„Nu mai am casă şi am fost adăpostit cum s-a putut până în momentul de faţă, dar acum mă lupt din răsputeri să-mi găsesc o locuinţă propie. Mai grea este problema existenţei. Nu am pensie şi-mi vine pur şi simplu penibil să fiu întreţinut de alţii, dar aceasta fiind situaţia trebui să mă resemnez". (Pavel Moraru, Serviciile Secrete si Basarabia: 1918 - 1991. Dictionar, Ed. Militare, Bucureşti, 2008, p. 156).

Instaurarea şi menţinerea în România a regimului totalitar comunist a fost rezultatul ocupaţiei militare sovietice şi a procesului concomitent de sovietizare a statului şi a societăţii.Acapararea structurilor de putere şi transformarea acestora după modelul represiv instituţionalizat sub forma terorismului de stat sovietic a fost obiectivul primordial pe care Moscova l-a urmărit şi realizat, pas cu pas, în România.Rezistenţa la transformare a Serviciului Special de Informaţii, Ministerului de Interne şi a Siguranţei a constituit pretextul înlăturării, prin subminare, a guvernelor Sănătescu şi Rădescu, iar pe un alt plan pregătirea grupărilor paramilitare denumite "Formaţiunile de Luptă Patriotice"[1]. Structurile informative şi de siguranţă ale României postbelice au fost, într-o primă etapă de tranziţie, puse sub conducerea unor persoane de încredere ale puterii sovietice de ocupaţie. Astfel directorul S.S.I. - Eugen Cristescu 12 noiembrie 1940 - 23 august 1944 Director al Serviciului Secret de Informaţii . După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judetul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în U.R.S.S., a fost îndelung anchetat, iar in 1946 - condamnat la moarte. Prin decret regal, şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în munca silnică pe viaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti la numai 55 de ani.

Traian Borcescu - 23-26 august 1944- director general interimar

Militar de carieră, şef al Secţiei de Contrainformaţii al S.S.I., avansat până în funcţia de director general-înterimar al S.S.I. În preajma izbucnirii războiului împotriva Uniunii Sovietice, Eugen Cristescu l-a numit şef al Secretariatului, funcţie în care s-a aflat până la 1 decembrie1941. Devine apoi şef al Secţiei Contrainformaţii, activând în această postură până la 10 octombrie 1944. Aflat în funcţia de director general-interimar al S.S.I. (23-26 august 1944), B. a fost ultimul oficial român care, din dispoziţia lui Constantin Sănătescu şi a lui Grigore Niculescu-Buzeşti, la 28 august 1944 a purtat o scurtă discuţie cu mareşalul Ion Antonescu, ţinut atunci sub sechestru.cf Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia, Editura dicţionar, editura Militară, Bucureşti, 2008,

Victor Siminel 25 august 1944 - 20 septembrie 1944 Director general al S.S.I. (Serviciul Special de Informaţii)

După cel de-Al Doilea Război Mondial, pentru o scrută perioadă (25 august - 20 septembrie 1944), generalul Siminel îndeplinește funcția de director general al Serviciului Special de Informații. Apoi primește alte însărcinări importante: șef al delegației militare a Înaltului Comandament Român în Comisia de redactare a Armistițiului, șef al Comisiei militare române de legătură cu Comisia Aliată de Control. Din septembrie 1947 este consilier militar în Comisia Interministerială pentru executarea Tratatului de Pace, funcție pe care o deține până la trecerea sa în cadrul disponibil (1 ianuarie 1948).

Ioan Lissievici 25 septembrie 1944 - 25 decembrie 1944 Director general al S.S.I. 

Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie. Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a Romaniei de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu U.R.S.S. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând in acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia "funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice", argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului.În cazul lui Lissievici, acestea s-au concretizat în arestarea sa, pe data de 28 martie 1945, apoi deportarea in U.R.S.S., la Lubianka, unde a fost deţinut şi anchetat de către ofiţerii sovietici. În aprilie 1945 revine la Bucureşti, aici fiind reţinut în arestul Biroului Juridic al S.S.I. Cum nici anchetatorii sovietici, nici cei români nu găsesc probe pentru acuzaţia de crime de război, Lissievici este eliberat în decembrie 1945. În perioada următoare îşi desfăşoară activitatea ca director administrativ la societatea „Standard Graphica" Bucureşti. Dar, în noaptea de 26 spre 27 mai 1949 Lissievici este arestat din nou, fiind acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare" datorită activităţii sale din timpul războiului, ca şef al Secţiei I Informaţii. După opt ani de detenţie, în aprilie 1957 se pronunţă sentinţa în cazul său: 15 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. O pedeapsă care a fost executată în penitenciarele Jilava, Piteşti, Făgaraş, Ghencea şi Gherla. În august 1963 Lissievici este eliberat, dar i se impune domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, din raionul Feteşti.

Din anul 1965 revine in Bucureşti, unde este supravegheat de către Securitate, fiind considerat în continuare ca un „element periculos pentru regim". Despre situaţia acestui onest şi patriot ofiţer de informaţii într-o notă a Securităţii se înregistra situaţia în care fostul conducător al Serviciului Special de Informaţii al României o prezenta personal: „Nu mai am casă şi am fost adăpostit cum s-a putut până în momentul de faţă, dar acum mă lupt din răsputeri să-mi găsesc o locuinţă propie. Mai grea este problema existenţei. Nu am pensie şi-mi vine pur şi simplu penibil să fiu întreţinut de alţii, dar aceasta fiind situaţia trebui să mă resemnez"În data de 29 ianuarie 1970 Tribunalul Militar Bucureşti dă o soluţie favorabilă în sensul anulării condamnării lui Lissievici. În această perioadă, Ion Lissievici începe să îşi redacteze memoriile „Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informaţii al statului", împarţite în două perioade distincte: 1 mai 1941-31 decembrie 1943 şi 20 septembrie-24 decembrie 1944. Ion Lissievici moare in februarie 1974, fiind înmormântat la cimitirul Ghencea Militar. Pe parcursul carierei sale militare a obţinut numeroase distincţii, printre care „Coroana României", „Steaua României" clasa IV, „Steaua României" cu spade şi panglică de Virtute Militară, „Victoria", „Bărbaţie şi Credinţă", „Polonia Restitută" şi altele.

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 - 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului - Stalingrad", organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

---------------------------------------
[1] Deletant, Denis – Studiu introductiv în Marius Oprea, "Banalitatea răului. O istorie a securităţii în documente 1949-1986", Editura Polirom, 2002, p.23.