Schimbul de informaţii şi cooperarea S.S.I. - Abwher
Imediat după actul de la 23 august 1944, comentatorii de presă, fie din interese politice, fie din neştiinţă, au confundat Serviciul Secret Român (S.S.I.) cu S.S.-ul german, iar Eugen Cristescu - considerat şeful „Gestapo-ului românesc" - era prezentat ca un „personaj odios", „total devotat intereselor germane". Documentele întocmite de „Tribunalul poporului" (atât rechizitoriul cât şi actul de acuzare) pentru procesul din mai 1946, au insistat pe colaborarea între S.S.I. şi Serviciile de Informaţii germane, pentru a se justifica probabil acuzaţia de „trădare naţională". Numeroase documente păstrate în arhiva S.S.I., precum şi declaraţiile făcute ulterior de Eugen Cristescu şi colaboratorii săi mai apropiaţi din Serviciu, sau de unii foşti înalţi demni¬tari ai regi¬mului antonescian, au adus o serie de clarificări asupra problemei. Era vorba de colaborarea S.S.I. cu Abwehr (Serviciul de Informaţii al Armatei Germane) ce nu reprezenta o invenţie a lui Cristescu, ci fusese preluată ca practică a muncii de informaţii din vre¬mea predecesorului său. Se cuvine o scurtă incursiune în această problemă, nu din dorinţa de a spori gradul de credibilitate asupra declaraţiilor lăsate de fostul şef al S.S.I., sau de a-i co¬recta unele afirmaţii în ce priveşte detaliile, ci mai degrabă de a explica stadiul real al raporturilor româno germane în domeniul informaţiilor. E bine ştiut că încă de la numirea sa în funcţia de şef al Abwehrului - la 1 ianuarie 1935 -, legendarul amiral Wilhelm Frantz Canaris a reorganizat şi reorientat întreaga activitate informativă cu caracter militar strategic, în beneficiul Wehrmachtului. În scurt timp, Abwehrul reuşise să-şi organizeze o vastă reţea de agenţi şi colaboratori, atât pe teritoriul marilor puteri, care într un viitor război se puteau confrunta cu armata germană, cât şi în ţările mai mici, care, din interese economice sau geopolitice, puteau juca un rol important în contextul în care Germania reuşea să le atragă în sfera ei de influenţă. Canaris se conducea după doctrina potrivit căreia Serviciile Secrete trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea oamenilor politici şi a diplomaţiei oficiale. Tot el a aplicat şi principiul: „vând ce ştiu pentru a cumpăra ce nu ştiu despre inamic", adică schimbul de informaţii cu Serviciile Secrete similare Abwehrului. Scopul era unul singur: lărgirea mozaicului informaţional de care Reichul avea atâta nevoie în confrunta¬rea cu cei ce i se puteau opune planului de cucerire a „spaţiului vital".
Încă din septembrie 1935, Canaris se întâlnise cu generalul Mario Roatta, şeful Serviciului de Informaţii Militar Italian, cu care a perfectat o alianţă între cele două servicii, deci cu mult înainte ca Hitler şi Mussolini să pună bazele Axei. Tot atunci a stabilit alianţa de aceeaşi natură şi cu Serviciul Secret Ungar, precum şi cu cel japonez, deci cu 5 ani înainte de intrarea Japoniei în Axă[1]. Începînd cu februarie 1937, în sfera de interese a lui Canaris a intrat şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, condus de Mihail Moruzov. Din februarie 1937 şi până la 6 septembrie 1940, cu unele mici întreruperi, direct sau prin interpuşi, Moruzov a realizat mai multe contacte informative cu Abwehr[2]. Această colaborare a fost caracterizată de Eugen Cristescu ca fiind „pe baze strict secrete şi neautorizate de organele competente de conducere ale statului român. De asemenea, Cristescu îşi mai amintea că această colaborare din vremea lui Moruzov „ar fi fost tăinuită lui Armand Călinescu, în acel moment prim‑ministrul ţării, dar s‑ar fi făcut cu ştirea lui Ernest Urdăreanu, mareşalul Palatului". Va trebui să corectăm această afirmaţie, întrucât, aşa cum rezultă din Raportul asupra României" întocmit la 28 iunie 1940 de von Killinger - pentru a informa Berlinul de rezultatele întrevederilor pe care le avusese cu Moruzov şi regele Carol al II‑lea -, se menţionează la un moment dat afirmaţia suveranului român: „Eu am ajutat ca organizaţia Canaris să lucreze în bune condiţii, aici în România"[3], ceea ce dovedeşte fără putinţă de tăgadă că relaţiile S.S.I. - Abwehr fuseseră autorizate la cel mai înalt nivel. Din studiul altor documente de arhivă rezultă că, încă de la sfârşitul anului 1939, se crease în Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române o „secţie specială de legături externe". Aceasta avea ca principală misiune colaborarea cu Serviciile de Informaţii similare ale altor ţări care intrau în zona de interes strategic a României, în scopul neutralizării agenţilor ce desfăşurau acţiuni potrivnice statului român. Precizări în acest sens întâlnim într‑o declaraţie a lui Ionescu‑Micandru: „Misiunea Secţiei de Legături Externe din SSI era de a face legătura direct sau indirect cu Serviciile de Informaţii ale statelor aliate, sau prietene, indicate de guvernul român. Până în 1940 această legătură s‑a făcut în scopul de a obţine un schimb de informaţii cu Serviciile de Informaţii: polonez (direct), cehoslovac (direct), englez (prin delegat), francez (prin delegat) şi în ultimul rând şi cu cel german (prin delegat).
Din 1940, o dată cu schimbarea politicii externe a României şi cu sosirea în ţară a misiunilor militare germană şi italiană, legătura informativă s‑a făcut numai cu organele de resort ale acestor misiuni, prin câte un ofiţer de legătură"[4]. Cu toate acestea, Eugen Cristescu stăruie în afirmaţiile sale că o colaborare oficială şi autorizată între Serviciile Secrete româneşti şi cele germane s‑a realizat după venirea la putere a generalului Ion Antonescu. Pentru a restabili adevărul, chiar în cele mai mici detalii, se cuvine să apelăm din nou la documente. După cum rezultă din raportul întocmit la 6 septembrie 1940 de locotenent‑colonelul Ionescu‑Micandru, ultima întrevedere între Canaris şi Moruzov a avut loc din iniţiativa şefului Abwehrului, imediat după arbitrajul de la Viena (30 august 1940). Plecarea din Bucureşti s‑a făcut la 1 septembrie ora 9,30, iar în ziua de 3 septembrie, însoţit de Ionescu‑Micandru, „ca expert tehnic", Moruzov a avut două runde de convorbiri cu amiralul Canaris, la Veneţia - în holul Hotelului Danieli. S‑au discutat probleme legate de forţele militare sovietice desfăşurate în Basarabia şi Bucovina, acţiunea comunistă în România şi în Balcani, precum şi siguranţa zonelor petrolifere şi a transporturilor pe căile ferate şi pe Dunăre. De asemenea, s‑au stabilit noi măsuri concrete de cooperare în viitor a celor două servicii de informaţii. Având în vedere că la una din întrevederi a participat şi generalul Carboni - şeful Serviciului de Informaţii al Armatei Italiene -, putem conchide că întâlnirea de la Veneţia a pus bazele cooperării informative a Serviciilor de Informaţii ale ţărilor Axei în vederea apărării şi promovării intereselor acestora în zonele strategice de interes. Documentele ne mai spun că Micandru şi Moruzov au părăsit Veneţia la ora 17,17, iar în ziua de 5 septembrie, ora 23 au sosit la Bucureşti[5]. Aici evenimentele politice se precipitau. Mişcarea Legionară aţâţase masele împotriva lui Carol al II‑lea, făcându‑l răspunzător de prăbuşirea graniţelor. Câteva zeci de mii de legionari şi simpatizanţi ocupaseră piaţa din faţa Palatului Regal, cerând „capul lui Vodă şi al metresei sale". Se desfăşura ceea ce istoricii şi memorialiştii legionari numesc „revoluţia legionară"[6]. La 6 septembrie Regele Carol al II‑lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, iar generalul Ion Antonescu a preluat întreaga putere în stat. Moruzov a fost arestat de Poliţia legionară şi internat la Jilava, fiind făcut răspunzător de „unele atrocităţi comise de regimul carlist asupra legionarilor".
În lipsa lui Moruzov, din ordinul generalului Alexandru Ioaniţiu - devenit şeful Marelui Stat Major al armatei române -, colonelul N. Vlădescu urma să gireze funcţia de şef al Serviciului Secret, până la o nouă numire prin decret regal. Colonelul Vlădescu primeşte un raport în ziua de 7 septembrie din partea locotenent‑colonelului Ionescu‑Micandru, prin care era anunţat că în ziua următoare „va sosi la Bucureşti amiralul Canaris, care va rămâne trei zile"[7]. „Am raportat domnului Prim‑ministru (generalului Ion Antonescu) - spune colonelul Vlădescu în raportul său adresat M.St.M. - despre aceasta, şi mi‑a ordonat ca domnul amiral Canaris să nu ia contact cu nimeni decât cu Domnia Sa"[8]. În nota de convorbiri între amiralul Canaris şi generalul Ion Antonescu, întocmită la 11 septembrie 1940 se consemnează următoarele: „Domnul general Antonescu a accentuat că domnul locotenent‑colonel Ionescu (Micandru - n.n.) va primi toate cererile ofiţerului german de legătură - von Stransky - şi că le va satisface spre deplina noastră mulţumire. În timpul discuţiilor, domnul general Antonescu a accentuat de mai multe ori că, din partea organelor româneşti, se va face totul pentru a satisface sută la sută interesele germane. Noul regim din România s‑a alăturat Axei Berlin‑Roma şi va continua această cale, fără a se lăsa abătută de la ea. Mai departe, Primul‑ministru a spus textual: «Generalul Antonescu este soldat şi merge drept înainte, fără a privi la dreapta sau la stânga. Este de la sine înţeles că noua conducere a Serviciului de Informaţii ia asupra sa toate obligaţiile pentru care s‑a făcut înţelegerea de la Veneţia.»"[9].
Deci generalul Ion Antonescu nu a făcut altceva decât să autorizeze colaborarea informativă între Serviciile Secrete de informaţii ale armatelor română şi germană, aşa cum făcuse şi Carol al II‑lea. În ce‑l priveşte pe Eugen Cristescu, după instalarea sa ca director general al SSI la 15 noiembrie 1940, a reorganizat Secţia de legături externe, căreia, mai întâi i‑a dat o nouă titulatură: „Secţia III - „G". Amănunte interesante în acest sens ne oferă fratele său, Gheorghe Cristescu: „Secţia specială «G» a fost înfiinţată în cadrul SSI la intervenţia puternică făcută de Marele Cartier General al lui Hitler, prin Misiunea Militară Germană din România, direct pe lângă Antonescu, indicându‑se totodată atât ofiţerul care va conduce legătura dintre «Abwehrstelle» (secţia din România a Serviciului de Informaţii al armatei germane) în persoana maiorului Stransky Alexandru – ofiţer activ din armata germană -, dar şi a ofiţerului român, în persoana locotenent-colonelului de stat major Ionescu‑Micandru. (...) Berlinul, respectiv Cartierul General de la Berchesgarden, a insistat special pentru numirea acestui ofiţer la conducerea Secţiei speciale «G», scoţându‑se de la conducerea veche un ofiţer de stat major foarte capabil - colonelul Constantin Antonescu –, căruia i s‑a dat comandă de unitate activă"[10].
În cadrul schimbului de informaţii şi a cooperării dintre S.S.I. şi Abwher un rol important l‑au jucat conferinţele pe care ofiţerii de informaţii germani le ţineau la sediul SSI ori al MStM în prezenţa ofiţerilor români cu sarcini informative pe Frontul de Est. În urma acestor conferinţe, Eugen Cristescu întocmea ample rapoarte pe care le înainta direct la Cabinetul Militar al mareşalului Ion Antonescu. Din conţinutul lor aflăm că erau analizate: configuraţia fronturilor, intenţiile de manevră ale comandamentelor armatelor britanice, americane şi sovietice, necesitatea măsurilor de protecţie contrainformativă etc. În urma acestor acţiuni de informare se stabileau de regulă sarcinile informative pentru structurile celor două servicii, S.S.I. şi Abwher. De exemplu, la conferinţa din 10 aprilie 1942, colonelul Kintzel, din Secţia a II‑a a Statului Major al Armatei de Uscat, şeful Frontului de Est s‑a referit la faptul că, până în acel moment, Comandamentul german a subestimat valoarea Armatei Sovietice. Printre cauzele acestei erori, ofiţerul german a menţionat: „Concluziilor trase de către Serviciul de Informaţii german în urma războiului ruso‑finlandez, război în care Armata Sovietică s‑a prezentat slab din punct de vedere al conducerii operaţiunilor, instrucţiei, disciplinei, moralului, dotării şi serviciilor de aprovizionare. Aceste constatări le‑a făcut şi Comandamentul Sovietic care, drept consecinţă, a înlocuit pe mareşalul Voroşilov de la conducerea armatei prin mareşalul Timoşenko. Acesta din urmă, în baza misiunilor primite, a luat măsuri de redresarea lipsurilor constatate în toate domeniile şi în special pentru complectarea disciplinei, dotarea armatei şi refacerea moralului soldatului sovietic". Interesantă este şi o altă cauză a erorilor de evaluare făcute de germani: „Prin măsurile de ordin contrainformativ luate de către organele sovietice, agenţii Serviciului de Informaţii german nu au putut pătrunde în interiorul U.R.S.S. pentru a culege informaţii într‑o zonă mai adâncă de 100-150 km de la frontieră. În această zonă s‑au putut obţine date precise de ordin informativ, însă nu s‑au putut şti ce se petrece în interiorul U.R.S.S.. Datorită acestui fapt, nu s‑a putut cunoaşte care sunt posibilităţile industriale ale U.R.S.S., cu atât mai mult că majoritatea statelor capitaliste erau dispuse să subestimeze dezvoltarea industriei sovietice, considerând‑o numai ca o creaţie a propagandei sovietice, ea neexistând în realitate"[11].
Pentru exemplificare se menţionează că înainte de începerea războiului contra URSS, Comandamentul german aprecia că armata sovietică dispunea de circa 10 000 care de luptă. În realitate însă s‑a văzut mai apoi că, de la începutul războiului şi până în aprilie 1942 au fost distruse 26 000 care de luptă şi totuşi Sovietele mai dispun de 80 Brigăzi care de luptă[12]. De asemenea, ofiţerul german, căruia se pare nu‑i scăpa nici un amănunt din analiză, mai menţiona că: „Sovietele au întrebuinţat mijloace de inducere în eroare a informatorilor oficiali cu ocazia diferitelor parăzi şi festivităţi militare, făcând să defileze aceleaşi unităţi de mai multe ori şi păstrând un desăvârşit secret asupra noilor mijloace de luptă, camuflajul şi conspirativitatea fiind un specific al Sovietelor. Abia după începerea războiului actual, s‑a putut cunoaşte gradul de pregătire al Armatei Roşii"[13].
Un alt aspect extrem de interesat prezentat în cadrul consfătuirilor se referă la multe din necunoscutele Armatei Roşii, care au surprins Comandamentul Armatei Germane, ceea ce a dus în cele din urmă la eşecul cuceririi Moscovei. Iată cum este prezentat de analiştii germani: „În ceea ce priveşte armata sovietică, Comandamentul german a fost surprins de apariţia: carului de luptă de 52 de tone; tunului rachetă; cum şi de tenacitatea în luptă a soldatului roşu care, chiar încercuit, a rezistat fără aprovizionări, mâncându‑şi camarazii morţi, fiind în cele din urmă capabili să atace şi să scape de încercuire. De asemenea, Comandamentul german a mai fost surprins la data de 4 decembrie 1941, de apariţia pe front în regiunea Moscovei, a următoarelor noi MU: 80 Divizii Infanterie; 80 Brigăzii Infanterie; 10 Brigăzi care de luptă; 25 Divizii Cavalerie. Toate aceste MU au apărut pe front în momentul când germanii erau în plină ofensivă pentru cucerirea Moscovei. Această acţiune a fost întreprinsă datorită faptului că trupele sovietice din linia I‑a erau complet epuizate şi efectivele completate cu civili şi copii. Existenţa MU semnalate mai sus, nu a fost cunoscută germanilor prin nici un mijloc"[14]. Iată şi concluzia formulată de colonelul Kintzel: „Trebuie să nu mai cădem în greşeala de a subestima forţa combativă a armatei sovietice şi potenţialul de război al URSS. Trebuie să ne aşteptăm că vom mai întâlni încă rezistenţe serioase în ofensiva din primăvara acestui an. Nu trebuie să contăm pe frământări de ordin intern în URSS şi nici pe o dezagregare a armatei sovietice"[15].
Am citat în extenso din aceste documente pentru a sublinia că ofiţerii germani ofereu colegilor lor din SSI şi Secţiei a II‑a a M.St.M. nu numai o informaţie despre valoarea şi tăria forţelor inamicului comun, dar mai ales modelul unei analize reci, obiective şi critice, fără cosmetizări şi explicaţii politice, în care nu era omisă evidenţierea propriilor slăbiciuni şi limite în cunoaştere. Mesajul era foarte clar: necunoaşterea inamicului poate duce la surprindere, erori de comandament şi, prin urmare, la inevitabile eşecuri. De aici, rolul extrem de important al informaţiilor în timp de campanie. La fel de instructive pentru ofiţerii SSI s‑au dovedit informaţiile furnizate de colonelul Rödler cu ocazia consfăturirii din 23 iulie 1942. Printre altele, ofiţerul german atrăgea atenţia – la 41 de zile după primul bombardament al aviaţiei americane supra României[16] -, că: „În Orientul Apropiat se găsesc circa 150 de avioane americane, care, probabil, vor fi utilizate pentru atacul zonei petrolifere din România". Astăzi ştim că atacul s‑a produs peste mai bine de un an, la 1 august 1943. Datorită măsurilor luate din timp, respectiv întărirea artileriei antiaeriene germane şi române din zonă şi suplimentarea sistemului de protecţie contrainformativă, rezultatele atacului au fost limitate. Producţia de petrol nu a fost afectată în mod hotărâtor, iar pagubele de partea aviaţiei americane au fost însemnate. Din 177 de bombardiere care au atacat Valea Prahovei, 162 au ajuns în zona petroliferă, 41 au fost doborâte, 88 s‑au înapoiat la bază, din care 55 cu avarii (unele au aterizat pe parcurs), iar 147 aviatori au murit în acţiune, 116 fiind luaţi prizonieri[17]. Şi tot cu ocazia conferinţei din 23 iulie 1942, acelaşi colonel Rödler atrăgea atenţia că armata americană este destul de puternică „pentru a întreprinde o acţiune, fie în Vestul Europei (în Irlanda se află astăzi circa 100 000 americani), fie în Orientul Apropiat"[18]. Evaluare corectă, întrucât acţiunea se va produce peste doi ani, la 6 iunie 1944, cunoscută sub numele de „Operaţiunea Overlord" sau „Marea debarcare".
Se pare că specialiştii S.S.I. au deprins repede sistemul de analiză şi acribia ofiţerilor germani, aşa încât în evaluarea prezentată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, la sfârşitul lunii martie 1943, despre situaţia şi posibilităţile Armatei Sovietice, se formulează următoarea concluzie: „Armata Sovietică în urma ofensivei de iarnă a suferit pierderi foarte mari în efective şi materiale. Guvernul şi comandamentul sovietic, judecând posibilităţile sale în personalul de comandă, forţe vii şi materiale, a ajuns la hotărârea de a lupta cu mase de unităţi blindate şi mecanizate, prin care speră a da lovitura decisivă trupelor aliate. Pentru aceasta face toate eforturile în vederea fabricării în masă de tancuri şi organizarea numeroaselor unităţi blindate şi motomecanizate, pe care le angajează în luptă până la completa lor nimicire, formând însă mereu unităţi noi. Sursa principală de fabricaţie a mijloacelor şi organizarea unităţilor blindate o formează regiunea Urali. Desfăşurarea actuală a ofensivei de iarnă a Sovietelor dusă cu un important număr de M.U. şi în special de blindate se pare că a marcat din partea Axei o tendinţă de a supraestima posibilităţile sovietice, fenomen cu totul contrar celui de la începutul războiului, când forţa Armatei Roşii a fost subestimată"[19]. Probabil că la aceste aspecte se referea Eugen Cristescu atunci când a afirmat că „în fapt, această colaborare (dintre S.S.I. şi Abwher - n.n.), s‑a soldat cu reale câştiguri pentru Serviciul de Informaţii Român". Fie şi prin aceste atestări documentare, se conturază pentru istoriografia domeniului teza conform căreia schimbul de informaţii şi cooperarea dintre ofiţerii S.S.I. cu profesioniştii germani ai frontului secret a fost o experienţă extrem de utilă. Din nefericire, acesta nu a putut fi valorificată în perioada care a urmat, datorită pierderilor dezastruoase pe Frontul de Est, iar în domeniul informaţiilor astfel de eşecuri se plătesc uneori foarte scump.
După actul de la 23 august, din ordinul Comandamentului Armatei Sovietice de ocupaţie, structurile informative ale S.S.I. care activaseră pe Frontul de Est au fost desfiinţate, iar asupra ofiţerilor şi a documentelor informative întocmite de ei, s‑a declanşat o adevărată „vânătore de vrăjitoare". Documentele din arhiva Frontului de Est au fost fie distruse, fie au luat masiv drumul Moscovei. În timpul regimului comunist, majoritatea ofiţerilor S.S.I. au fost condamnaţi la ani grei de temniţă, fiind acuzaţi de „activitate intensă contra clasei muncitoare". O astfel de aberaţie venea să acopere adevărul, şi anume experienţa copleşitoare acumulată în timpul campaniei de reîntregire naţional‑statală din cel de‑Al Doilea Război Mondial. În schimb, după cum se cunoaşte foarte bine, ofiţerii Abwherului din structurile Frontului de Est - în frunte cu Reinhard Gehlen[20] şi întreaga sa arhivă -, au avut o altă soartă[21]. Au fost recuperaţi de americani şi puşi imediat la lucru, experienţa lor informativă contra sovieticilor fiind folosită, nu numai la fundamentarea structurilor informative ale regimului democratic din Germania Federală ci mai ales la confruntarea Est‑Vest din timpul războiului rece, al cărui deznodământ, de asemenea, îl cunoaştem acum foarte bine. Continuitatea şi discontinuitatea în activitatea de informaţii par să devină astfel elemente fundamentale în stabilirea coeficienţilor de valoare şi a eficienţei în domeniul activităţii de informaţii, iar Eugen Cristescu are meritul de a fi intuit acest aspect. În finalul raportului său despre Organizarea şi activitatea S.S.I, aminteşte despre „firul de continuitate şi tradiţie informativă", care în concepţia sa ar trebui să se sprijine „pe spiritul de solidaritate şi de înţelegere, ca şi pe succesiunea generaţiilor". Fără îndoială că este un mesaj peste timp transmis de Eugen Cristescu noilor generaţii de profesionişti ai domeniului.
-------------------------------------------------------------------------------------
[1] Vladimir Alexe, Abwehr contra FBI. Secrete bine păzite, Editura Românul, Bucureşti, 1992, p. 25.
[2]Vezi pe larg la Cristian Troncotă, Din istoria unei colaborări SS1‑Abwehr 1937‑1940, în „Magazin istoric", iulie‑septembrie 1994.
[3] Arh. NIC., fond. PCM –SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1.037, f. 286.
[4] Arh. SRI, fond „p", dosar nr. 80 536, fila 9.
[5] Ibidem, fond „d", dosar nr. 3.717, f. 23‑27.
[6] Vezi pe larg la Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939‑6 septembrie 1940), Ediţia a 11‑a, Colecţia „Omul nou", Madrid, 1990, p. 439 şi urm.
[7] Arh.SRI, fond „d", dosar nr. 3 717, f. 28.
[8] Ibidem, f. 30.
[9] Ibidem, f. 31.
[10] Ibidem, dosar nr. 88 438, f. 43‑44.
[11] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 383/1942, f. 3.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem, f. 5.
[14] Ibidem, f. 6.
[15] Ibidem, f. 8.
[16] Primul atac aerian american asupra României (şi Europei), având ca obiectiv zona Ploieşti s‑a petrecut la 12 iunie 1942. La raid au participat 13 bombardiere B‑24 (utilizate prima dată în operaţii militare) care au aruncat bombe la întâmplare, de la Constanţa la Ploieşti. Încheiat cu un eşec total, bombardamentul nu a fost anunţat oficial de SUA, dar nici de autorităţile germane şi române, care nu erau interesate să se afle că aviaţia americană era capabilă să efectueze bombardamente asupra unor obiective din Europa. (Vezi Istoria României în date, coordonator Dinu C. Giurescu, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 455).
[17] Ibidem, p. 457‑458.
[18] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 94/1941, f. 61‑62.
[19] Arh. SRI, fond „d", dosar nr. 6456, f. 1‑16.
[20] Născut în 1902, la Erfurt, după absolvirea şcolii de ofiţeri, în 1921, Gehlen a fost repartizat la arma artilerie. Numit la comanda Serviciului de Informaţii al forţelor germane de pe frontul de Est, în 1942, Gehlen a dovedit calităţi profesionale de excepţie, reuşind să pună bazele unei vaste reţele de agenţi pe teritoriul URSS. Evaluarea acestor informaţii, alături de cele provenite de la agenţii SSI, erau făcute, după cum atestă documentele, de către ofiţeri germani specialişti, în cadrul consfătuirilor periodice cu ofiţerii români.
[22] Vezi pe larg mai nou, cu referinţe bibliografice Cristian Troncotă, Ioan Bidu Horaţiu Blidaru, Serviciile Secrete ale Franţei, Germaniei, Italiei, Spaniei şi Portugaliei înainte şi după Războiul Rece, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p.83‑84.