Ieșită din Primul Război Mondial cu împlinirea integrală a idealului național de a trăi în libertate și demnitate în perimetrul neciuntit al pământului străbun, România Întregită s-a plasat, în așa mod, pe traiectoria evoluției istorice europene și universale. Obținând reașezarea societății românești pe noile fundamente garantate de împlinirea idealului național, în urma războiului de reîntregire (1916-1918), tânăra generație a considerat că se poate acum dedica în întregime operei de reconstrucție spirituală a Noii Românii[1].

În studiul său din 1934 dedicat generației, Mircea Vulcănescu (1904-1952) considera că misiunea congenerilor săi, misiune izvorând din acel moment istoric al societății românești, cuprindea: asigurarea unității sufletești a românilor, uniți politicește prin sacrificiul generației precedente; exprimarea în forme de creație universală a acestui suflet național și, nu în ultimul rând, pregătirea pentru momentele istorice grele care ar fi putut să survină[2]. Aceleași sentimente de stringență a redefinirii spiritualității naționale și de expansionism cultural îl animau și pe Mircea Eliade (1907-1986), care afirma că, spre deosebire de înaintașii care se născuseră și trăiseră cu idealul întregirii neamului, făcea parte din prima generație ce se năștea pentru cultură: „Eram prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Ca urmare, „aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile”[3]. Era vorba, în esență, de completarea unității politice cu o unitate spirituală creatoare, capabilă să concureze la bursa universală a valorilor spiritului cu produse culturale reprezentative și competitive[4].

Desăvârșirea unității politice a României a reclamat, în învățământ, ca și în istoriografie și în celelalte domenii ale științei și culturii, un amplu efort de reorganizare. „O muncă grea ne așteaptă, - scria istoricul Ion Ursu în 1924. – Măreața clădire a istoriei noastre are nevoie încă de multe cărămizi până să fie terminată. Va fi nevoie încă de munca multor generații pentru ca acest strălucit edificiu să fie complet. Aceasta nu se va putea îndeplini decât prin armonizarea și concentrarea energiilor și prin o înțeleaptă diviziune a muncii dictată de iubirea față de trecutul neamului nostru”[5]. Marea Unire din 1918 a modificat inclusiv și mai ales coordonatele geopolitice ale Basarabiei, reorientându-i evoluția „dinspre Răsăritul slav al anarhiei, spre Occidentul originii și viitorului nostru”[6]. „Bătrânul Tyras - Nistrul nostru de astăzi”, afirma Stoian Stanciu, învățător din județul Cetatea Albă, „stă din nou, așa cum era pe vremuri, hotar prăpăstios între două lumi cu structură deosebită” [7].

În cunoscutele sale conferințe ținute în fața studenților basarabeni din București și din Iași în 1927, Onisifor Ghibu menționa, pe bună dreptate, că Primul Război Mondial transferase granița lumii occidentale de pe râul Prut pe râul Nistru. Ca urmare a acelei modificări esențiale, în prim-planul tuturor preocupărilor postbelice se plasa ideea de modernizare a României prin europenism, de asimilare cât mai deplină și profundă a valorilor culturii și civilizației Europei Occidentale[8]. Potrivit opiniei lui O. Ghibu, românitatea interbelică, - etnică și politică, - impunea ca directive majore trei principii esențiale și anume: naționalismul luminat, patriotismul și regionalismul constructiv. Mai mult decât tineretul din celelalte provincii istorice, tineretul basarabean urma să conștientizeze că, „mai ales după experiențele făcute cu concepțiile internaționaliste, care au dus Rusia la dezastru, principiul național trebuie să determine întregul lor crez”[9].

Naționalismul luminat, în accepția lui O. Ghibu, însemna, „pe de o parte, încrederea deplină în puterea valorilor morale și intelectuale ale neamului din care facem parte, iar pe de alta, tendința permanentă de a ridica pe toate terenele neamul, apărându-l de influențe și primejdii străine, convinși că prin naționalismul luminat și sănătos se întărește umanitatea însăși”[10]. Ca și naționalismul luminat, patriotismul abia începând cu 1918 urma a fi cultivat și creat în mediul tineretului basarabean. „Moldovenii pe timpul Rușilor, - afirma în această privință O. Ghibu, - își iubeau pământul și provincia lor, Basarabia, dar conștiința de Patrie nu o aveau, precum nu o aveau nici Rușii. Patriotismul, în vechiul înțeles al Ghibu Onisifor 1cuvântului, ei nu-l cunoșteau; în noul înțeles abia de acum înainte trebuie să-l învețe”[11]. Cât privește „regionalismul constructiv”, înțeles în sensul că „cineva poate și trebuie chiar să fie membru devotat al familiei sale și al provinciei sale, fără ca să-și neglijeze datoriile care îi revin ca membru al comunei sau al statului din care face parte”, autorul era de acord că un astfel de regionalism constructiv „nu numai că nu poate fi combătut, dar el trebuie chiar cultivat”[12].

Așadar, Primul Război Mondial a schimbat „axa vieții politice și culturale” a întregii Românii, astfel încât, așa cum afirma E. Lovinescu, „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforțărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formație națională”[13]. „În veacul și de la locul nostru, - afirma marele intelectual, - lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decât îmbogățirea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene” [14]. În noua etapă istorică, era o nevoie stringentă de ridicare a nivelului de cultură al poporului, de formare și cultivare a unor elite noi, învățământul istoric urmând să-și aducă o contribuție proprie în acest domeniu[15].

În Vechiul Regat al României, învățământul a progresat prin efortul ministrului Spiru Haret (1851-1912), care i-a fixat trei funcții esențiale: 1) să formeze buni cetățeni; 2) să asigure fondul de cunoștințe indispensabil fiecărei trepte școlare; 3) să furnizeze cadre de specialitate „necesare pentru viața completă și armonică a statului”. Un accent deosebit a fost pus pe acțiunea socială a școlii, pe realizarea educației cetățenești și patriotice a tineretului[16]. Dacă perioada de sfârșit a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost marcată de diriguirea învățământului românesc de Spiru Haret, perioada interbelică a purtat amprenta gândirii și activității lui Const. Angelescu (1869-1948), el aflându-se la cârma Ministerului Instrucțiunii Publice în 10 guverne. De numele său se leagă politica de modernizare și strălucire a școlii interbelice, C. Angelescu fiind un demn continuator al operei lui Spiru Haret. Dr. C. Angelescu nu s-a limitat la diriguirea învățământului după Marea Unire, ci i-a elaborat și bazele normative, fiind artizanul Legii pentru învățământul primar al statului și învățământului normal-primar (1924), Legii asupra învățământului primar (1925) și Legii învățământului secundar (1928).

Prețuirea pe care guvernele interbelice au conferit-o educației - într-o perioadă în care era o nevoie stringentă de învățământ competitiv, dar și de o legislație coerentă și consistentă care, aplicată pe teritoriul României Întregite, să contribuie la extinderea identității educației românești, întărind conștiința apartenenței etnice, lingvistice și religioase, - poate fi observată inclusiv din enumerarea marilor personalități care au exercitat portofoliul de ministru între 1918 și 1944: I.G. Duca (1879-1933), Dr. C. Angelescu (de 10 ori ministru), General Al. Lupescu (1865-1952), Oct. Goga (1881-1938), Ion Borcea (1879-1936), Petre P. Negulescu (1872-1951), George C. Mironescu (1874-1949), Ion Petrovici (1882-1972), Nicolae Lupu (1876-1946), Nicolae Costăchescu (1876-1939), Ion Lugoșianu (1890-1957), N. Iorga (1871-1940) [17], D. Gusti (1880-1955), Victor Iamandi (1891-1940), Episcop Nicolae Colan, Petre Andrei (1891-1940), ad-interim Armand Călinescu (1893-1939), Dumitru Caracostea, Traian Brăileanu, General Radu R. Rosetti, ad-interim Mareșal Ion Antonescu (1882-1946)[17].

În domeniul instrucțiunii, respectiv, în cel al științei de carte, zestrea cu care Basarabia intra în 1918 în componența României Întregite era extrem de precară. Așa cum consemna Șt. Ciobanu, politica internă a guvernelor Rusiei țariste se caracterizase prin eforturi vizibile de menținere a populației în ignoranță, unul din obiectivele lor majore constând în politica de rusificare a „eterogenilor” («инородцы»). Școala de limbă maternă era considerată un mare pericol pentru statul rus, fiind în consecință supusă celor mai înverșunate persecuții[18]. Abia în anii domniei țarului Alexandru al II-lea, prin legea din 14 iulie 1864 și cea care a completat-o în 1874, învățământul primar a început să facă obiectul unei organizări incipiente, până atunci neexistând o legislație școlară unitară în cuprinsul Rusiei, astfel încât nu se știa nici măcar numărul aproximativ al școlilor primare. Conform relatărilor oficiale, în unele regiuni ale Rusiei ar fi existat sute de școli, în timp ce în realitate nu funcționa nici una.

Este adevărat că mai ales din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea zemstvele, în calitate de elemente ale administrației locale, au depus eforturi vizibile în direcția dezvoltării învățământului primar, însă ele au avut de înfruntat în permanență imixtiunea organelor de control ale guvernului central, astfel încât caracterul obligatoriu al învățământului nu a mai ajuns să fie nici măcar formal decretat[19].

O statistică a proporției știutorilor de carte în Basarabia, conform datelor culese de zemstva gubernială în anii 1907-1918, arată o situație extrem de gravă a populației titulare a acesteia, probând faptul că guvernele Rusiei imperiale au urmărit aici „aceeași politică de deznaționalizare a populației autohtone, și nu numai prin colonizarea și deplasarea populației care, în cursul anilor ce au precedat revoluția, fusese invitată să-și abandoneze căminele pentru a se instala în Siberia sau pe malurile fluviului Amur, ci și prin școală”.

Procentul știutorilor de carte în Basarabia, conform datelor culese de zemstva gubernială în intervalul 1907-1918[20]:

Tabel 1 N.Enciu Scoala 1Așa cum menționează același autor, încă din 1870, folosirea limbii române în școlile din Basarabia fusese interzisă în totalitate. În nici una din bibliotecile din Basarabia, școlare sau orășenești, nu au mai putut fi găsite vreo carte românească și nu a mai fost posibilă consultarea vreunei publicații periodice de pe malul drept al Prutului. În acest fel, „guvernul rus spera să reușească a-i face pe românii basarabeni să-și uite originea”[21].

În privința culturalizării marii majorități a populației Basarabiei se cereau, așadar, măsuri urgente și de amploare, și tocmai reieșind din aceste considerente, învățământul și efortul de ridicare a nivelului de cultură al maselor largi ale populației Basarabiei au făcut obiectul preocupărilor prioritare ale administrației române și întregului corp profesoral din România din chiar anul 1918. Având în vedere lipsa acută a materialelor didactice și a rechizitelor școlare, printr-un decret al regelui Ferdinand I a fost deschis pe seama bugetului Ministerului Cultelor și Instrucțiunii, administrația Casei Școalelor, un credit extraordinar de un milion de lei pentru procurarea cărților didactice, literare, științifice și a rechizitelor pentru nevoile școlilor din Basarabia[22].

Potrivit mărturiei generalului Artur Văitoianu (14 noiembrie 1918), pe atunci ministru de Interne, „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii a trimis în Basarabia în ianuarie 1918 mai mulți învățători, institutori și profesori, în scopul de a încerca, prin sfaturi, să risipească neîncrederea semănată printre săteni de către bandele bolșevice și să formeze legătura sufletească cu poporul de peste Prut. Încercarea, pe cât de folositoare, a fost și îndrăzneață, căci acești piloni ai culturii și ai sufletului românesc au pășit imediat în satele încă pline de răzvrătirea bolșevică, fără a se sprijini pe armata țării, pentru a nu stârni bănuieli, încrezătoare numai în mijloacele proprii. Părăsindu-și familiile pentru o cauză națională, ei și-au primejduit adeseori viața. Numai grație curajului, stăruinței, destoiniciei și aleselor lor calități, ei au reușit a se apropia de sufletul basarabeanului care, căpătând încredere în ei, și-a tânguit lor necazurile și păsurile, invitându-i adeseori să judece pricinile dintre locuitori. Frumoasele rezultate ale muncii fără preget ce au depus se pot vedea din faptul că mare parte din ei au fost invitați de a rămâne printre dânșii”[23].

Prin contrast cu perioada țaristă (1812-1917), recensământul general al populației României Întregite din 29 decembrie 1930 a fixat o dublare a proporției știutorilor de carte pe ansamblul Basarabiei față de recensământul rusesc din 1897, constituind o creștere decenială de 5,6 %.

a numărului știutorilor de carte în Basarabia era inferioară celei din Transilvania (8,1 % creștere decenială), din Vechiul Regat (9,3 %) și din Bucovina (10,2 %), fenomenul dublării, în decursul primului deceniu interbelic, a proporției știutorilor de carte în Basarabia, în timp ce populația sporise cu 46,7 %, a fost calificat, cu justificat temei, drept un adevărat „miracol”.

Știutorii de carte în Basarabia pe sexe și medii la 1897 și 1930[24]:Tabel 2 N.Enciu Scoala 2

La modul general, preocuparea de căpetenie a tuturor guvernelor, dar și a întregii societăți românești în anii interbelici a fost „problema unificării sufletești a Basarabiei cu Patria-mamă prin apropierea și contopirea spiritului basarabean cu spiritul întregii națiuni, precum și prin plantarea aici, pe pământul Basarabiei, a tradiției și idealurilor culturii românești întru desăvârșirea și consolidarea actului Unirii din 1918”[25]. Așa cum pe bună dreptate s-a constatat încă în acei ani, „roadele acestei politici au fost mari”, iar „pe terenul unificării culturale s-au realizat progrese enorme care ne inspiră speranțe și încredere pentru un viitor și mai fericit”[26].

Fenomenul cu adevărat miraculos al reducerii analfabetismului în rândul populației din Basarabia interbelică este probat inclusiv de cercetările sociologice efectuate în acei ani. Referindu-se, bunăoară, la problemele școlare din satele Nișcani, Iurceni și Stolniceni din jud. Lăpușna, D. Barbu constata „o pronunțată scădere a analfabetismului, mai ales privitor la femei”, ajungându-se în s. Nișcani la o proporție de circa 63 % de știutori de carte[27]. „Trecând anii de adaptare la școala românească”, - menționa D. Barbu, - începând din 1922-1923 „s-au pus baze solide școalei din Nișcani și tot de atunci datează și reducerea analfabetismului la proporția sub 30 %”. Cât privește generațiile născute în anii interbelici, acestea prezentau doar circa 15 % de analfabeți, față de peste 80 % în anii premergători Primului Război Mondial[28].

Este adevărat că nivelul analfabetismului în Basarabia interbelică a fost foarte diferit de la o localitate la alta, aspectul cultural general rămânând necunoscut în lipsa unui recensământ general la încheierea perioadei de referință. Cu toate acestea, o serie de cercetări speciale din anii ’30 care au urmărit stabilirea exactă, „măcar pentru câteva sate” (D. Gusti), a măsurii în care a fost diminuat procentul analfabeților în decursul a opt ani de după recensământul general al populației din 1930, au demonstrat că rezultatele erau, în general, satisfăcătoare, în localitățile cercetate procentele oscilând între 1,9 și 35,1 %. Astfel, în s. Corcmaz, jud. Cetatea Albă, numărul analfabeților se diminuase de la 78,1 % în 1930 la 58,0 % în 1938, în Delacheu, jud. Tighina, de la 68,5 la 33,4 % în aceeași perioadă, în Văleni, jud. Cahul, de la 67,1 la 58,0 % și în Vancicăuți, jud. Hotin, de la 65,9 la 53,1 %[29]. Către noul recensământ general al populației din 1940, așa cum afirma prof. D. Gusti, se aștepta „o scădere considerabilă a populației rurale neștiutoare de carte” în Basarabia, insistând mai ales pe o acțiune diferențiată de aducere a regiunilor și localităților în care știința de carte era sub media generală, la nivelul mediu al țării[30].

În așa mod, creșterea substanțială a proporției știutorilor de carte în Basarabia interbelică și reducerea la fel de importantă a ratei analfabetismului constituie un fapt în afara oricăror dubii, acest lucru datorându-se într-o măsură covârșitoare activității școlii românești în noile condiții istorice.

A fost, așa cum pe bună dreptate afirmă sociologii Adrian și Horațiu Tiberiu Gorun[31], o școală în care domnea rigoarea, ordinea creatoare de capital educațional și capital social, o școală care educa în spiritul muncii, integrată organic în comunitate, o școală care cultiva mintea și forma caractere și conduite. O școală competitivă, cu dascăli de elită, cu elevi și studenți bine pregătiți teoretic și practic, cu absolvenți apreciați în comunitate/societate. Școala românească devenea, astfel, o construcție instituțională durabilă în care fiecare componentă - de la rigoarea și corectitudinea elaborării și gestiunii documentelor, la rolul medicului școlar - contribuia la exercitarea funcțiilor sale, la acoperirea finalităților educației. A fost școala centrată pe valori, principii și norme democratice, în care calitatea corpului didactic se observa nu doar în activitatea de predare, în evaluarea elevilor și studenților, în examene edificatoare și credibile, ci și în participarea și în contribuția plenară la viața comunității. Recunoașterea adevărului că învățământul constituie domeniul fundamental pentru ridicarea nivelului de cultură al poporului, pentru formarea de cadre necesare economiei, vieții administrative, activității sociale, politice, științifice etc.[32], a avut drept consecință sporirea încrederii societății în școala românească interbelică, în prestigiul ei, legitimând-o în plan național și internațional.

--------------------------------------------------------------
[1] Liviu Antonesei, Un model de acțiune culturală: grupul „Criterion”, în Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc. Volum îngrijit de Al. Zub, Editura Științifică, București, 1991, p. 370-371.
[2] Mircea Vulcănescu, Generație, în „Criterion”, I, nr. 3-4, 1935, p. 3-5.
[3] Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. 1. Ediție Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, București, 1990, p. 11-16.
[4] Liviu Antonesei, Un model de acțiune culturală: grupul „Criterion”, în Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc. Volum îngrijit de Al. Zub, Editura Științifică, București, 1991, p. 371.
[5] Ion Ursu, Concepția istorică. Caracterizarea și împărțirea istoriei românilor. Două lecții de introducere la cursul de istoria românilor, Tipografia „Antonescu”, București, 1924, p. 18.
[6] Onisifor Ghibu, Trei ani pe frontul basarabean. Bilanțul unei activități, cu XXIII anexe, Biblioteca „Astrei” basarabene, nr. 10, Chișinău, 1927, p. 40.
[7] Stoian Stanciu, Suflet de hotar, în Almanahul învățătorilor din Cetatea Albă. Întocmit de Mircea Ispir și Lazăr Ștefănescu, F.e., F.l., 1934, p. 49.
[8] Detalii la Gheorghe Iacob și Luminița Iacob, Modernizare – europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea. Vol. II: Percepție, trăire, identitate etnică, Iași, 1995; Svetlana Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-1928): modernizare prin reforme, Chișinău, 2010.
[9] Onisifor Ghibu, Cuvinte cătră tineretul intelectual basarabean, Editura „Cartea Românească”, Chișinău, 1927, p. 4.
[10] Ibidem, p. 3-4.
[11] Ibidem, p. 5.
[12] Ibidem, p. 5-6.
[13] Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne. I. Forțele revoluționare. Ediție, studiu introductiv și tabel cronologic de Z. Ornea, București, 1992, p. 6, 16.
[14] Ibidem, p. 18; III: Legile formației civilizației române, p. 134.
[15] Ioan Scurtu, Învățământul, știința și cultura Basarabiei integrate în statul național unitar român, în „Limba Română”, Anul XXII, nr. 5-6 (203-204), 2012, p. 96-105.
[16] Vasile Pușcaș, Ideea de universitate în cultura română: aspirații naționale și modele europene (1848-1918), în Cultură și societate. Studii privitoare la trecutul românesc. Volum îngrijit de Al. Zub, Editura Științifică, București, 1991, p. 323.
[17] În 1932, în mandatul guvernului Nicolae Iorga, care a deținut și portofoliul Ministerului Instrucțiunii Publice, a fost aprobată Legea pentru organizarea învățământului universitar, cu întărirea autonomiei universitare.
[18] Ștefan Ciobanu, Basarabia. Populația, istoria, cultura. Ediție îngrijită de Cornel Scafeș, Editura Clio, București, Editura Știința, Chișinău, 1992, p. 73-74.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem, p. 74.
[21] Ibidem, p. 75.
[22] „Monitorul Oficial”, nr. 252, 8/21 februarie 1919, p. 5136.
[23] „Monitorul Oficial”, nr. 209, 9/22 decembrie 1918, p. 3681-3682.
[24] Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. Publicat de Dr. Sabin Manuilă, directorul recensământului general al populației. Vol. III: Știința de carte, Imprimeria Națională, București, 1938, p. XI.
[25] Din nevoile Basarabiei (Editorial), în „Basarabia economică. Buletinul Camerelor de comerț și industrie din Basarabia”, an. XIX, nr. 1, ianuarie 1937, p. 3.
[26] Ibidem.
[27] D. Barbu, Probleme școlare în satele Nișcani, Iurceni și Stolniceni din jud. Lăpușna, în Buletinul Institutului Social Român din Basarabia. Tom I, Chișinău, 1937, p. 286.
[28] Ibidem, p. 289.
[29] „Sociologie românească”, nr. 10-12, octombrie-decembrie 1938, p. 433.
[30] Ibidem.
[31] Adrian Gorun, Horațiu Tiberiu Gorun, O perspectivă istorico-sociologică asupra legislației din învățământul românesc, Editura PRO Universitaria, București, 2014, 264p.
[32] Enciclopedia României. Vol. I: Statul, Imprimeria Națională, București, 1938 (capitolul „Organizarea învățământului în România”); Const. Gr. C. Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din România. Istoricul și programele lor, Tipografia „Revistei Geniului”, București, 1934, 112p.; Gheorghe Sbârnă, Partidele politice din România. 1918-1940. Programe și orientări doctrinare, Editura Sylvi, București, 2001, 384p.