închiderea Strâmtorilor, prin care se realiza 97% din volumul fizic al exportului românesc şi 60% din cel al importurilor, a influenţat negativ viaţa economică, cantitatea şi valoarea comerţului exterior scăzând considerabil. Unele pieţe tradiţionale din Apus au fost închise, comerţul extern fiind practic dirijat spre Puterile Centrale, într-o proporţie însemnată.

În această situaţie critică, când nu s-a putut întocmi, de exemplu, bugetul pe anul fiscal 1914-1915, statul român a luat o serie de măsuri pentru reorganizarea economiei naţionale, acoperirea nevoilor interne, ca şi pentru frânarea tendinţelor inflaţioniste şi de speculă[3]. Începând cu luna iulie 1914, au fost decretate măsurile prohibitive cu privire la exportul de animale şi mijloace de tracţiune, la grâu şi alte cereale, legume, blănuri, piei, încălţăminte, produse petroliere şi alimentare, cărbune etc. A fost interzisă plecarea din ţară a vagoanelor cu mărfuri, partenerii externi fiind obligaţi să le transporte cu mijloacele proprii. Au fost introduse, de asemenea, taxe vamale noi, care erau plătite în aur.

Pentru a face faţă necesităţilor financiare sporite, îndeosebi legate de amplificarea eforturilor pentru întărirea capacităţii combative şi apărarea ţării, statul român a contractat, prin Banca Naţională, patru împrumuturi[4] în valoare de 400 milioane de lei, cu o dobândă cuprinsă între 2,5 şi 4%. Deoarece această bancă a solicitat restituirea unei părţi însemnate din împrumuturi, în aprilie 1916 s-a recurs la un împrumut extraordinar prin subscripţie publică, cu o dobândă de 5%. Datorită entuziasmului naţional, această sumă, depăşind-o cu mult pe cea preconizată, a fost strânsă în trei zile.

Au mai fost făcute, de asemenea, mai multe împrumuturi pe piaţa externă, semnificative pentru orientarea politicii externe româneşti. Astfel, în decembrie 1914, România a contractat un împrumut secret la Banca d’Italia de 10.012.500 lire italiene, cu o dobândă de 6,5% pe an[5], cu care urmau să fie plătite comenzile de armament şi muniţii, de la uzinele din această ţară. Tot în secret a fost şi împrumutul obţinut în ianuarie 1915 de la Banca Angliei, în valoare de 5 milioane lire sterline, cu o dobândă de 5% pe an, pentru plata materialelor comandate în Marea Britanie, Italia şi Franţa. De la aceeaşi bancă, în luna octombrie 1915, s-a mai primit un credit de 7 milioane lire sterline, cu aceeaşi dobândă. Interesul Marii Britanii de a acorda aceste împrumuturi se explică prin dorinţa ei de a atrage România de partea Antantei.

În cadrul Planului de completare, transformare şi reformare a armamentului, muniţiilor şi materialelor de război şi al Planului pentru completarea echipamentului[6], una dintre primele măsuri luate a vizat reprofilarea industriei naţionale de la producţia de pace la cea de război, guvernul asumându-şi responsabilitatea investiţiilor, comenzilor şi controlului acestora. Reorganizarea industriei pentru producţia în scopuri militare era o problemă complexă. Încă de la primele operațiuni, constatându-se consumul uriaş de mijloace de luptă, s-a trecut la pregătirea unor armate industriale. Ţinând seama de resursele reale existente în ţară, de micşorarea drastică a posibilităţilor de import în domeniu, de faptul că stabilimentele militare aveau o capacitate de producţie restrânsă, iar armamentul principal, ca şi faptul că unele categorii de materiale nu puteau fi executate în cadrul acestora, eforturile pentru satisfacerea nevoilor armatei au fost deosebit de grele.

Au fost făcute studii asupra capacităţilor industriale care puteau fi utilizate pentru comenzile armatei, asupra stocurilor de materiale strategice raportate la perspectivele unui conflict de durată, s-au înaintat Ministerului de Război propuneri de valorificare a resurselor interne şi a potenţialului ştiinţific autohton. Un sprijin deosebit l-a adus Comisia Tehnică Industrială[7], înfiinţată ca organ consultativ subordonat Direcţiei Superioare a Armamentului din Ministerul de Război. Această comisie a avut rolul de a organiza şi îndruma modul în care era întrebuinţată industria particulară pentru nevoile de război. În acest scop, ţara a fost împărţită în şapte regiuni industriale, au fost mărite capacităţile de producţie, a crescut numărul lucrătorilor angajaţi și s-au întocmit planuri de construcţie a unor noi fabrici. O serie de întreprinderi au fost profilate pe producţia de război, iar numeroşi muncitori au fost pregătiţi în şcoli speciale, pentru a se califica în domeniul fabricării de armament.

În acelaşi timp, pentru a acoperi nevoile multiple ale armatei şi a suplini ceea ce industria românească nu putea satisface, s-au importat, din străinătate[8], însemnate cantităţi de armament, muniţii şi echipament. Deşi organele competente s-au preocupat de contractarea unor cantităţi suficiente de materiale, situaţia de ansamblu nu a permis sosirea acestora la timp, în ţară. Neîmplinirea obligaţiilor contractuale de către firmele furnizoare şi transportul anevoios prin Rusia au constituit probleme de mare importanţă, care au preocupat în cel mai înalt grad autorităţile politice şi militare.

Situaţia economică a României, de la intrarea în război până în vara anului 1917

Campania din anul 1916[9] a marcat începerea războiului pentru România. Trupele noastre au trecut Carpaţii pentru eliberarea Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară. Dar, agresiunea Bulgariei, concentrarea de către Puterile Centrale, pe frontul român, a unor efective militare însemnate, deplasate de pe fronturi din Europa, lipsa unui sprijin eficient şi constant din partea aliaţilor, au determinat pierderea unei mari părţi din teritoriul naţional. După o rezistenţă dârză, trupele române au oprit definitiv înaintarea forţelor invadatoare la Porţile Moldovei, la sfârşitul anului 1916. Desfăşurarea acţiunilor militare pe teritoriul propriu a avut implicaţii profunde pentru economia naţională, angajată în furnizarea mijloacelor materiale necesare ducerii războiului.

O atenţie aparte în cadrul mobilizării economiei a fost acordată industriei[10], întreprinzându-se măsuri energetice pentru a asigura nevoile mereu crescânde ale frontului. Ca urmare, o serie de factori industriali, în primul rând cei care aparţineau metalurgiei, şi-au schimbat profilul, lucrând, în exclusivitate pentru aprovizionarea armatei. În industria extractivă, îndeosebi în cea petrolieră, s-a adoptat o serie de măsuri excepţionale, care vizau creşterea producţiei. Astfel, în septembrie 1916 s-a hotărât instituirea, pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului, a unei Comisii de supraveghere a statului pentru industria petrolului. Activitatea acestei comisii a fost deosebit de intensă în cursul primelor două luni de război, reuşindu-se, prin măsurile luate, nu numai o supraveghere a producţiei de petrol, ci şi o mai judicioasă repartizare a cantităţilor extrase sau prelucrate. Odată, însă, cu ocuparea Olteniei şi Munteniei de către trupele Puterilor Centrale, exploatarea acestor zone a încetat, în ajunul retragerii în Moldova hotărându-se, în urma cererii guvernului britanic, distrugerea industriei petrolului din Valea Prahovei.

Pentru redresarea situaţiei, Comisia a hotărât, în perioada decembrie 1916 - ianuarie 1917, sporirea, prin orice mijloace, a producţiei de ţiţei în teritoriul rămas liber, şi întreprinderea unor demersuri pentru acoperirea tuturor necesităţilor, prin importuri din Rusia.

Eforturi deosebite a reclamat şi sporirea producţiei altor ramuri industriale, cu precădere a celor legate de front. S-a reuşit punerea în funcţiune şi reorganizarea a 35 de fabrici, dintre care patru produceau muniţii de artilerie, iar restul, diferite materiale necesare infanteriei sau cavaleriei. Evacuate pe teritoriul Moldovei, întreprinderile destinate producerii materialelor de război au fost reorganizate în principal, în cadrul Atelierelor C.F.R. Nicolina din Iaşi, unde au fost instalate maşinile şi utilajele aduse de la Arsenalul Armatei din Bucureşti, celelalte desfăşurându-şi activitatea în diferite alte localuri. Tot pentru nevoile militare ale ţării lucrau şi mai multe întreprinderi româneşti evacuate pe teritoriul Rusiei, îndeosebi la Odesa.

La rândul ei, industria prelucrătoare a fost reorganizată, ajungându-se ca, într-un timp scurt şi în condiţii excepţionale, datorate, mai ales disponibilităţilor reduse de materii prime, dar şi lipsei forţei de muncă calificată, să satisfacă cererile tot mai mari ale armatei şi populaţiei civile.

Asemenea industriei, şi agricultura[11] a fost puternic influenţată de desfăşurarea acţiunilor militare, adaptându-se, în toamna anului 1916, noilor condiţii. Mobilizarea pentru front a bărbaţilor, marea majoritate fiind locuitori ai satelor, rechiziţiile de animale, inventar agricol şi de unelte, distrugerile provocate în zonele în care se desfăşurau acţiuni militare, au fost direct resimţite de către gospodăriile ţărăneşti, repercutându-se negativ asupra disponibilităţilor agricole ale ţării. Împrejurările grele create de extinderea operaţiilor în spaţii tot mai largi din teritoriul naţional au impus luarea unor măsuri excepţionale în vederea continuării activităţilor agricole. Dintre acestea, cea mai importantă a fost adoptarea, în luna octombrie 1916, a Regulamentului pentru executarea muncilor agricole. Acest act normativ urmărea ca lucrările să se facă la timp şi în bune condiţii. Se instituiau comitete judeţene şi comunale pentru utilizarea eficientă a uneltelor, vitelor şi vehiculelor rămase nerechiziţionate.

Desfăşurarea luptelor a produs mari perturbări în domeniul agricol. Toate acestea s-au răsfrânt negativ asupra nivelului, tot mai scăzut, al aprovizionării populaţiei existente pe teritoriul rămas liber, unde s-au refugiat peste un milion şi jumătate de persoane din zonele cotropite de inamic. Pe lângă aceştia, în Moldova se mai afla aproape un milion de militari ruşi. Faţă de această situaţie dramatică, accentuată şi de rigorile unei ierni deosebit de grele, guvernul a introdus în agricultură un sistem de organizare aproape militar, numindu-se consilieri agricoli şi comandanţi militari de judeţ, învestiţi cu largi prerogative în întocmirea şi realizarea planurilor de cultură. De asemenea, s-a trecut la obligativitatea declarării stocurilor de cereale existente şi a efectuării unor lucrări prestabilite, măsuri care nu au fost, însă, suficiente pentru a asigura întregul necesar de produse.

Pentru a face faţă situaţiei create, guvernul a hotărât ca întreaga cantitate de grâu existentă la proprietari să fie cumpărată şi distribuită de către stat, oprindu-se, în acelaşi timp, rechiziţionarea de către armată atât a produselor cerealiere, cât şi a furajelor. La rândul lor, băncile populare au hotărât ca produsele agricole să fie cumpărate de la ţărani prin intermediul sucursalelor, la preţuri maximale, şi apoi vândute populaţiei. În ansamblul acţiunii de mobilizare a economiei s-a încadrat şi restructurarea reţelei de comunicaţii şi transporturi[12]. Afectate serios, şoselele şi căile ferate au fost supuse unui rapid proces de refacere. În acest sens, un rol deosebit de important a revenit atelierelor C.F.R. care, în iarna  dintre anii 1916-1917, şi-au concentrat activitatea îndeosebi asupra reparării parcului de locomotive şi vagoane, mult redus, şi menţinerii în stare de funcţionare a liniilor.

Comerţul exterior[13] al ţării a fost, la rândul său, orientat în direcţia satisfacerii nevoilor armatei de armament şi tehnică de luptă. Din punct de vedere al dinamicii schimburilor de valori şi bunuri cu alte state, s-a intensificat importul de instalaţii industriale şi de armament, diversificându-se relaţiile cu partenerii din ţările Antantei sau din unele ţări neutre. Reducerea rezervelor valutare ale statului, ca efect al diminuării operaţiilor comerciale cu petrol şi cereale, a contribuit la sporirea datoriei faţă de marile case bancare din occident. Un alt factor perturbator al funcţionării normale a schimburilor de bunuri şi valori cu exteriorul l-a reprezentat restrângerea căilor de acces terestre şi maritime. Blocarea Strâmtorilor şi ocuparea Serbiei au tăiat legăturile cu bazinul Mării Mediterane şi cu Marea Adriatică. Singurele drumuri de legătură cu aliaţii şi ţările neutre rămâneau cele care treceau peste întreg teritoriul european al Rusiei, unind porturile Murmansk şi Arhanghelsk, din apropiere de cercul polar, cu frontiera  estică a României.

Finanţele[14]. Depăşirea acestor greutăţi de natură economică, militară şi politică a reclamat adoptarea unor măsuri drastice cu caracter organizatoric şi financiar. Pentru a se asigura fondurile necesare achiziţiilor de armament şi muniţie din străinătate şi acoperirii unor cheltuieli ridicate de transport, statul român a întrebuinţat importante resurse financiare interne şi externe. Încă din octombrie 1916, Banca Naţională a acordat guvernului 300 milioane lei, acoperiţi cu bonuri de tezaur-aur şi cu o depunere de 100 milioane lei în lire sterline la Banca Angliei. Mai târziu, a fost contractat, la Londra, un nou împrumut.

Odată cu ocuparea unei mari părţi a ţării de către trupele Puterilor Centrale, situaţia financiară s-a agravat, atât ca urmare a mutării sediului Băncii Naţionale la Iaşi, cât şi a evacuării la Moscova a tezaurului României[15]. În conformitate cu protocoalele încheiate între guvernele român şi rus, valorile Băncii Naţionale şi ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni au fost evacuate treptat. Astfel, în urma încheierii unui prim protocol, în decembrie 1916, tezaurul, având o valoare estimată la 314.580.456 lei aur, a fost expediat în Rusia cu un tren special, format din 17 vagoane; în cursul anului 1917 a fost efectuat un al doilea transport de 24 vagoane, în valoare totală de 7 miliarde şi jumătate lei. Conform protocolului, aceste valori fuseseră încredinţate agenţilor guvernului rus, sub garanţia guvernului Rusiei în ceea ce priveşte securitatea transportului şi a depozitării, precum şi înapoierea în România. Evacuarea tezaurului, judecată atunci ca salutară, ca un gest de prevedere, prin care se puneau la adăpost valorile Băncii Naţionale, pentru a nu cădea în mâinile ocupanţilor, a zguduit, însă edificiul financiar naţional, îngreunând serios contractarea altor împrumuturi de la băncile străine, atât de necesare procesului de redresare economică.

Măsurile întreprinse de către guvernul român, în plan economic, până în anul 1918

Evenimentele care au avut loc în a doua jumătate a anului 1917 şi în primele luni ale anului următor nu au adus nicio modificare în configuraţia administrativă şi teritorială, intervenită după retragerea autorităţilor în Moldova. În teritoriul liber al ţării au fost impuse numeroase măsuri pentru asigurarea unui efort optim de război. Industria[16]. Guvernul a întreprins o serie de acţiuni pentru a satisface nevoile cele mai urgente, în primul rând cele de combustibil şi alimente. În rândul acestor măsuri, puse în aplicare, cu precădere în a doua jumătate a anului 1917, se pot sublinia cele din domeniul industriei, îndeosebi a celei extractive. A fost organizată, mai eficient, extracţia de ţiţei în zona Moineşti, pentru asigurarea unui maxim de producţie; ca rezultat, volumul producţiei de petrol a crescut, de la 32.801 tone în 1916, la 50.690 tone în 1918. De asemenea, cantitatea de cărbune scos din bazinul Comăneşti a sporit, de la 56.469 tone în 1917, la 93.403 tone în 1918.

Pentru acoperirea deficitului de combustibil, autorităţile centrale au recurs la măsuri excepţionale, anume la folosirea intensă a pădurilor şi la transformarea unor mari cantităţi de lemn în mangal. Cu toate acestea, industriile de armament, metalurgică, se confruntau, mai departe, cu dificultăţi provocate de lipsa materiilor prime şi a pieselor de schimb pentru instalaţiile fabricilor deja existente acolo, sau transferate din teritoriul ocupat. Astfel, întreprinderile de armament au fost nevoite, pentru fabricarea tunurilor, să folosească  materia primă obţinută din topirea stâlpilor metalici ai reţelei electrice din Iaşi. Lipsa materiilor prime se făcea resimţită şi în producţia întreprinderilor din industria uşoară, precum şi, în special, în cele ale industriei alimentare.

Agricultura[17]. În domeniul agricol a apărut o situaţie deosebit de gravă datorită restrângerii terenurilor cultivate şi insuficienţei braţelor de muncă, la care s-au adăugat condiţiile meteorologice neprielnice din vara anului 1917, care au determinat o recoltă slabă.

Pentru a îmbunătăţi aprovizionarea cu alimente a populaţiei civile şi a trupelor, guvernul de la Iaşi a luat o serie de măsuri. Astfel, la judeţe au fost numiţi consilieri agricoli cu împuterniciri speciale şi s-a decretat obligativitatea unităţilor militare care erau angajate în acţiuni militare de a participa la muncile agricole. A fost instituit monopolul de stat asupra comerţului intern cu cereale. Pentru strângerea la timp a recoltei din anul 1917, guvernul a militarizat complet munca agricolă. Printr-un decret al Consiliului de Miniştri din luna august, se prevedea că toţi lucrătorii agricoli, indiferent de vârstă sau sex, erau rechiziţionaţi, prin lege, la muncile agricole. Se stabilea obligaţia marilor proprietari şi a ţăranilor de a declara autorităţilor civile şi militare toate produsele cerealiere şi animaliere pe care le posedau, precum şi răspunderea nemijlocită a acestora pentru buna lor conservare.

Finanţele[18]. Dificultăţile prin care treceau industria şi agricultura s-au reflectat şi în situaţia finanţelor publice, deficitul înregistrat de bugetul ţării, pe exerciţiul financiar 1917-1918, ridicându-se la peste 715,6 milioane lei. Perturbaţiile din domeniul economic, distrugerile provocate de război, lipsa rezervelor alimentare, densitatea mare a populaţiei, au făcut ca, în această perioadă, să se resimtă penuria de alimente, de locuinţe, de îmbrăcăminte, încălţăminte, asistenţă medicală şi alte servicii absolut necesare. Situaţia existentă, agravată de creşterea speculei şi inflaţiei, a provocat o sporire a preţurilor.

Spolierea teritoriului vremelnic ocupat de către inamic

Forţele inamice, care cotropiseră aproape trei sferturi din teritoriul de atunci al României, au urmărit o rapidă şi totală subordonare în folosul maşinii lor de război. Din punct de vedere administrativ, au fost instituite patru zone militare. În fruntea acestora, ocupanţii au numit organe speciale[19]. Printre altele, a fost înfiinţat Statul Major Economic, a cărui misiune era organizarea producţiei în toate ramurile economice şi utilizarea ei în beneficiul statelor Puterilor Centrale şi al armatelor lor. Pe lângă aceasta, în luna aprilie 1917 s-a mai constituit Comisia economică mixtă din România. Planurile de administrare şi exploatare sistematică a României erau elaborate înainte ca forţele lor militare să treacă dincoace de Carpaţi. Ca urmare, încă din primele zile ale instalării lor la Bucureşti, ocupanţii au organizat supravegherea strictă a întregului teritoriu cotropit şi spolierea bogăţiilor lui.

Obiectivele principale ale programului de exploatare economică[20] vizau intensificarea producţiei în toate ramurile, cu precădere în cel agrar şi petrolier, sechestrarea bunurilor, interzicerea comercializării de către populaţia românească a oricărui fel de produse. Pe această cale, Puterile Centrale au reuşit să ridice de pe teritoriile româneşti numeroase instalaţii industriale, precum şi cantităţi uriaşe de materii prime sau produse finite. Introducerea muncii forţate în diverse ramuri ale economiei, ca şi folosirea, îndeosebi în industrie, a prizonierilor de război, au fost în măsură să conducă la sporirea producţiei. O atenţie aparte a fost acordată industriei petroliere. Ca urmare, au fost puse în funcţiune numeroase sonde astupate sau distruse în cursul retragerii armatei române. În septembrie 1918 se aflau în funcţiune 492 sonde care produceau 917.921 tone de ţiţei. Totodată, a fost exploatată o serie de mine de lignit şi numeroase saline, cantitatea de sare expediată acoperind întregul necesar de consum al Bulgariei şi o parte însemnată a nevoilor Germaniei şi Austro-Ungariei.

Din România a fost ridicată o mare parte din utilajul industrial existent şi cantităţi importante de materii prime: oţel, cupru, alamă, fier, cositor şi bronz. Au fost demontate şinele de cale ferată şi traversele unor linii duble din zona Pantelimon, Tunari, Otopeni, Ştefăneşti, Chitila, Mogoşoaia etc. În condiţiile în care ţările Puterilor Centrale erau confruntate cu o puternică criză alimentară, atenţia cea mai mare a Statului Major Economic a fost îndreptată spre jefuirea agriculturii ţării noastre. Au fost luate toate măsurile pentru sporirea producţiei agricole. Pentru procurarea unor cantităţi cât mai mari de produse agro-alimentare, administraţia inamică a recurs la măsuri dintre cele mai variate: utilizarea forţei de muncă a tuturor locuitorilor între 14 şi 60 de ani, rechiziţionarea cerealelor, vitelor şi uneltelor de muncă existente, interzicerea sacrificării animalelor şi păsărilor, ridicarea abuzivă din gospodăriile ţărăneşti a vitelor şi alimentelor etc. Satele situate de-a lungul Dunării au fost jefuite, îndeosebi de bovine şi oi, aflate aici într-un număr considerabil.

Acestor măsuri li s-a adăugat regimul de impunere, prin intermediul căruia ocupanţii au luat, prin forţă, din localităţile rurale, dar şi cele urbane, cantităţi considerabile de produse agro-alimentare, pe care, în general, le trimitea în ţările lor. Astfel, de la 1 decembrie 1916 până la 31 octombrie 1918 au fost expediate 1.273.182 tone de grâu, 495.370 tone de porumb, 94.613 tone de alte cereale şi oleaginoase etc. O bună parte din cantităţile rechiziţionate erau destinate întreţinerii trupelor străine staţionate în România. Acestea consumau, lunar, aproximativ 44.740 vagoane de alimente şi furaje.

Un alt mijloc utilizat de către Statul Major Economic pentru exploatarea teritoriului cotropit a fost reprezentat de emiterea unor noi bancnote, leii de ocupaţie, de către Banca Generală din Bucureşti, devenită, de fapt, o filială a băncii germane Diskonto Gesellschaft din Berlin. În luna ianuarie 1917, administraţia de ocupaţie a emis hârtie-monedă, fără acoperire în aur, în bancnote de 1.000, 100, 20 şi 1 leu, de 50 şi 25 de bani, a cărei valoare totală a atins uriaşa sumă de 2.114.000.000 lei, ceea ce a dezorganizat complet circulaţia monetară, constituind o însemnată cauză a inflaţiei din perioada postbelică.

Măsurile de ordin economic impuse de ocupanţi au vut drept rezultat sărăcirea accentuată a populaţiei rămase în teritoriul vremelnic ocupat, supusă unei rapide şi sistematice spoieli, muncii forţate, abuzurilor şi brutalităţilor de tot felul.

Notă:
Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări și Dezbateri Științifice -  Retrăiri istorice în veacul XXI, ediţia a XV-a - „1918 - 2018; Centenarul Marii Uniri”, Maia, 7-8 septembrie 2018,  organizată de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS, sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, (vol.al XII-lea).

----------------------------------------
[1] Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 104-107, 111-112; Ştefan Pascu, România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, pp. 35-42; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 432: Gh. Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, pp. 452-454; Florin Constantiniu, O istorie sinceră, a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 253-254; Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 178-181.
[2] Viorel Piţu, Istoria economiei României, Note de curs, Societatea Ateneul Român, 2000, p. 192; Ştefan Pascu, Istoria militară a poporului român, vol. 5, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pp. 199-204; Idem, România în anii…, pp.112-114; Gh. Platon, op.cit., pp.459-460.
[3] Ştefan Pascu, Istoria militară…, pp. 199-204; Idem, România în anii …, p. 113; Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pp. 309-310.
[4] Viorel Piţu, op.cit., p. 196; Ştefan Pascu, op.cit., p. 113.
[5] ibidem; Ştefan Pascu, loc.cit.
[6] ibidem.
[7] Viorel Piţu, op.cit., p. 194.
[8] Ştefan Pascu, op.cit., pp. 118-121; Idem, Istoria militară…, pp. 351-354.
[9] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., pp. 505-507; Gh. Platon, op.cit., pp. 469-470; Constantin Kiriţescu, op.cit., pp. 203, 214-221; Andrei Oţetea, op.cit., pp. 312-314; Ştefan Pascu, op.cit., pp. 3671-505; Idem, România în anii…, pp. 257-579; Vlad Georgescu, op.cit., pp. 181-182; Florin Constantiniu, op.cit., pp.  257-263.
[10] Viorel Piţu, op.cit., pp. 200-201; Ştefan Pascu, op.cit., vol. 2, pp. 8-13; Idem, Istoria militară…, pp. 513-516; Constantin Kiriţescu, op.cit., vol. 2, p. 9.
[11] Viorel Piţu, op.cit., pp. 201-202; Ştefan Pascu, op.cit., 512-513; Idem, România în anii…, pp. 13-16; Constantin Kiriţescu, op.cit., pp. 7-9.
[12] Ştefan Pascu, op. cit., p. 16; Idem, Istoria militară…, p.513; Constantin Kiriţescu, op.cit., p. 9.
[13] Ştefan Pascu, România în anii…, pp. 16-18.
[14] ibidem, pp. 18-19; Viorel Piţu, op.cit., p. 202.
[15] Mihai Gr. Romaşcanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Saeculum I.O. Bucureşti, 2000, pp. 19-45; Constantin Kiriţescu, op.cit., 203-204.
[16]  Ştefan Pascu, op.cit., pp. 401-402.
[17] ibidem, pp. 402-404.
[18] ibidem, pp. 404-405.
[19] ibidem, p.446; Idem, Istoria militară…, pp. 715-716; Gh. Platon, op.cit., pp. 484-485; Constantin Kiriţescu, op.cit., pp. 266-269; Viorel Piţu, op.cit. p. 197.
[20] ibidem, pp. 197-200; Constantin Kiriţescu, op.cit., pp. 269-275, 278-280, 287-295; Ştefan Pascu, op.cit., pp. 716-718; Idem, România în anii…, pp. 440-453; Gh. Platon, op.cit., p. 485.