De la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, la Trianon, 4 iunie 1920

La 4 iunie 1920, în eleganta galerie «Cotelle» care leagă palatul Marele Trianon de Trianon-sous-Bois (aripa dreaptă) de la Versailles, într-o atmosferă solemnă, dar sobră, începând cu ora 16.30,  s-a desfăşurat ceremonia semnării celui de-al patrulea Tratat de Pace de către Puterile Aliate şi Asociate, de data aceasta cu Ungaria, unul din statele succesorale ale fostului Imperiu Habsburgic[1]. Completând Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria, noul document a sancționat definitiv procesul de dezagregare a monarhiei bicefale. Aplicându-se principiul autodeterminării naționale - „una din cele mai mari forțe spirituale ale istoriei moderne”, cum îl definea distinsul jurist român George Sofronie[2] -, la Trianon s-a autentificat acest înalt concept de conștiință a omenirii, fiind înscris ca o normă de bază în dreptul ginților și morala internațională.

Tratatul, fructul unor eforturi considerabile de aproape un an şi jumătate, s-a conformat riguros datelor național-demografice, istorice, culturale și social-economice, ca și criteriilor de securitate colectivă. Din partea română și-au înscris numele pe textul său Dr. Ioan C. Cantacuzino (ministru de stat) și Nicolae Titulescu (fost ministru de Finanțe, de la 20 aprilie 1920, Prim-delegat la Conferința de Pace), iar din partea ungară de Ágost (Gaston) de Benárd (ministrul Muncii și Sănătății Publice) și Alfréd Drasche-Lázár de Thorda (ministru plenipotențiar); alături de ei, reprezentanții Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii[3], Franței, Italiei, Japoniei (desemnate drept Principalele Puteri Aliate şi Asociate), precum şi celelalte Puteri Aliate şi Asociate: Belgia, Ceho-Slovacia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovaciei (în total, 22 state)[4]. Tratatul a fost ratificat de Corpurile Legiuitoare ale României la 17 august (Senatul) și respectiv 20 august 1920 (Camera Deputaților), fiind sancționat la 30 august 1920 de către Regele Ferdinand I[5]. La 14 noiembrie el a fost acceptat și de Adunarea Națională a Ungariei și a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce, în prealabil, fusese consacrat și de celelalte Puteri semnatare.

Referindu-se la semnificaţia acestui major document internaţional, în şedinţa Adunării Deputaţilor din 4 aprilie 1934 Nicolae Titulescu avea să sublinieze: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfinţire a unei ordini de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire şi de suferinţe comune au săpat-o în conştiinţa istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări[6].

Drumul parcurs de neamul românesc de la 1 Decembrie 1918 la 4 iunie 1920 – interval istoric decisiv în devenirea modernă a Statului său independent, unitar şi suveran - se constituie într-un exemplar parcurs în care voinţa politică, depăşind numeroase egoisme şi scăderi morale, a reuşit să îmbine cu succes acţiunea diplomatică consecventă şi perseverentă cu efortul disciplinat şi curajos al armatei sale, caracterizat de contemporani drept o contribuţie valoroasă la stabilitatea şi pacea pe continentul european, care a împiedicat hotărâtor propagarea bolșevismului în Europa centrală[7].

Studiul de faţă are ca obiectiv evidenţierea condiţiilor, a modalităţilor de concretizare a acţiunilor specifice celor doi factori, diplomatic şi militar, în circumstanţele complexe în care Conferinţa de Pace de la Paris a fost menită să dea o nouă configuraţie a hărţii geo-politice şi  o nouă aşezare a relaţiilor internaţionale.

La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, atunci când România își anunța solemn reintrarea în Marele Război alături de vechii ei aliați, ea relua, totodată, efortul menit a desăvârşi procesul istoric al întregirii Țării și Neamului românesc. Un comentariu al cunoscutei „Gazette de Lausanne” ținea să remarce: „Viteazul popor român nu a voit să lipsească de la ultimul act al tragediei. El a reintrat victorios în scenă [...] Tratatul de la București va fi deci revizuit și națiunea română va obține integritatea sa teritorială. Drepturile sale asupra Transilvaniei sunt in mod particular indiscutabile[8] (subl. noastră).

Duminică 18 noiembrie/1 Decembrie 1918, în fruntea trupelor române și aliate, Regele Ferdinand I și Regina Maria, împreună cu guvernul și celelalte autorități centrale și-au făcut reintrarea, după doi ani de pribegie, în București. În aceeași zi, dincolo de Carpați, în cetatea Primei Uniri, la Alba Iulia, prin voința liber exprimată a reprezentanților națiunii române, era săvârșită unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România, care se adăuga Unirii Basarabiei (27 martie/9 aprilie) şi a Bucovinei (15/28 noiembrie).

Aflat într-o conjunctură internă critică, ca urmare a crizei de produse de primă necesitate pentru populaţie, criză ce putea da naştere într-o ţară epuizată de război unor puternice frământări sociale şi politice, înconjurat în imediata vecinătate de forţe adverse gata să profite de dificultăţile pe care le întâmpina în interior, guvernul Ion I.C. Brătianu, instalat la 12 decembrie 1918 (stil nou), a fost nevoit să facă faţă acestor sfidări numeroase, ca şi unor neaşteptate reconsiderări de atitudine şi tendinţe de şantaj politic din partea Aliaţilor care vor depăşi şi cele mai sumbre previziuni iniţiale[9]. Trebuie să subliniem faptul că la încheierea conflagraţiei, dintre toţi partenerii Antantei, României avea să-i fie aplicat tratamentul cel mai sever, cel puţin în formă, deşi unirea politică a teritoriilor  revendicate în 1916, ca şi a Moldovei dintre Prut şi Nistru (Basarabia) erau un fapt împlinit şi în fond recunoscut de Aliaţi[10].

Modul în care au acţionat Marile Puteri aliate în acordarea statutului României la masa păcii a fost o confirmare a intenţiilor lor de a-şi impune interesele şi a-şi afirma autoritatea în toate problemele, inclusiv cele teritoriale, în faţa statelor mici „cu interese limitate”, aşa cum era calificată şi România[11]. Cu toate acestea, obţinerea calităţii de aliat în urma unor stăruitoare demersuri şi participarea la marea conferinţă au însemnat pentru România nu numai o recunoaştere a contribuţiei sale la victoria împotriva Quadruplei Alianţe, ci şi posibilitatea de a-şi putea susţine poziţia şi a-şi apăra interesele în condiţii dacă nu egale, cel puţin onorabile[12]. Jocului de culise practicat de Marile Puteri, în care decizia urma să fie luată de un număr tot mai restrâns de reprezentanţi ai acestora, ce se va perfecţiona pe timpul reuniunii din capitala Franţei, guvernul român îi va opune în lunile următoare o acţiune perseverentă de apărare şi consolidare a edificiului României Mari, chiar cu riscul de a „supăra” pe cei „4 Mari” (SUA, Franţa, Marea Britnie şi Italia). „Domnul Brătianu - arăta Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent - a susţinut integralitatea drepturilor noastre cu o rară energie şi a făcut-o bine[13]. Susținerea intransigentă a punctului de vedere exprimat de Ion I.C. Brătianu, care a insistat pentru aplicarea prevederilor Tratatului din 1916, a atras însă serioase obstacole, unele dintre acestea ca rezultat al slabei cunoașteri și deci a neînțelegerii problemelor românești de către factorii de conducere și decizie ai Conferinței.

Premierul Brătianu a hotărât să se prezinte el însuşi la Paris pentru a apăra cauza României Mari, care, în orice caz, nu era un cadou din partea Aliaţilor; în acest răstimp complex, aplicarea Hotărârii de unire şi consolidarea acesteia aveau să se realizeze pas cu pas şi prin acţiunea eliberatoare a armatei române[14].

Într-adevăr, neavând frontierele recunoscute, frontiere care să-i garanteze securitatea națională, agresată în nord-vest, nord și nord-est de forțele ostile - ungare, ruse și ucrainene (bolşevice) -, având relații tensionate în sud cu sârbii și bulgarii, România continua să se afle într-o stare nedeclarată de război, în timp ce, în cea mai mare parte a Europei, ostilitățile militare încetaseră de câteva luni. Războiul naţional de întregire nu se încheiase, adversarii unităţii româneşti impunând continuarea lui.

- Va urma –

Aranjament grafic - I.M.

--------------------------------------------
[1] „Le Petit Journal”, 58e année, no 20 069, 5 iunie 1920, p. 1; „L’action française”, 13e année, 5 iunie 1920, p. 1-2 (La Paix avec la Hongrie. Le Traité de Trianon a été signé hier); „Excelsior”, 11e année, no 3 462, 4 iunie 1920, p. 2; Ibidem, no 3 463, 5 iunie 1920, p. 1.
[2] George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920. Frontierele României sunt intangibile pe baza principiului naţionalităţilor; netemeinicia acţiunii revizioniste maghiare, Editura ziarului „Universul”, Bucureşti, 1936; Idem, Fenomenul „Unirii” în lumina desvoltării principiului naţional, la români, Bucureşti, 1937 (ed. a II-a, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2018). Cf. Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuillly-sur-Seine, Sèvres, Lausanne (ed. Constantin Schifirneţ), Editura Albatros, Bucureşti, 1996, passim.
[3] Contele Derby (Edward George Villliers), ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar la Paris al Imperiului Britanic, a semnat, de asemenea, pentru Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi India.
[4] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti, 1986, doc. 890; Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, Tratatele de Pace ale României 1919-1920, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2017, p. 407-584; vezi şi la Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Viorica Moisuc (coord.), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. ; V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, 1993, passim; asupra contextului extern şi a ansamblului  negocierilor, vezi în Istoria Românilor, vol. VIII România întregită (1918-1940), ed. Ioan Scurtu (coord.), Petre Otu (secretar), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 16-26.
[5] I. Bitoleanu, Actul ratificării tratatelor de pace în Corpurile Legiuitoareale României în 1920, nr. 1/1986,                 p. 44-62.
[6] Nicolae Titulescu, Discursuri (ed. Robert Deutsch), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 407.
[7] Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, passim. Încă de la sfârşitul anului 1919, importantul cotidian „The New York Times” (7 dec.) ţinea să sublinieze că România, prin poziţia sa geografică şi resursele naturale, „a devenit factorul cel mai decisiv” în afacerile din sud-estul Europei. Apud Constantin Botoran, Olimpiu Matichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului naţional unitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, doc. 146 (p. 289). La 21 sept. 1919, acelaşi influent jurnal apreciase: „Prin atitudinea sa, România a salvat civilizaţia europeană şi odată i se va mulţumi pentru aceasta”. Ibidem, doc. 142 (p. 283).
[8] Apud Constantin Botoran, Olimpiu Matichescu, op.cit., doc. 104.
[9] Asupra circumstanţelor interne şi externe, vezi şi în recenta monografie a lui Ioan Scurtu, Ionuţ Cojocaru,            Ion I.C. Brătianu, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1917, passim.
[10] André Tardieu, cel care a prezidat Comisia privind afacerile române la Conferinţa de Pace, mărturisea lui Charles Beaupoil de Saint-Aulaire, ministrul francez la Bucureşti, că în timpul lucrărilor pregătitoare ale reuniunii dăduse „lupte dure pentru ca să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliaţi” (Comte de Saint-Aulaire, Confession d’un vieux diplomate, Paris [1954), 484.
[11] Clive Day, L’atmosphère et l’organisation de la Conférence de la Paix, în Ce qui se passa réellement à Paris en 1918-1919. Histoire de la Conférence de la Paix par les délégués américains, publiée par le Colonel House, commissaire plénipotentiaire des États-Unis, et Charles Seymour, professeur d’histoire à l’Université de Yale, Payot, Paris, 1923, p. 25.
[12] Ion Calafeteanu, Recunoaşterea statutului de aliat al României de către Marile Puteri în ajunul Conferinţei de Pace de la Paris, în „Revista arhivelor”, nr. 3/1978, p. 284-287; I. Ciupercă, Dincolo de „faţada impunătoare” a Conferinţei de Pace de la Paris, în Românii în istoria universală, vol. II1, coord. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, 1987, p. 607-620.
[13] Apud V.V. Tilea, Acţiunea diplomatică a României, nov. 1919-mart. 1920, Sibiu, 1925, p. 14. Autorul, deşi  afirmă că încercarea lui Brătianu „de a salva tratatul [din 1916] era îndreptăţită”, avea să considere că, în condiţiile în care Marile Puteri au impus o conduită de nerecunoaştere a valabilităţii tratatelor secrete, prelungirea „rezistenţei” româneşti putea să devină o tactică „chiar periculoasă intereselor ţării”. Ibidem, p. 16.
[14] Dumitru Preda, Sub semnul Marii Uniri. Campaniile armatei române pentru întregirea Ţării 1916-1920, Bucureşti, 2018, p. 161-348.