Asupra relaţiilor dintre români şi evrei în perioada 1938-1944 nu se pot trage concluzii definitive „finale”. Dovadă stă însăşi cartea de faţă, care aduce în discuţie foarte multe documente nevalorificate încă despre această perioadă, consolidând unele teze deja existente sau aruncând semnul întrebării asupra veridicităţii altora. Cu siguranţă, viitorul o să scoată la lumină şi alte surse, deocamdată inedite. Aşadar, nici acum, prin publicarea volumului de faţă, interpretarea perioadei nu este „finală” - după titlul pretenţios al unui material însăilat având în vedere dorinţa autorilor de a-şi aroga ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt în istoriografie nu există, decât cel mult la nivelul unei pretenţii neştiinţifice. Interpretări asupra problemei relaţiilor dintre români şi evrei în perioada 1938-1944 au apărut imediat după Al doilea Război Mondial; de un subiectivism major. Tribunalul Poporului, în 1946, a preluat toate elementele de propagandă antiromânească ale Moscovei şi a întocmit un act de acuzare aflat, în multe locuri, în flagrantă discordanţă cu realitatea, inclusiv în tratarea atitudinii Regimului Antonescu faţă de evrei. Şi totuşi, pe baza lui s-au pronunţat condamnări la moarte. Singurul care le putea bloca, Regele Mihai, le-a aprobat - din oportunism şi şi-a asigurat încă un an şi jumătate de Domnie. regimul comunist, care a durat până în 1989, a impus o permanentă privire critică la adresa lui Ion Antonescu. În ultima parte a acestui regim, însă, se înregistrează o anumită rezistenţă la exagerările privind oprimarea evreilor în perioada antonesciană; apărea şi o carte despre Pogromul de la Iaşi din 1941, în care numărul morţilor era indicat după surse de încredere, arhivistice, în jur de 3.000 - volumul fiind, din aceste motiv, permanent criticat de către istoriografia evreiască.Odată cu căderea comunismului a avut loc o revedere a Istoriei, context în care s-a declanşat un adevărat conflict între istoricii evrei, care doreau să impună ideea unui Holocaust în România, şi unii istorici români, care îl negau. Indiscutabil, după 1989 trebuiau îndreptate mai multe teze greşite impuse în perioada comunistă, cu privire la România celui de-Al Doilea război Mondial. În primul rând teza caracterului nedrept „imperialist” al războiului dus de Ion Antonescu împotriva U.R.S.S. majoritatea istoricilor şi aproape totalitatea opiniei publice româneşti au îmbrăţişat teoria războiului drept, de eliberare naţională. În ochii celor mai mulţi români tot ce a făcut Ion Antonescu a ajuns a fi subordonat acestui ţel. de aceea, Ion Antonescu este considerat de către aceştia un erou naţional: a luptat şi a murit pentru un ţel major al Poporului Român. Aşa se explică apariţia unui curent major de „reabilitare”, de înlăturare a formulei „criminal de război” aruncată asupra lui în 1946. A apărut însă şi tendinţa de idealizare a Mareşalului, cel care, totuşi are o serie de acţiuni criticabile; între acestea şi unele care-i vizau direct pe evrei. După 1989, încercări de restabilire a adevărului istoric au avut loc pe două planuri, amândouă implicând şi istorici: în planul societăţii civile, cu antrenarea mai ales a unor veterani de război; în planul lumii politice, mai ales prin dezbaterile în Parlament. In concluziile asupra problemei relaţiilor dintre români şi evrei în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, trebuie pornit de la compararea număruluio evreilor din România anului 1940, cu cei din românia anului 1945, şi de identificarea cauzelor care au generat înjumătăţirea acestui număr.
Teza istoriografiei evreieşti, căreia i s-au ataşat şi câţiva istorici români şi mulţi politicieni români, susţine că au fost omorâţi, de către români, 400.000 de evrei. Acceptând această teză, se poate spune că în România a fost Holocaust. 400.000 este, însă, doar o aproximaţie; numărul diferă chiar în interiorul istoriografiei evreieşti.În „Raport final” se indică 280.000-300.000 (în care ar intra evreii din Ucraina)[1] La care se adaugă cei din Transilvania de Nord-Est. În cursul pe care l-a ţinut la Colegiul Naţional de Apărare din Bucureşti, pe 18 martie 2002, Radu Ioanid susţinea că au fost omorâţi 270.000 de evrei români şi ucraineni [2]. Carol Iancu menţionează aproximativ 400.000[3]. Jean Ancel - 401.000[4]. Cifra cea mai mare o indică Comitetul Mondial Evreiesc - 470.000[5], iar cea mai mică cifră o găsim la Gerald Reitlinger - între 70.000 şi 140.000 - în teritoriile controlate de Ion Antonescu şi 120.000 în Transilvania de Nord-Est, ocupată de Ungaria; îndică, însă, şi un posibil total de 220.000[6]. ş.a.m.d. de remarcat aproximaţiile foarte largi (cu excepţia lui Jean C. Ancel care ştie totil foarte „precis”), ducând la normala concluzie a lipsei unei baze ştiinţifice de calcul. Un sobru şi foarte bine documentat istoric, Dumitru Şandru, concludea: „Rezultatele la care au ajuns unii dintre autorii de origine evreiască sunt lipsite de acurateţe, din cauză că ei au falsificat cifrele de la care îşi pornesc analiza (subl. ns.), sporindu-le ori micşorându-le în funcţie de modul în care doreau să tragă concluziile”[7]. Aşadar nu este vorba doar de o lejeritate în consemnare, sau de lipsa unei aplecări ştiinţifice asupra subiectului, ci de rea credinţă, de încercare conştientă de mistificare a adevărului - atitudine evidentă de condamnat.
Există în istoriografia evreiască şi teza extremă, conform căreia, în România s-ar fi manifestat cel mai puternic antisemitism din Europa; „Nu este o exgerare - scrie Hannah Arendt - să spunem că România a fost « cea mai antisemită ţară din Europa »”[8]. Pe aceeaşi linie, Paul Johnson decretează: „Austriecii au fost mai răi decât germanii..., iar românii nu au fost mai buni decât austriecii, ba, în unele privinţe, au fost chiar mai răi”[9].
In stabilirea unor concluzii cât mai aproape de adevăr, trebuiesc avute în vedere toate mişcările de populaţie:
- cele impuse de ruşi;
- cele impuse de români;
- cele impuse de maghiari;
- cele voluntare, ale evreilor.
Conform Recensământului din 1930, în România mare trăiau atunci 728.000 evrei; probabil sporul natural al populaţiei a mărit cifra spre 750.000 (unii avansează chiar 800.000) în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1941 - conform lui Sabin Manuilă şi Wilhelm Filderman -, recensământul din luna mai, deci înaintea intrării României în război, indica, în urma pierderilor teritoriale din 1940:
- în România - 302.000 evrei;
- în teritoriul românesc ocupat de Ungaria - 138.000 evrei;
- în teritoriile româneşti ocupate de URSS - 275.000 evrei;
- în cadrilaterul ocupat de Bulgaria - 807 evrei[10].
În general, se admite că în România anului 1945 locuiau între 350.000 şi 400.000 de evrei. Concluzia pripită - fără o analiză ştiinţifică - sau interesată a dus la teoria conform căreia 400.000 de evrei au fost asasinaţi; unii autori evrei îi pun chiar pe toţi dispăruţii în seama acţiunii criminale a românilor.
Imediat după Al Doilea Război mondial, autorităţile româneşti au încercat să stabilească date exacte. M.A.S., Comisia pentru studiul problemelor păcii, a cerut M.A.I. - prin adresa nr. 32.666/30 noiembrie 1945 - întocmirea unei lucrări privind „numărul evreilor ucişi sub regimul de dictatură din România”; era semnată de Eugen Filotti. Rezoluţia ministrului de interne: „Da. Se va întocmi pe baza datelor existente în arhive”. Materialul urma să fie folosit la Conferinţa de Pace în cadrul căreia se prevedeau atacuri la adresa României pe seama problemei evreieşti. M.A.I. a ordonat organismelor în subordine să facă investigaţii amănunţite pentru toată perioada 6 septembrie 1940 - 23 august 1944[11]. dar, cu toate investigaţiile făcute, cifrele privind evreii români dispăruţi sunt aproximative; nu există ostatistică exactă, dar se poate ajunge în apropierea adevărului folosind, cu bună credinţă, toate sursele de informare.
Precis se ştie un singur lucru: în momentul ocupării Cadrilaterului de către Bulgaria, sptembrie 1940, acolo au rămas 807 evrei. Toate celelalte sunt cifre-date aproximative. din Basarabia şi Bucovina de Nord, ruşii au deportat mai mult de 10.000 de evrei, în perioada cât au stăpânit aceste regiuni (iunie 1940-iunie 1941). În momentul eliberării celor două provincii, iunie-iulie 1941, benevol s-au refugiat în U.R.S.S. aproximativ 100.000 de evrei; erau acei evrei care se puseseră cu zel, în slujba ocupantului şi se temeau de pedeapsă din partea românilor[12]. conform calculelor lui Gerald Retlinger, în urma deportărilor făcute de ruşi şi a plecărilor în URSS, în 1941 mai rămăseseră în Basarabia doar 120.000 evrei faţă de 206.958, înaintea ocupaţiei ruseşti. Se adăugau cei deportaţi sau plecaţi din Bucovina de Nord[13]. sunt foarte multe date privind evreii deportaţi de unguri din Transilvania de Nord-Est; unele au fost deja prezentate; să menţionăm în plus două: Matatias Carp indică 148.288 deportaţi, din care 121.270 exterminaţi: Ladislau Gyemant menţionează un total de151.125 evrei în regiune, dintre care, aproximativ 130.000 deportaţi [14].
- Va urma -
Fragment din volumul „Evrei şi români în secolul XX”, vol. II
-------------------------------------------
[1]Comisia Internaţională pentru studierea holocaustului în România, Raport final, preşedinte Elie Wiesel, editori: Tuvia friling, Radu ioanid, Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.178.
[2] randolph L. Braham (coordonator), Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană, coautori: Lya Benjamin, Dalia Ofer, Radu Florian, Jean c. Ancel, Paul A. Shapiro, Leon Volovici, Radu Ioanid, Raphael vago, Carol Iancu, Voctor Eskenasy, Vladimir Tismăneanu, Michael Shafir, Bucureşti, 2002, p.7.
[3] Carol Iancu, Evreii din România (1866-1010). De la excludere la emancipare, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996,, p.10.
[4] Academia Română, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, vol. IX, coordonator Dinu C. Giurescu.
[5] Apud. Dumitru Şandru, Mişcări de populaţie în România (1940-1948), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.144.
[6] Gerald reilinger, The Final Solution, New York, 1961, p. 497.
[7] Dumitru Şandru, op. cit., p. 145. D.Ş. prezintă, în susţinerea afirmaţiilor sale, două exemple: 1. În judeţul Cernăuţi, conform Recensământului din 1930, trăiau 51.247 evrei, dintre care mulţi în afara oraşului Cernăuţi, însă şef rabinul Moses Rozen indică doar în Cernăuţi 70.000 de evrei: Moses Rozen, Primejdii, încercări, miracole. Bucureşti, 1990,, p. 28.
2. În Ismail trăiau 1.680 evrei; toţi au fost deportaţi peste nistru de către români. Dar, lista întocmită pe teren de cenzorii militari arată că plecaseră cu ruşii 1.178 evrei; fuseseră deportaţi de români doar 211 - apud. Alex. Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Bucureşti, Editura RAO, 2010, p.407-408.
[8] Hannah Arendt, Eichman in Jerusalem, New York, 1994 - apud ndrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 17.
[9] Tot la Andrei Oişteanu, op.cit., p.18, formularea lui Paul johnson în A history of the Jewis, New York, 1988.
[10] Sabin Manuilă, Wilhelm Filderman, The Jewish population in Romania during World War II, Iaşi, 1997.
[11] ACNSAS, D 008894, f.1. S-au strâns foarte multe rapoarte, de la Poliţie, Jandarmerie, Siguranţă, aduc date disparate din unele judeţe ori localităţi; ca urmare, nu se poate face o statistică generală. - Idem, f. 3-33.
[12] Ion Alexandrescu preia o informaţie dată de Institute of Jewish Affairs, din 1943 (Eug.M. Kullischer, The Deplacement of population in Europe) conform căreia 100.000 evrei s-au refugiat cu trupele sovietice - în vol. Somnul raţiunii naşte monştri. O anchetă despre situaţia evreilor din România anilor celui de-Al doilea Război Mondial, coordonator Silvia Constantinescu, Forlag HB, Sweden, 2013, p.88. Mai există o dovadă a acestui număr mare de evrei aflaţi în URSS la sfârşitul războiului, în 1947, Wilhelm Filderman fiind informat că trăiau în URSS, în condiţii grele, aproximativ 100.000 evrei din Basarabia şi Bucovina, cerea ajutorarea acestora de către Statul Român, Vezi Dumitru Şandru, op. cit.,143.
[13] Apud Dumitru Şandru, op. cit., p. 143.
[14] Ladislau Gyemant, Evreii din Transilvania. Destin istoric. The Jews of Transilvanies. A Historical destiny, p. 124-125.