„Măcar unul dintre cei căzuţi, acolo, la Cotul Donului, îşi are moaştele de sfânt !"

Iosif Niculescu, s-a născut la 27 septembrie 1914, la București. Între 1921 și 1924 învață la Școala „Dora D'Istria" de pe lângă Biserica Silvestru, la fel ca tatăl și bunicul său. În 1932 a absolvit Liceul „Cantemir Vodă". Între 1932 și 1938 studiază la Facultatea de Medicină din București. În 1941 este mobilizat și trimis pe front în Basarabia. Servește la Spitalul 4 de Campanie din Odesa și ca medic de batalion la Regimentul 22 Infanterie - Târgoviște. În perioada mai-septembrie 1942 parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului. Participă la toate luptele purtate de Armata Română pe Frontul de Est până la ruperea frontului în 19 noiembrie 1942. Se întoarce în țară în 1943. Dă concurs de secundariat în București și lucrează la Spitalul Brâncovenesc. În iulie 1943 este mobilizat din nou și trimis ca medic de batalion în Moldova, lângă Târgu Frumos. Scapă cu bine din ofensiva rusească din 1944. După 23 august 1944 este concentrat la Mizil și apoi demobilizat, considerându-se că și-a făcut datoria față de Patrie.

Lucrează o vreme ca medic secundar în București, la Spitalul Brâncovenesc, la clinica chirurgicală a prof. Iacubovici. Nu primește post în București deoarece refuză să devină membru al Partidului Comunist dar şi pentru că luptase pe frontul de Est. În 1949 este nevoit să plece din București și va lucra 30 de ani la Spitalul Racoviță din Mioveni, lângă Pitești. Vreme de 30 de ani va fi permanent persecutat pentru că nu abdică de la principiile sale: credința în Dumnezeu și voința de a nu deveni niciodată membru de partid. I se refuză până și materialele medicale strict necesare: catgut, pansamente și instrumente sterile. Din lipsă de catgut, începe să crească viermi de mătase pentru a folosi firele de mătase la coaserea pacienților după operație. În 1979, împotriva voinței sale, este obligat să se pensioneze. După 1980, dl. Dr. Iosif Niculescu se întoarce la București și devine discipol al preotului Constantin Galeriu. Face cercetări la Biblioteca Academiei Române, în special în domeniul istoriei și al religiei.

Iosif Niculescu - 98 de ani împliniţi (27 septembrie 1914-14 septembrie 2012)

Eu sunt născut înainte de schimbarea calendarului. Adică la noi calendarul s-a schimbat în 1921, iar eu sunt născut în 1914, era pe vremea aia stilul vechi. Diferenţa dintre stilul nou și stilul vechi este de 13 zile. Nu se poate să nu existe o legătura între mişcarea astrelor şi soarta omului pe pământ. Acum, când suntem în epoca radiaţiilor, ne dăm seama că fiecare astru emite nişte radiaţii, care nu se poate să nu impresioneze fiinţa umană, nu se poate să nu fie lucrul acesta. Biologia spune lucrul acesta. Atunci, la 14 septembrie 2012, cu 13 zile înainte de 27 septembrie...

Iosif Niculescu, omul care a făcut prima operaţie pe cord deschis în România.

Da, am scos un glonţ din ventriculul drept. Individul a fost împuşcat, la o beție cumplită, în partea dreaptă a lui, și glonţul a intrat pe la baza toracelui, a trecut prin ficat, a trecut prin unghiul colic al intestinului gros, a trecut prin polul superior al rinichiului, a trecut prin stomac și a ajuns în inimă; şi s-a oprit în ventriculul drept. Şi patru luni de zile, după ce i-am cusut ficatul şi intestinul, nu găseam glonțul. L-am dus la radiologie şi hai să ne uităm pe toată burta. Când vedem, era înfipt în inimă. Cum pulsa inima, glonţul se mişca în ritm cu ea, era băgat în muşchiul inimii. L-am operat la Spitalul Brâncovenesc. La Clinica a treia Chirurgicală a profesorului Iacubovici. După ce am făcut fotografii, am precizat exact locul, am studiat literatura respectivă şi l-am operat. Am deschis cordul şi se vedea vârful glonţului; dacă ar fi intrat complet glonţul în cavitatea cardiacă s-ar fi mişcat cu totul altfel, dar el se mişca în ritm cu inima. Vârful glonţului era în cavitatea cardiacă şi capătul era chiar la suprafaţa muşchiului. L-am scos, a fost un val de sânge uriaş, că era ventriculul, apoi am cusut. A făcut nişte complicaţii, pericardită, după operaţie, dar s-a făcut bine. Şi ca un indiciu că a fost complet refăcut, să-mi fie iertat ce am să spun acuma, când a plecat, zice:
- Domnule doctor, mă simt foarte bine.
Îl întreb:
- De unde știi?
Zice:
- Mă scuzaţi, m-am culcat cu toate surorile.
Era un băiat drăguţ şi nostim. L-am reîntâlnit, întâmplător, în Piaţa Unirii din București, el era din Jilava, vindea zarzavaturi şi m-a recunoscut. L-am întrebat cum se simte și zice:
- Foarte bine. Avea aprope 70 de ani, deci supravieţuirea a fost de mai bine de 30 de ani.

La ceas aniversar, profesorul Vasile Şoimaru care a ajuns la Cotul Donului în anul de graţie 2012, i-a adus medicului Niculescu fotografii dintr-un loc în care medicul a tratat răniţii, un loc care, în istoria României, este considerat a fi legat de un mare dezastru suferit de trupele româneşt. Şi a supravieţuit.

Mi-a rămas întipărită în memorie geografia locului și numele câtorva localități dimprejur cu pozitia strategică. Într-un concediu al meu din timpul războiului am locuit în casa unui ofițer de Stat-Major. El avea cărți de strategie militară și le-am citit pe toate. Și stiam strategia lui Napoleon, strategia lui Hanibal, le știam pe toate. Și zic, să vedem ce strategie au aplicat rușii pentru că în locul unde ne-am dus noi, la Kletskaia, era strategic, era sus pe o înălțime și acolo se închidea un cap de pod pe care rușii l-au păstrat peste Don. Și la acest cap de pod, la poalele lui, jos, au făcut un pod de fier subacvatic, care de la suprafața apei nu se vedea, că ai noștri cu aviația, cu lunete nu vedeau pe unde treceau noaptea tancurile, se auzea vorbindu-se rusește, și zgomote de tancuri, și ziua nu vedeam peste apă niciun pod[1]. Și au strâns în capul ăsta de pod o armată extraordinară.

În momentul în care ne-au atacat, proporția de trupe era unu la șapte, erau șapte ruși împotriva unui român, ceea ce era un lucru grav de tot. Noi am făcut acolo niște pregătiri. Pe linia de apărare a rușilor, de 20 de km, o divizie germană de infanterie a fost complet decimată și n-au reușit să cucerească capătul ăla de pod. Și ne-au dus pe noi. Eu eram medic la un batalion de sacrificiu, batalion de infanterie ușoară. Și ne-au pus pe noi pe linia întâi, să atacăm această Kletskaia, care era sus, pe deal. La 22 septembrie 1942, de dimineață, s-a început pregătirea cum e obiceiul de artilerie și au intrat băieții noștri în oraș, dar dacă erau unu la șapte, i-au dovedit rușii și au început să se retragă. Și eu eram alături de telefonistul batalionului, care ținea legătura între linia întâi și spate, și a venit un glonț și l-a omorât, iar eu am rămas cu telefonul. Și atuncea am dat telefon la divizie, la comandament, să ne trimeată repede ajutor pentru că pierdem lupta. Și mi-a răspuns - tot ce spun acuma voi da socoteală la Dumnezeu -, mi-a răspuns un căpitan care era șeful biroului 2, biroul de informaţii şi contrainformaţii, care era francmason. A spus că nu avem trupe ca să vă ajutăm și atunci a trebuit să ne retragem.

În 2-3 ore, din 930 am mai rămas 32, restul, morți și prizonieri. Și atuncea, retrăgându-ne, eu am văzut cămășile de la proiectilele de brand 120 mm, adică cel mai mare calibru, care au fost o grozăvie pentru că făceau explozie și fragmentele de metal nu săreau în sus, ci lateral, și cine era pe alături culcat îl lovea; mai bine era să fii în picioare decât culcat. Și cămășile de la proiectilele de brand, de culoare galbenă prezente acolo nu explodau. Asta este constatarea mea. Am început să cercetez, s-a scris și în presa comunistă dupa aceea. La arsenalul Armatei, unde-i acum Casa Poporului, erau agenți secreți comuniști care nu băgau exploziv în proiectile și proiectilul nu avea decât capsa de pornire și atât. Atuncea noi am făcut pregătire de artilerie fără niciun efect. Efectul ar fi fost colosal, linia întâi a rușilor ar fi fost distrusă că a fost un bombardament colosal, aveam patru țevi și repede se băgau proiectilele; era un ritm extraordinar.

Am cucerit obiectivul dar n-am reușit să-l menținem. Batalionul meu a fost nimicit și de la divizia 13, de care aparțineam, căpitanul era din Cluj, nu a vrut să ne dea ajutor. Și atunci mi s-a trezit o bănuială, pentru că atacul din 19 noiembrie de la Cotul Donului nu a ținut seama, că sunt niște reguli la armată, și anume, că întâi începe pregătirea de artilerie grea, după aceea începe artileria mai ușoară și după aceea pornesc tancurile însoțite de infanterie la atac. La 19 noiembrie s-a început pregătirea de artilerie grea, cu proiectile de 150 mm, care făceau o gaură în pământ cât casa asta.

Pe atunci eram sublocotinent, am ajuns colonel cu timpul. Și au pornit atacul odată cu pregătirea de artilerie și înaintarea tancurilor. Încât, timpul de 2-3 ore, în care, de obicei, se pregăteau cei atacați, nu a mai existat. Tunurile rusești trăgeau și ne-am trezit cu tancurile lor pe linia noastră. Şi spre mirarea și spaima mea, au trecut de linia pe care erau plasate mine anticar; sunt ca niște ligheane cu capac, înăuntru se pune exploziv, trotil, deasupra au o capsa mică și, când trece ceva deasupra, explodează. Are trotilul acesta o forță extraordinară.

Fotografiile făcute de Vasile Șoimaru, acum, după 70 de ani de la momentul relatării trimit spre anii grei ai războiului : aici este Kletskaia, aici este dealul unde stăteau românii, iar în vale erau rușii. Aici era o cazemată, unde stăteau doi ostași români și controlau valea. Aici acum este ridicat un monument al rușilor. Ei spun că doi ruși s-au aruncat peste cazemată dar nu au putut să spargă atunci frontul, l-au spart mai târziu. Aici mai este un tanc distrus de către români, era tancul cel mai modern, de atunci, al rușilor, a cărui fabricare era sprijinită de către americani. Specialiştii noştri şi cei germani au demontat motorul și au găsit lagărele de la tancurile T-34, care erau dintr-un aliaj american. Acest aliaj permitea motorului să ducă benzină, bombe etc. la distanța de 300 km dus și 300 km întors. Unul dintre ofițerii nemți, care era un sas din Codlea, îl chema Raimar, mi-a zis:
- Domnule doctor, am pierdut războiul. Uite le-au dat americanii ceea ce noi de trei ani căutam să furăm de la americani, secretul aliajului ăsta care rezistă la tot, și uite le-a dat rușilor secretul, am pierdut războiul.

Și rușii au fabricat aceste tancuri care au depășit cu 100 km pe cele nemțesti. Cu aceste tancuri au rupt ruşii frontul la Gromki, așa se numea satul din preajma localității Kletskaia... Gromki era un cătun care acum nu mai există, a fost șters de pe fața pământului, nici pe hartă nu mai există punctul dat. Nici biserică nu există pe aproape, au distrus-o bolşevicii. Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Şi i-am spus:
- Hai, părinte, că se văd rușii!
Și el zice:
- Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani.

Eu am fost medic, dacă a-ți auzit, la Racoviță, unde-s Colibașii. Lângă Colibași e un spital rural, că eu dacă am fost pe front în Răsărit, rușilor, comuniștilor, după ocupație nu le-am convenit, mai ales că am refuzat să devin membru de partid comunist, m-au alungat din București. Am avut concurs de medic primar, am fost asistent universitar și nu puteam să fac nimic, și atunci mi-am dat seama că, dacă sercretarul de organizație te punea pe listă, era condamnare la moarte. Așa se făcea; te împușca, te punea pe drum cu pancardul ăla la cap, c-ai furat de la cooperativă. Și mi-am dat seama și am fugit din București. Şi m-am dus la un spital rural, unde am înființat secția de chirurgie, și am lucrat acolo. În felul ăsta am scăpat cu viață, că altfel mă omorau aicea. Batalionul din care făceam eu parte, ca medic, era din Târgoviște. Și mulți veneau la mine, la Racoviță, la consultație; veneau de la Pitești, de la Târgoviște, și am putut să mai iau informație despre ei. Nu am pierdut legătura cu acești oameni. De exemplu, căpitanul nostru, comandant, a avut șansă. Când a strigat: „Înainte, băieți!", i-a intrat un glonț pe gură și i-a ieșit prin spate. Şi n-a avut nimica, domnule, cu mila lui Dumnezeu... Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și cum a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit; era nițel mai în vârstă ca mine.

Vasilel Șoimaru a fost la Cotul Donului, apoi, de la Chișinău, a ajuns la București, special pentru ziua aniversară - 27 septembrie - a doctorului Iosif Niculescu.

Vasile Şoimaru : În vara trecută am mers la aromânii din Albania și Grecia, apoi, trecând prin Chișinău, m-am odihnit câteva zile, după care am plecat spre Stalingrad, azi Volgograd. Scopul principal era să ajung la Cotul Donului a doua oară. Prima dată am fost cu trei ani în urmă, în 2009. Atunci am fost la Kalaci pe Don, în sudul Cotului, dar, după aceea, la începutul anului 2012 am privit filmul „Eroism și jertfă pe Frontul de Est" realizat în 2010 cu participarea eroului nostru, Iosif Niculescu...de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca". O minune de film! Ascultând povestea Dumneavoastră despre Cotul Donului, mi-am zis că vara aceasta mai merg o dată acolo. Nu știam cum să vă găsesc, nu știam nici telefonul Dumneavoastră ca să precizez niște detalii, și am plecat. Am ajuns acolo pe data de 17 august. Toată vara n-a plouat, adica trei luni de zile n-a căzut un strop de apă, și când am intrat în Kletskaia s-a pornit o ploaie, am crezut că s-a spart cerul, nu puteam deschide ușa la mașină. A ținut 45 de minute, încontinuu. Când s-a terminat ploaia și am vrut să deschid ușa a intrat apa în mașină. Acesta a fost un moment de neînțeles pentru mine, pentru că toată vara n-a plouat și, când ajung acolo, adică un român ajunge după 70 de ani acolo, s-a pornit așa o ploaie torențială. Dar nu s-a întâmplat numai acest lucru.

Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealuri m-am urcat pe dealul unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut o cruce dintr-un copac uscat, am legat-o cu scotch și i-am pus un tricolor (o poză cu Tricolorul din albumul meu), și am pus-o acolo, pe un vârf de deal. Mi-a venit ideea aceasta târziu, trebuia să fac această cruce la Chișinău. Când mi-a venit ideea cu copacul mă gândem la tricolor, port un tricolor în masină permanent, dar de data aceasta nu-l aveam cu mine, și atunci mi-am amintit că am o poză cu „Tricolorul Independenței" în primul meu album, „Poeme în imagini", am rupt foaia din album și am prins-o de cruce cu scotch. Am făcut o poză, am deschis un coniac și am băut un pic în memoria celor 150 de mii de români care s-au prăpădit în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad, am lăsat sticla de coniac acolo, lângă cruce, și am început să strig de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că am pus o cruce acolo. Dacă mă auzea sau mă vedea cineva credea că-s un nebun. Eram cel mai fericit om din lume. Iar Roxana de la „Radio România Internațional" tocmai în ziua aceea s-a măritat. I-am trimis un mesaj-S.M.S. de felicitare, prin telefon, de la Cotul Donului: „Felicitări și casă de piatră, de la Cotul Donului! Detalii, când revin în Patrie". Și iată că i-am vorbit astăzi aici în București, despre acele detalii promise la Cotul Donului...

Când ieșeam din Kletskaia, întâmplător mă uit la kilometraj: și acolo se vedea numărul... 1942! Deci, în anul tristei aniversări a 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chișinău, ocolind prin Poltava şi Harkov, pe urmele lui Dimitrie Cantemir, ale lui Alexandru Hâjdeu, tatăl, şi ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, fiul, până la locul acelei mari tragedii... Am fotografiat aceste cifre/acest număr, pentru că mi-am zis că n-o să mă creadă nimeni... Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei Donului, în speranța să văd printre brazdele întoarse de plugurile rusești vreo grămadă de oase românești... N-am văzut așa ceva în acel loc. În schimb am observat culoarea acelor brazde: era roșie ca drapelul neokominterniștilor de la Chișinău sau ca solul vulcanic pe care l-am văzut la aromâni, la frații noștri din Balcani. Aveam impresia că acea culoare a rămas de la sângele vărsat din venele celor 150 de mii de ostași români, căzuți la Don, în septembrie 1942 -februarie 1943. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, și acele brazde roșii... am poze de la Morozovskaia și de la Surovikino pe râul Cir. Toate locurile despre care vorbiți Dumneavoastră în film le-am fixat fototografic.

Iosif Niculescu : În 1942, acest drum eu l-am făcut pe jos, vreo 2.000 de km de la Tighina până la Cotul Donului... Dar la Morozovskaia ați fost, domnule Șoimaru? La Morozovskaia a fost comandamentul Armatei a 3-a, comandant era generalul Petre Dumitrescu. Eu pe vremea aia mă numeam Dumitrescu, pe urmă, după război, în 1962, mi-am schimbat numele în Niculescu... datorită unei întâmplări. Într-o zi de vară, în 1962, la Pitești, aflându-mă la volanul FIAT-ului meu, am încălcat regulile de circulație și Miliția mi-a luat carnetul de șofer. Mai târziu, am mers la București, să-mi iau carnetul. Mă duc la șeful Miliției, îi spun cine (și de la cine) sunt..., dar persoana respectivă zice:
- Luați loc, tovarășe", și cheamă un locotenent și-i zice:
- Mă, du-te și vezi carnetul tovarășului Iosif Dumitrescu!", așa mă chema, Dumitrescu. Ăla s-a dus și nu mai venea, dar comandantului nu-i convenea să stau eu acolo că auzeam diferite lucruri interzise mie... Trece aproape o oră, și ăsta enervat că nu mai venea, l-a chemat și-i zice:
- De ce n-ai venit?". Acela răspunde:
- Să trăiți, tovarășe colonel, dar nu există tovarășul Dumitrescu Iosif. Ăsta nici nu l-a căutat, și atunci mi-am dat seama de inteligența comuniștilor... Atunci mi-am dat seama că dacă-mi schimb numele de familie și documentele, poate scap de urmărirea lor și scap cu viață. Mai târziu am și reușit acest lucru și iată-mă la 98 de ani. Că cine știe cât o mai lungeam.

...Eu cred, domnule Șoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc... Unul, măcar, dintre cei morți, acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfânt în acel pământ și, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări... De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului... Îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români...

Iosif Niculescu: Să vă ajute Dumnezeu și Maica Domnului! Dar, poate-i luminează Dumnezeu pe actualii guvernanți ai României să se lase de bătăliile intestine, politice și financiare, și să convină cu rușii pentru niște săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuți acolo, trimiși la moarte sigură de statul român, pentru dezrobirea Basarabiei și a Bucovinei... Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de cimitire ale soldaților ruși, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veți găsi niciun cimitir în memoria ostașilor români, căzuți pe Frontul de Est... Se știe că pe Frontul de Est, România a pierdut circa 400 mii de români, morți... Cei din prizonierat, cei schilodiți, circa 250 de mii, nu-i pun la socoteală... Când mai ajung o dată acolo, am să plătesc un localnic, să meargă cu mine prin toate cătunele acelea, să-mi spună unde a fost cătunul Gromki și Biserica din cătun. Astă vară n-am putut ajunge prea departe acolo pentru că nu este drum, nici măcar de pietriș, și era o ploaie torențială, care m-a împiedicat să pătrund mai departe pe malul Donului. Dar să știți că am înțeles unde să mai caut, chiar dacă pe harta modernă a acestor locuri Gromki nu există. Poate-l găsesc data viitoare...

Eu, acolo, la Gromki, am explorat terenul bine și am găsit pe malul Donului niște viloage, adică niște săpături pe malul apei unde se strecura apa și curgea la vale și pe o viloagă din alea am găsit o cazemată din lemn, în ea erau biscuiți, gloanțe ș.a., și pe grinda principală de sprijin a cazematei era incrustat 1938 g.[od], adică era făcută cazemata în anul 1938. Nu avea patru vizoare, ci numai trei - sud, vest și nord. Curios lucru, spre est nu avea vizor, dar la est, la 14 km de acolo, peste Don, cu luneta se vedea linia ferată strategică... Noi aveam obiectivul principal să trecem Donul și să cucerim acea linie ferată, că dacă reușeam asta, rușii pierdeau războiul... Și aici, cred eu, a fost o mare trădare de Stat-Major, pentru că acea linie ferată mergea de la Astrahan la Moscova, pe unde veneau ajutoarele americane și, dacă acest Stat-Major punea artileria noastră de 75 mm, nu era nevoie de cea de 120 mm, pentru că dacă bătea acea de 75 mm, care ajungea la 14 km, se termina cu acea cale ferată blestemată... Dar n-a fost să fie acea minune...
- Va urma -

Notă : Textul este o adaptare după discuţia din data de 27 septembrie 2012, în ajunul comemorării a 70 de ani de la începutul Tragediei Armatelor a III-a și a IV-a Române de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, unde s-au prăpădit 156 de mii de ostași români. dintre medicul Iosif Niculescu, veteran de război şi conf. univ. dr. Vasile Şoimaru. Veteranul Iosif Niculescu a mai trăit încă trei luni, când, în noaptea de revelion a anului 2013, a urcat la Ceruri.
În august 2017, în ajunul comemorării a 75 de ani de la tragica bătălie a Stalingradului, Vasile Șoimaru a mai făcut un drum, al patrulea, la Cotul Donului, Stalingrad, Câmpia Calmucă, dar și la Voronej, pe urmele Armatei a II-a maghiare și a VIII-a italiene, care ne-a promis să ne prezinte noi pagini și fotografii despre Tragedia română de la Cotul Donului. Le așteptăm cu nerăbdare. Consemnările aparţin jurnalistei Roxana Iorgulescu-Bandrabur.

-------------------------------
[1] Vasile Şoimaru: informația despre „podul invizibil" dar şi altele din povestirea medicului Iosif Niculescu le-a confirmat mai târziu și bucureșteanca S.C., care a dorit să rămână anonimă. Tatăl ei, Vasile C., căpitan-cercetaș de Cavalerie pe frontul de la Cotul Donului, născut în 1906, a scăpat cu zile după acel dezastru dar a revenit acasă după şase ani de prizonierat, și când a crescut fiica mai mare i-a povestit amănunte din acea bătălie.