Acţiunile armatei române după 1 Decembrie 1918 până în aprilie 1919

Hotărârea Marii Adunări a românilor din Transilvania din 1 Decembrie 1918 a fost imediat adusă oficial şi la cunoștința guvernului ungar. La 9 decembrie acesta răspundea negativ, motivând gestul său prin faptul că deciziile luate la Alba Iulia veneau în contradicție cu prevederile aşa-zisului „armistițiu” de la Belgrad[15], prin care se menținea administrația maghiară în teritoriile alipite acum României[16]; de aceea, el comunica că refuză să ia în considerație respectivele cerințe ale românilor, pe care „le condamnă cu asprime”[17]. În consecință, autoritatea Consiliului Dirigent de la Sibiu[18] nu era recunoscută, atitudine ce se va prelungi și după martie 1919, deși până atunci au continuat să existe contacte între cele două părți. Invocând primejdiile externe ce atentau la „integritatea patriei”, la 4 decembrie 1918 Károlyi lansa un patetic apel națiunii maghiare, în care ținea să sublimeze poziția sa fermă de a nu ceda „unitatea teritorială a Ungariei”[19]. Declarația, făcută în forma tradițională a diplomației ungare cizelată la școala dualismului, a evidențiat încă o dată contradicția flagrantă între poziția de ansamblu a conducerii de la Budapesta, de acceptare a principiilor wilsoniene și limitele aceleiași poziții atunci când era vorba de apărarea „statului milenar”, ce includea teritorii cotropite cu forța de-a lungul secolelor, în care majoritatea absolută a populației - nemaghiari - nu mai avea nimic de sperat și de așteptat de la cei care îi asupriseră. Mai mult, din 7 decembrie, la Cluj, unde se afla și o puternică garnizoană maghiară, se instituia un Comisariat guvernamental pentru așa-numita „Ungarie de Răsărit”, ca un organism de putere opus conducerii românești. Păstrarea controlului instituțional de către forțele maghiare minoritare în defavoarea majorității românești, mai ales la vest de linia arbitrară de demarcație - unde funcționarii publici au fost obligați să presteze un jurământ de fidelitate până la 13 decembrie -, în pofida voinței liber și democratic exprimate la Alba Iulia, nu numai că a îngreunat procesul de clarificare politică, dar a amplificat simţitor starea de încordare și tensiunile interetnice româno-maghiare din Transilvania cu repercusiuni asupra stabilității zonale central și sud-est europene, şi aceasta în momentul în care Conferința de Pace de la Paris își deschidea lucrările de reașezare pe baze noi a arhitecturii politice europene și mondiale.

În acelaşi timp, a fost declanșată o campanie de propagandă extrem de virulentă la adresa României, a poporului și armatei române[20], în care aveau să fie angrenate personalități maghiare din Transilvania, în frunte cu episcopii calvini (protestanți), alături de prelați, organizații confesionale, ziariști și oameni politici din străinătate influențați prin diverse mijloace; acestora li s-a pus la dispoziție un arsenal informativ variat și bogat, în care prezentările „științifice”, calomniile fine - precum cele legate de așa-zisa „civilizație inferioară” a românilor - și denaturările cele mai grosolane serveau mitului „națiunii politice ungare indivizibile” și tezei „unității geografice și economice” a vechii Ungarii. La acestea trebuie adăugate înmulțirea instigărilor și presiunilor de tot felul exercitate îndeosebi la sate, concomitent cu o intensificare a „agitației bolșevice” la orașe și în zonele miniere; incidentele, tot mai violente, având, de regulă, ca victime pe fruntașii comunităților românești, vor spori, fără ca autoritățile locale maghiare să ia măsurile necesare pentru a împiedica repetarea lor, mulțumindu-se să le califice ca „regretabile”; în fine, o tot mai deschisă acțiune de pregătire a unei rezistențe armate „populare”, beneficiind de armamentul și muniția abandonate de unitățile germane în retragere, întrona o atmosferă de teroare și instabilitate favorabilă acțiunii politice a forțelor conservatoare și șoviniste.

De altfel, imediat după proclamarea Republicii Populare (16 noiembrie 1918), guvernul ungar, în loc să continue demobilizarea forțelor sale armate la nivelul stabilit prin articolul 2 al Convenției din 13 noiembrie 1918, a luat măsuri de reorganizare și concentrare a trupelor înapoia liniei Mureșului, de chemare sub arme a noi contingente de recruți[21]. Unități importante au fost masate, încă de la sfârșitul lunii noiembrie, în regiunea Cluj-Dej-Oradea. Incapacitatea sau reaua-voință a guvernanților de la Budapesta de a accepta realitatea istorică, hotărârea de unire de la Alba Iulia, respingând încercarea părții române de dialog pentru a se da o rezolvare pașnică problemelor bilaterale – în primul rând celor privind delimitarea frontierei –, în speranța influențării deciziei Conferinței de Pace, aveau să creeze în perioada imediat următoare o stare conflictuală tot mai deschisă între România și Ungaria. Grevate de o moștenire istorică dificilă datorată contradicțiilor și tensiunilor acumulate secole de-a rândul în urma dominației maghiare asupra unor întinse teritorii românești, exacerbate în ultimele decenii prin politica de deznaționalizare forțată a românilor din Transilvania, ca și de pozițiile divergente din anii Primului Război Mondial, aceste relații[22] aveau să conducă în cele din urmă la un dureros, dar inevitabil război în 1919.

Tensiunea social-politică în Transilvania şi celelalte provincii româneşti a determinat Consiliul Dirigent şi numeroase consilii naţionale locale să solicite guvernului de la Bucureşti intervenţia grabnică a forţelor sale armate. Deşi noul context internaţional, marcat şi de o surprinzătoare şi prelungită atitudine a Puterilor Aliate şi Asociate faţă de Ungaria, împiedica aplicarea imediată şi integrală a proiectului Înaltului Comandament de eliberare a ţinuturilor româneşti, concomitent cu continuarea demersurilor de anulare a prevederilor „armistiţiului” de la Belgrad, se va înregistra o accelerare a preparativelor militare, procedându-se la o înaintare treptată şi sistematică a forţelor armate româneşti în teritoriile revendicate, mai întâi până la linia Mureşului, operaţie executată, repet, cu avizul Comandamentului aliat.

În vederea îndeplinirii obiectivului său strategic, Înaltul Comandament român a decis încă din 13 noiembrie (stil nou) începerea acţiunii de eliberare, pentru operaţiile iniţiale fiind desemnate următoarele mari unităţi şi unităţi: Divizia 7 din Corpul 4 armată, Diviziile 1 şi 2 vânători, Regimentul 7 vânători, Regimentul de vânători de munte şi o brigadă de cavalerie[23].

În momentul în care la Alba Iulia s-a desfăşurat Marele Sfat Naţional, diviziile române se aflau încă departe de acest oraş, apropiindu-se de linia de demarcaţie doar la extremitatea ei nord-estică, cu elemente ale Diviziei 7, ceea ce infirmă categoric acele incriminări că hotărârile adoptate la 1 Decembrie 1918 s-au datorat prezenţei armatei române.

În primele zile ale lunii decembrie au pătruns în Transilvania şi cele dintâi elemente din Divizia 2 vânători (general Gheorghe Dabija). Transportată pe calea ferată prin Predeal, marea unitate se va concentra până la 21 decembrie, aproape în întregime, în perimetrul Sibiu-Sebeş-Simeria-Petroşani, interzicând continuarea transportului de materiale de război spre Ungaria. În cursul aceleiaşi luni, sub conducerea directă a MCG român, au fost continuate operaţiile de înaintare în ţinuturile de la sudul Mureşului: la 4 decembrie erau eliberate localităţile Bistriţa şi Năsăud, iar până la 6 decembrie Divizia 7 (general Constantin Neculcea) reuşea să-şi concentreze grosul forţelor în regiunea Reghin-Topliţa-Ditrău-Gheorgheni-Borsec-Bistricioara; la sfârşitul primei decade a ultimei luni a anului 1918 centrele urbane şi principalele comune şi căi de comunicaţie dintre Târgu Mureş şi Bistriţa au putut fi astfel temeinic controlate de trupele române, sprijinite aici, ca pretutindeni, de gărzile naţionale, inclusiv cele săseşti. Trebuie să subliniem un detaliu important: preluarea administraţiei în teritoriul controlat de forţele româneşti s-a făcut treptat şi cu multă grijă, lucru remarcat şi de observatorii imparţiali.

Concomitent cu manevrele executate de Divizia 7, cealaltă mare unitate - Divizia 1 vânători (general Aristide Lecca) - a îndreptat recunoaşteri pe direcţia Miercurea Ciuc-Braşov. Informaţiile culese indicau că în Braşov se mai afla o puternică grupare germană din Comandamentul 63 armată (circa 4.000 militari), în frunte cu generalul Robert Kosch, fostul guvernator al Bucureştilor, iar cele mai multe din gările şi arterele de comunicaţie erau încă în mâinile gărzilor ungureşti, ceea ce, fireşte, periclita siguranţa legăturilor cu Transilvania, ca şi înaintarea celorlalte forţe româneşti. Deplasat de urgenţă pe calea ferată, Regimentul 6 vânători a intrat în oraşul de la poalele Tâmpei la amiaza zilei de 24 noiembrie/7 decembrie 1918, fiind întâmpinat de o mare mulţime din locuitori cu urarea „Bine aţi venit!” În câteva zile, Ţara Bârsei intra sub completa autoritate românească, ceea ce a influenţat simţitor mişcarea strategică a armatei române, prin asigurarea unei circulaţii nestingherite între Vechiul Regat şi sud-estul Transilvaniei.

Atmosfera tensionată creată prin menţinerea stării de provizorat în teritoriile româneşti de dincolo de munţi şi marcată de incidente grave, tot mai numeroase, avea să determine o atitudine mult mai energică din partea conducerii statului român. Cu atât mai mult cu cât şi la celelalte frontiere situaţia devenise destul de complicată, chiar periculoasă: Dobrogea, ocupată succesiv de trupe britanice şi italiene, era „bombardată” de o vie propagandă şi acţiune bulgară, în timp ce administraţia română era împiedicată să-şi reia atribuţiile suverane; la Nistru, atacurile de mici proporţii venite nu numai din partea bolşevicilor, dar şi a grupărilor naţionaliste ucrainene, erau dublate de o reţea subversivă în interiorul Basarabiei, într-o încercare de deschidere a unui nou focar destabilizator; în fine, în Banat, pe măsură ce forţele sârbeşti căutau să-şi consolideze ocupaţia la sud de linia Szeged-Lipova, raporturile româno-sârbe deveneau tot mai încordate[24]. Ca urmare a politicii ezitante a Aliaţilor, România era, astfel, împiedicată să-şi instituie suveranitatea în teritorii recunoscute anterior ca fiind româneşti, fiind obligată să asiste la reorganizarea şi concentrarea forţelor inamice ungare în spatele unei linii demarcaţionale ilogice, ca şi la prezenţa altor forţe care îi ameninţau integritatea şi drepturile sale legitime, cucerite cu preţul celor mai mari sacrificii.

Această situaţie trebuia clarificată şi rezolvată cât mai urgent, cu atât mai mult cu cât lucrările Conferinţei de Pace urmau să fie deschise curând. Asistăm, în consecinţă, la demersuri insistente pe diferite canale diplomatice şi militare, sprijinite - trebuie să spunem - consecvent de miniştrii Antantei de la Bucureşti, ca şi de generalul Berthelot, cei mai în măsură să cunoască realitatea din această parte a Europei.

Puşi în faţa nerespectării angajamentelor asumate de Ungaria prin actul din 13 noiembrie 1918, a cererilor venite inclusiv din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, dar şi a necesităţii rezolvării situaţiei din Rusia meridională, unde concursul armatei române era apreciat ca indispensabil, Aliaţii se vor arăta tot mai dispuşi să admită depăşirea liniei Mureşului de către forţele române din estul Transilvaniei. La 7/20 decembrie colonelul Toma Dumitrescu, ofiţerul de legătură cu Comandamentul aliat de la Salonic, comunica: „în privinţa ocupării Transilvaniei de trupele noastre până la linia Tratatului de Alianţă [din 1916], generalul Franchet d’Espèrey nu vede niciun inconvenient şi generalul şef al Statului-Major  mi-a spus că aceasta poate să se execute imediat, fără motivul de a menţine ordinea”[25].

La 13 decembrie Marele Cartier General român transmitea următorul ordin[26] trupelor din Transilvania: „pentru a se asigura ordinea, viaţa şi avutul locuitorilor, trupele române vor ocupa, afară de Banat, toate ţinuturile româneşti care au făcut până acum parte din fosta monarhie austro-ungară”. Pentru conducerea operaţiilor din Transilvania, M.C.G. hotărâse, încă din 10 decembrie, înfiinţarea unui comandament unic la Sibiu, în frunte cu generalul Traian Moşoiu, având ca şef de stat-major pe generalul Ştefan Panaitescu[27].

Comandamentul Trupelor din Transilvania (CTT) va începe să funcţioneze efectiv la 11/24 decembrie 1918, acţionând ulterior într-o strânsă legătură cu Consiliul Dirigent. Cu o săptămână înainte, la 4/17 decembrie 1918, generalul Constantin Presan transmitea ofiţerului său de legătură de pe lângă Comandamentul aliat că trupele române, conform acordului stabilit cu generalii Franchet d’Espèrey şi Henri M. Berthelot, vor trece linia Mureşului evitând, însă, orice lupte cu forţele adverse, lupte ce ar putea avea - se aprecia - „urmări incalculabile”[28]. A doua zi, la Budapesta, locotenent-colonelul francez Fernand Vix înmâna Comisiei Ministeriale de Armistiţiu o telegramă-citaţie din partea generalului Berthelot. Documentul sublinia: „pentru a se evita orice fricţiuni între trupele ungare şi trupele române, vă rog să daţi ordin trupelor ungare să evacueze Clujul. Acest oraş trebuie să fie ocupat prin ordinul meu de trupele române, ca punct strategic, aşteptând până când eu o să pot trimite acolo trupe franceze[29]. Guvernul ungar a refuzat şi de această dată să se conformeze, insistând pentru respectarea prevederilor de la Belgrad şi avertizând că, dacă vor avea loc ciocniri, întreaga responsabilitate a evenimentelor va reveni acelor comandanţi ai Antantei care ar permite înaintarea trupelor române[30].

Demersurile pentru a împiedica vărsarea de sânge şi respectarea deciziei Comandamentului aliat au continuat în zilele următoare. La 23 decembrie, şeful Misiunii militare aliate se va adresa din nou Comisiei Ministeriale de Armistiţiu anunţând: „ca o confirmare a notei verbale făcute la 20 decembrie [...] generalul Berthelot a autorizat Înaltul Comandament român să depăşească linia de demarcaţie...[31]. În faţa categoricei atitudini a Antantei, guvernul Károlyi avea să cedeze, încercând totuşi să întârzie evacuarea. Zadarnic, eliberarea teritoriilor de la vest de Mureş începuse, chiar dacă diverse obstacole vor prelungi realizarea ei mai bine de şase luni.

Cronica ultimelor două săptămâni ale anului 1918 consemnează numeroase momente memorabile pentru locuitorii Transilvaniei: rând pe rând, zi de zi, sate şi oraşe au fost eliberate, stăpânirea românească câştigând teren odată cu înaintarea trupelor române spre aliniamentul Munţilor Apuseni. Astfel, la 11/24 decembrie 1918, ostaşii Divizei 7 şi-au făcut intrarea în Cluj, bastion până atunci al reacţiunii şi şovinismului maghiar[32]. De menţionat, masa populaţiei maghiare din oraş nu a răspuns chemărilor la ură şi rezistenţă, aşteptând în linişte şi cu speranţă noul curs al evenimentelor, dornică, aşa cum arăta ceva mai târziu gazeta „Új Világ” (Lumea Nouă), „să ne încadrăm în noua formă de stat [...] cu convingerea tare că hotărârea de la Alba Iulia nu va fi numai un petec de hârtie...”[33]. De altfel, cei 12 000 de soldaţi ai trupelor colonelului Kratochwil Károly (Divizia de secui) părăsiseră în grabă oraşul şi ţinutul. Tot în aceeași zi de 11/24 decembrie 1918, în Sibiu, generalul Traian Moşoiu, împreună cu statul său major, era primit la prânz ca un erou naţional de membrii Consiliului Dirigent, ai consiliilor şi gărzilor româneşti şi săteşti, de o mare suflare de oameni veniţi la „chemarea inimii desrobite”[34].

La 24 decembrie, în ajun de Crăciun [stil nou – n.n.], cea mai mare parte a Transilvaniei propriu-zise se găsea deja în stăpânirea forţelor româneşti. Întreaga reţea de comunicaţii care lega văile Oltului şi Jiului cu cele ale Târnavelor şi Mureşului, precum şi cea care unea valea Mureşului superior şi central cu văile Crişurilor şi Someşului se aflau în mâna forţelor române, siguranţa fluxului transporturilor operative fiind acum asigurată.

La 19 decembrie/1 ianuarie 1919 şeful Marelui Cartier General român comunica generalului Franchet d’Espèrey, comandantul Armatei aliate de Orient: „Este necesar să continuăm înaintarea trupelor noastre pentru a ocupa cel mai devreme posibil regiunea Arad-Oradea Mare-Careii Mari, pentru motivele următoare: a) Populaţia românească din regiunea neocupată de noi un mai este sigură de viaţa şi averea sa. Bandele ungare înarmate sprijinite de gărzile lor naţionale jefuiesc oraşele şi satele şi omoară fără milă [...] b) Ungurii seamănă prin toate mijloacele şi pe o scară întinsă bolşevismul[35], folosind nemulţumirile locuitorilor şi provocând foametea prin rechiziţionarea forţată şi transportarea dincolo de Tisa a tuturor depozitelor şi resurselor alimentare din Crişana şi Maramureş.

Informaţiile primite de Înaltul Comandament român evidenţiau starea de tensiune existentă ca urmare a acţiunilor de represalii îndreptate împotriva românilor, ca şi accentuarea concentrărilor de trupe, îndeosebi secuieşti, în zonele Jibou, Zalău, Poarta Someşului, Satu Mare, pe valea Crişului Repede etc.; totodată, în zona de la nord-vest de Sighet era identificată o grupare de circa 1.500 naţionalişti şi bolşevici ucraineni, ce se manifesta agresiv, cu intenţia de a ocupa Sighetul Maramureşului şi regiunea înconjurătoare[36]. Aceste date, furnizate şi comandamentelor aliate, erau întărite de constatările făcute personal de generalul Berthelot în timpul vizitei efectuate în ultima decadă a anului 1918 şi la începutul anului 1919 în teritoriile revendicate de România, încă neeliberate - Banat, Crişana -, ca şi în Transilvania[37]. Concluziile reieşite din acest „turneu de pacificare”, cum l-a denumit însuşi Berhelot, au fost împărtăşite generalului Franchet d’Espèrey în două telegrame[38] expediate imediat după revenirea la Bucureşti: „armistiţiul a fost violat de unguri. Nu ar fi [deci] vreun inconvenient de a-l denunţa şi a lăsa trupele române să ajungă la limita de vest a teritoriului locuit de populaţia română. Nu este exact, aşa cum pretind ungurii, că majoritatea populaţiei este maghiară, cu excepţia câtorva oraşe [...]. Estimez că ocuparea de către trupe franceze a punctelor Arad, Oradea Mare, Debreţin, Careii Mari, Salonta Mare este indispensabilă”.

Generalul francez hotăra, totuşi, la 31 decembrie, în urma întrevederii avute la Cluj cu profesorul Apáthy István, desemnat comisar general al aşa-numitei „Ungarii de Răsărit”, să oprească pentru moment înaintarea trupelor române pe linia Baia Mare-Jibou-Dej-Cluj-Alba Iulia-Deva, iar trupele şi jandarmeria ungare să fie retrase până la 15 km de această linie, o zonă neutră despărţind cele două tabere. Este vorba de aşa-numita „linie Berthelot-Apáthy[39], pe care guvernaţii unguri aveau să o invoce cu obstinaţie în speranţa salvării restului teritoriului pe care-l mai ocupau; de fapt, aşa cum rezultă foarte clar din documentele şi din memoriile lui Berthelot, generalul nu făcuse decât un gest de bunăvoinţă prelungind termenul pentru retragerea forţelor ungare la vest de Apuseni, având în vedere obiectivul major al preîntâmpinării unui conflict armat de proporţii între români şi unguri.

Trebuie să menţionez şi poziţia Comandamentului aliat faţă de situaţia delicată din Banat, ce deteriorase bunele raporturi de până atunci între România şi Serbia, în încercarea de a nu se mai crea un nou focar conflictual în zonă[40]. Soluţia adoptată la 5 ianuarie 1919 de a se constitui o regiune-tampon între armatele celor două state şi a trece provincia sub controlul său, prin retragerea unităţilor sârbeşti din cea mai mare parte a teritoriului bănăţean ocupat până atunci, rămânea în orice caz o soluţie provizorie. În expunerile pe care Premierul Brătianu avea să le facă în faţa Conferinţei de Pace, la 29 ianuarie şi respectiv 1 februarie 1919, în care problema Banatului a fost stăruitor înfăţişată, acesta afirma: „Guvernul român este atât de convins de importanţa Dunării ca frontieră paşnică, încât mereu şi-a interzis să-şi arunce privirea dincolo de acest fluviu şi de a gândi la posibilitatea de a reuni la România nord-dunăreană pe numeroşii români stabiliţi în Serbia, între văile Timocului şi Moravei”[41].

La 4 ianuarie 1919, sub ameninţarea forţelor străine de la flancul drept al frontului român, ce se întindea numai până la Dej, M.C.G. ordona C.T.T.[42] să ia în stăpânire regiunea Baia Mare-Sighetul Maramureşului-Zalău, specificând: „pe ce dată credeţi cu putinţă şi oportun”. Pentru îndeplinirea obiectivelor ordonate, la 6 ianuarie Comandamentul Moşoiu va adopta un dispozitiv operativ pe două eşaloane, cu trei divizii (7, 6 şi 2 vânători) în linia întâi şi cu Divizia 1 vânători în linia a doua; aceasta trebuia să asigure spatele, fiind dislocată în zona Miercurea Ciuc-Praid-Blaj-Braşov-Târgu Secuiesc[43]. Astfel, din 7 ianuarie mişcările pentru ocuparea noilor zone aveau să înceapă, în următoarele zile diviziile române împingând elementele lor înaintate în vederea ocupării unor poziţii favorabile care să le permită reluarea mişcării spre vest pentru eliberarea ulterioară a întregului teritoriu naţional revendicat. La 9/22 ianuarie 1919 C.T.T. informa M.C.G. român că noua regrupare a forţelor sale, menită a spori „coeziunea tactică între unităţi”, fusese încheiată[44]. Întreaga creastă a Munţilor Apuseni, determinată de la nord la sud de linia vest Sighetul Marmaţiei-vest Baia Mare-vest Zalău-est Ciucea-Zam, se afla acum în stăpânirea trupelor române, încheind o importantă etapă a acţiunii de eliberare a Transilvaniei. Starea combativă a trupelor române s-a menţinut la cote ridicate, lucru remarcat de observatorii străini prezenţi în ţară, precum corespondentul oficiosului „The Times”, la 25 februarie 1919: „O armată română bine disciplinată, cu mult tact şi chibzuinţă, este bine primită de români şi de celelalte naţionalităţi, care văd în ea o garanţie pentru ordine şi securitate[45].

Între timp, în scopul întăriririi forţelor dislocate în Transilvania, în 5/18 ianuarie 1919 fusese înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu, în frunte cu generalul Ioan Boeriu, până atunci Secretar General al Resortului Armatei şi Siguranţei Publice, şef de stat-major fiind colonelul Dănilă Papp. Au fost puse, totodată, bazele noilor Corpuri 6 şi 7 armată, incluzând Diviziile 16, 17 şi 20, respectiv 18, 19 şi 21; într-o primă etapă, ţinându-se seama de resursele existente în oameni şi materiale, aveau să fie constituite doar Diviziile 16 şi 18., structura acestora fiind aproape identică cu cea a divizilor de infanterie existente în organica armatei române. Din februarie era chemat sub arme şi Corpul Voluntarilor Ardeleni[46].

Dorind să pună odată capăt terorii exercitate de trupele regulate și bandele maghiare în teritoriile neeliberate încă, Consiliul de Miniștri desfășurat la București, în absența Premierului Brătianu, hotăra în ședința din noaptea de 7-8 februarie 1919 ca armata „să treacă Munții Apuseni pentru a ocupa toate ținuturile revendicate de noi[47]. Dar Înaltul Comandament Aliat de la Paris va aprecia ca neoportună o nouă operație, care să modifice statu-quoul din Ungaria și Transilvania, întrucât astfel s-ar fi ingreuiat desfășurarea lucrărilor Conferinței de Pace[48].

Analiza situațiilor operative din ultimele săptămâni, întreprinsă la M.C.G., demonstra că pentru reușita obiectivului propus era necesar să se realizeze, concomitent cu o nouă grupare a forțelor de pe frontul transilvan, o întărire a acestora, ca și o îmbunătățire a organizării și înzestrării serviciilor divizionare respective. Odată cu manevrele de regrupare și întărire a dispozitivului operativ de pe frontul spre Ungaria, s-au dat ordine precise privind întocmirea planurilor de operații ofensive în scopul atingerii aliniamentului Satu Mare-Carei-Oradea-Arad. La 22 februarie C.T.T. înainta M.C.G. proiectul de operații ordonat. Acesta prevedea înaintarea trupelor române pe toată lungimea frontului, în aceeași zi și la aceeași oră. Atacul principal trebuia să fie dat in sectoarele Diviziilor 7 și 2 vânători, iar cel secundar în sectorul Diviziei 6. Obiectivul de bază al Diviziei 7 consta în eliberarea orașelor Satu Mare și Carei.

Tot în cursul lunii februarie 1919, la propunerea președintelui Comitetului pentru afacerile românești, André Tardieu, fusese trimisă spre studiu problema dispunerii trupelor aliate în Transilvania, cu o referire specială la crearea și controlul unei „zone neutre” între cele două părți, română și ungară[49]. În baza datelor strânse de experți, la 17 februarie Comitetul ajungea la concluzia că stabilirea respectivei „zone neutre”, care să fie ocupată de trupe aliate, trebuia să fie examinată și definitivată de reprezentanții militari ai Consiliului Suprem de Război de la Versailles[50]. La 21 februarie Brătianu trimitea o nouă notă ministrului Afacerilor Străine francez, ca și lui André Tardieu și colonelului Edward M. House, consilierul Preşedintelui S.U.A., în care se specifica: „E necesar în mod urgent a lăsa ca trupele române să ocupe teritoriile revendicate de România în Ungaria, unde guvernul din Budapesta provoacă dezordini și organizează bolșevismul. Această agitație, care se produce cu toată victoria Antantei, provoacă în Transilvania și în Regatul român decepții și descurajare în momentul când mizerii de ordin material cer de la poporul român o mare energie morală[51]. În opinia Premierului român „constituirea unei zone neutre în aceste regiuni ar masca răul și, departe de a-l împiedica, l-ar încuraja, căci emisarii bolșevismului maghiar nu vor putea fi împiedicați prin procedee de neutralitate lipsite de interes[52].

La 24 februarie, în ședința Consiliului Suprem de Război de la Versailles, delegatul român, ministrul de stat Alexandru Vaida-Voevod, avea să prezinte o notă în care se sublinia că „pentru a opri propaganda periculoasă executată sub auspiciile guvernului de la Budapesta în ținuturile românești neocupate de trupele Regatului, este urgent să se facă înaintarea trupelor române până la linia de demarcație a acestor teritorii”[53]. Două zile mai târziu, Biroul Conferinței de Pace a discutat raportul pe care reprezentanții militari ai Consiliului Suprem Interaliat l-au prezentat, în urma deciziei adoptate cu o zi înainte, în legătură cu fixarea zonei intermediare din Transilvania între forțele române și ungare. Aceste propuneri erau aprobate în aceeași zi, extinzând teritoriul acordat Comandamentului român, noua linie de demarcație urmând ruta feroviară Satu Mare-Oradea-Arad[54].

Evenimentele care au urmat atingerii aliniamentului Apusenilor se caracterizează, în primul rând, prin intensificarea provocărilor maghiare, pe întregul teritoriu al Transilvaniei, de o parte și alta a noii linii de despărțire, atât față de trupele române, cât mai ales față de populația pașnică, nu numai cea românească. Organele de informație ale Comandamentului român înregistrau dezvoltarea unei intense propagande șovine „contra a tot ce e român”, dar și revoluționar-comuniste printre locuitorii din zonele deja aflate sub controlul armatei române. Corespondentul special în zonă al oficiosului britanic „The Times” nota în acest sens, într-un articol din 11 martie 1919: „Misiunea ungară de propagandă [...] este extrem de activă în Ungaria și Transilvania, unde ținta ei este de a produce anarhia în teritoriul ocupat de români, discreditând în felul acesta administrația românească în speranța zădărnicirii până la urmă a unirii Transilvaniei cu România”[55].

La 20 martie, generalul Berthelot informa MCG român că decizia Conferinței de Pace cu privire la crearea „zonei neutre” urma să fie adusă la cunoștința Președintelui Ungariei, acordându-se un termen de zece zile, cu începere din 23 martie, pentru încheierea operației de retragere a trupelor ungare pe noul aliniament. „Când această evacuare va fi realizată - se arăta în nota respectivă - vă voi aviza și înaintarea trupelor române va putea începe”[56]. Toate acțiunile întreprinse de armata română trebuiau să fie puse de comun acord cu comandamentele aliate.

La scurt timp de la comunicarea deciziei Conferinţei de Pace, după o reuniune de urgență, în cadrul căreia ministrul de Război a propus rezistența armată, cooperând în acest sens cu comuniștii, guvernul ungar, a cărui situație și așa era zdruncinată, a refuzat să accepte hotărârea Puterilor Aliate, prezentându-și demisia pe 21 martie[57].

Preluarea puterii la Budapesta de către comuniști, în alianță cu social-democrații, în aceeaşi zi, ca și amenințarea cu extinderea revoluției sociale de tip bolșevic în Europa (la 5 aprilie va fi proclamată Republica Consiliilor în Bavaria) aveau să precipite luarea unor angajamente mai precise, inclusiv din partea acelor Puteri Aliate ce păstraseră destule rezerve față de România. Astfel, după ce în cursul ședinței „Consiliului celor Patru” din 25 martie șeful cabinetului britanic se pronunța pentru o concentrare a „tuturor mijloacelor noastre de apărare în România”, stabilind aici „bariera noastră contra bolșevismului”[58], în seara aceleiași zile, după o convorbire prelungită cu Brătianu relativă la amenințările de ordin militar și politic care planau asupra României, Lloyd George îi anunța hotărârea de a se pune la dispoziție echipament militar pentru 100 000 de oameni[59]. În același timp și Clemenceau ținea să-i comunice, în mod confidențial, șefului delegației române că Aliații se pronunțaseră, deja, în favoarea unei acțiuni militare energice împotriva puterii bolșevice de la Budapesta. Câteva zile mai târziu, Brătianu era însă informat, doar verbal, din partea Consiliului Suprem Interaliat că dificultățile ivite în problema germană îi împiedică pe cei „4 Mari” să ia o decizie fermă în privința Ungariei, cu atât mai mult cu cât se părea, în opinia lor, că guvernul Garbai-Kun ar fi dispus să negocieze, dând chiar asigurări că nu va ataca România[60]. Firește, și evenimentele imediate o vor demonstra, era doar o nouă probă a ezitărilor sau a incapacității Puterilor Aliate de a reacționa în sprijinul nu numai al apărării intereselor legitime ale partenerului lor, dar și pentru rezolvarea unui focar ce periclita noul echilibru politic al Europei, prefigurat la Conferința de Pace. Sau era și aceasta o manevră din cadrul disputatei chestiuni a petrolului românesc, în fața politicii de independență a guvernului Brătianu, apetitul diferitelor trusturi occidentale influențând sensibil conduita guvernelor lor. „Va veni ceasul - arăta câteva luni mai târziu Take Ionescu, la întrunirea de la Clubul conservator din București - când se va dovedi că în atmosfera grea ce domnește asupra României sunt și câteva emanațiuni de petrol”[61].

Nota de răspuns a guvernului ungar, sosită la 7 aprilie, declara, de la început, ca inacceptabile condițiile avansate de Puterile Aliate, acestea „fiind de așa natură încât nu pot fi acceptate decât ca ordine pentru oricine ar fi dispus să-și asume guvernarea țării”[62]. De aceea, se spunea în continuare, apreciind bunele intenții ale Marilor Puteri, partea ungară considera ca absolut necesară ca și limita spre est a zonei neutre să fie deplasată până la Mureș, în conformitate cu prevederile Convenției de la Belgrad; de asemenea, se cerea ca în teritoriul din zona neutră ce urma să fie evacuat de trupele ungare să fie menținută în vigoare Constituția Republicii Sfaturilor, fără niciun alt amestec străin; circulația în respectivul teritoriu, ca și tranzitarea pe „teritoriile ardelene ocupate de România” trebuiau să fie lăsate libere; blocada să fie înlăturată complet și să se asigure aprovizionarea populației cu materiale de primă urgență. Guvernanții de la Budapesta mai propuneau organizarea imediată a unei conferințe, la Viena sau Praga, cu participarea statelor interesate din regiune: Ungaria, Austria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, conferință care să stabilească noile frontiere politice și, totodată, să reglementeze problemele economice dintre aceste state. În încheiere, ei subliniau că Republica Sfaturilor din Ungaria „nu se bazează pe principiul integrității teritoriale, dar se  opune rezolvării problemelor teritoriale bazate pe cuceriri imperialiste”[63]. Era o nouă sfidare grosolană la adresa voinței de libertate a națiunilor care fuseseră subjugate de fosta Dublă Monarhie și care își proclamaseră independența sau reîntregirea statală în mod liber cu câteva luni în urmă.

La 10 aprilie 1919, în faţa atitudinii tot mai agresive a forţelor ungare, în urma apelurilor disperate ale populaţiei din regiunile neeliberate, a refuzului conducătorilor de la Budapesta de a aplica hotărârea Conferinţei de Pace, guvernul român, în unanimitate, sub preşedinţia Regelui Ferdinand I, stabilea să se treacă, în cel mai scurt timp, la ofensivă pentru ocuparea liniei hotărâte de Consiliul Suprem Aliat[64]. La 14 aprilie, Regele îi va detalia Premierului Brătianu, aflat în continuare în capitala Franţei, asupra hotărârii luate. Apreciind că lipsa de decizie a Puterilor Aliate şi Asociate a lăsat timp armatei ungare să se concentreze şi să se organizeze tot mai bine, modificând raportul de forţe în defavoarea românilor, Suveranul sublinia cu fermitate că „înaintarea noastră în Transilvania este o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne[65].

Dispozitivul trupelor române din Transilvania era astfel pregătit pentru declanşarea acţiunii ofensive în zorii zilei de 16 aprilie 1919[66]. Devansând, însă, momentul prevăzut în planul de operaţii al Comandamentului român, forţele ungare aveau să preia iniţiativa şi, în noaptea de 15 spre 16 aprilie, după o scurtă pregătire de artilerie, au trecut la atac în trei sectoare ale frontului pe valea Someşului şi în defileul Crişului Repede, înaintând pe direcţiile Cicârlău-Dej, Zalău-Cluj şi Ciucea-Cluj. Ecoul declanşării conflictului armat deschis între forţele române şi cele ungare a fost deosebit de puternic, atât în ţară, cât la Conferinţa de Pace de la Paris, unde – avea să remarce Gh.I. Brătianu – „toată atenţia delegaţiei româneşti se concentra acum asupra acestei lupte hotărâtoare. De rezultatul ei depindeau şi viitoarele noastre graniţe [67].

- Va urma -

---------------------------------------------
[15] Deşi provizorie şi având un caracter strict militar, linia demarcaţională stabilită pe cursul Mureşului, prin convenţia încheiată la Belgrad, în ziua de 13 noiembrie 1918, între Comandamentul Armatei aliate de Orient şi delegaţii noului guvern ungar, a creat o situaţie extrem de confuză în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi. Aceasta „împarte naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agravează dificultăţile în acţiunea de renaştere naţională şi în organizarea ei, atât de necesară în aceste zile de prefaceri istorice” – se arăta într-un memoriu din 28 noiembrie al lui Iuliu Maniu, remis prin Legaţia română la Paris ministrului francez al Afacerilor Străine. 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III Documente interne şi externe, august 1918-iunie 1919, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, doc. 494.
[16] Károlyi Mihály lévélezése, vol. I, Budapest, 1978, doc. 333 (doc. 331 adresa Consiliului Dirigent).
[17] Ibidem. Comentând poziția noii conduceri de la Budapesta, consulul imperial din Brașov, într-un raport adresat Cancelarului Max von Baden, apreciase cu luciditate, cu puţin timp înainte: „Cu toată atitudinea democratică a lui Károlyi și susținerea de către el a drepturilor naționalităților, el este totuși, înainte de toate, ungur și preocupat de păstrarea, cât mai nevătămată, a integrității țării sale”. Referindu-se la situația și mai ales la viitorul Transilvaniei, diplomatul imperial ținea să mai atragă atenția: „Hotărâtori în această privință vor fi in orice caz românii, care, numeric, alcătuiesc pe departe majoritatea populației” [subl. noastră].
[18] Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român 1918-1920, Editura Dacia, 1985, passim
[19] Károlyi Mihály lévélezése, vol. I, doc. 327.
[20] Arhivele Militare Române [în continuare AMR], fond Microfilme, rola PII.2. 2 192, passim;
[21] Ibidem, rola PII.5 219, c. 689-707, 729-733; Wilhelm Böhm, Im Kreuzfeuer zweier Revolutionen, München, 1924, p. 86-99; Magyarország Hadtörténete, vol. 2, Budapest, 1985, p. 195-210.
[22] Alexandru Ghişa, România şi Ungaria la început de secol XX, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002; Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon, 1918-1920, Polirom, Iaşi, 2002.
[23] Arhivele Militare Române [AMR], fond Microfilme, rola PII.1.2 579, c. 295-296 (Ordin de operaţii nr. 303 din 5/18.11. 1918; vezi şi „Instrucţiunile”-anexă, Ibidem, c. 301-303). Pe larg, Dumitru Preda (coord.), În apărarea României Mari…, p. 126-139.
[24] Vezi la Severe Bocou, La question du Banat. Roumains et Serbes, Paris, 1919; AMAE, fond 71/1914. E2,               partea a II-a, vol. 58; cf. Ionela-Felicia Moscovici, La France et le Banat entre 1916-1919, les convulsions de la guerre et de la paix, particulièrement l’évolution des rapports entre la Roumanie et l’Entente vis-à-vis la question du Banat [Strasbourg], 2013.
[25] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f. 22.
[26] AMR, fond Microfilme, rola PII.5. 170, c. 553-554 (General Presan, Fapte petrecute în Marele nostru Război pentru care nu existau acte).
[27] Ibidem, rola PII.2. 2 196, c. 109 şi urm.; Ibidem, fond Comandamentul Tupelor din Transilvania, dosar 47 şi 74; Cornel Grad, Contribuţia armatei române la preluarea puterii político-administrative în Transilvania. Primele măsuri (noiembrie 1918-aprilie 1919), în „Revista de administraţie publică şi politici sociale, an II,                  nr. 4 (5)/decembrie 2010, p. 51-79.
[28] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine en Hongrie après le 3 novembre 1918 (Guerre de 1919) et les événements qui ont été la cause, Paris [1922], p. 8.
[29] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale …, vol. III, doc. 473; AMR, fond Marele Cartier General, dosar 2 022, f. 177.
[30] Răspunsul guvernului de la Budapesta, vezi la Incso Benedek, A Román Irredentista rozgalmak Története, Budapest, 1920, p. 475.
[31] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale …, vol. III, doc. 475.
[32] AMR, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, dosar 808, f. 62-79 „Clujul”. Organul Consiliului Naţional Român din Cluj şi com. Cojocna, număr ocazional din 12/23 dec. 1918, p. 1; „România Mare” (Paris), Anul II, nr. 27 din 14 ian. 1919, p. 2;  cf. Histoire de la Transylvanie (red. Béla Kopeczi), Budapest, 1992, p. 614-615.
[33] Apud „Patria” (Cluj), Anul I, nr. 40 din 2 aprilie 1919, p. 1.
[34] „Telegraful român” (Sibiu), Anul XLVI, nr. 142 din 11/24 dec. 1918, p. 525
[35] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine en Hongrie après le 3 novembre 1918 ..., p. 8-9.
[36] Lt.colonel Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848/49 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1930, p. 102.
[37] Colonel (r) Dr Constantin Moşincat, Generalul Henri Mathias Berthelot. Prima vizită în Ardeal după Marea Unire (1918-1919), Editura Tipo MC, Oradea, 2019, p. 109-171; vezi recent şi la Ana-Maria Stan, Considérations sur les interlocuteurs du général Berthelot en Transylvanie (décembre 1918-janvier 1919), în „Transylvanian Review”, vol. XXVII, Supplement, no 2 (2018), p. 135-147.
[38] Gh. Iancu, G. Cipăianu, La consolidation de l’Union de la Transylvanie et de la Roumanie (1918-1919). Témoignages français, Bucarest, 1990, doc. XX.
[39] Ibidem.
[40] General Jean Bernachot, Les armées françaises en Orient après l’armistice de 1918, vol. 1 L’Armée française d’Orient. L’Armée de Hongrie (11 novembre 1918-10 septembre 1919), Paris, 1970 (anexele 4 şi 5).
[41] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 57 (La Roumanie devant le Congrès de la Paix. Ses revendications territoriales. Mémoire présenté à la Conférence dans la séance du 1er février 1919. Résumé de l’exposé verbal fait par le Premier délégué de Roumanie), p. 4. Cf. România la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920, vol. 1, doc. 166-168.
[42] AMR, fond Microfilme, rola PII.2. 2 194, c. 637-640; cf. Lt. colonel Constantin Drăgănescu, Campaniile din 1848/49 şi 1919 în Transilvania şi Ungaria, p. 102.
[43] Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op.cit., p. 102-103.
[44] AMR, fond Microfilme, rola PII.2. 2 196 (Jurnal de operaţii al CTT), c. 131-139; Ibidem, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, dosar 517, f. 14-29; Ibidem, dosar 808, f. 79-87. Pe larg, asupra acţiunilor armatei române, în Jurnal de operațiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921), ed. Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolescu și Cornel Țucă, vol.I-II, Satu Mare, 1998.
[45] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale …, vol. III, doc. 534.
[46] AMR, fond Microfilme, rola  PII.1. 2 591, c. 379-382. Alcătuit în 1917 din foștii prizonieri de origine română din Rusia, participanţi la marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, la sfârșitul lui nov. 1918 fuseseră transferaţi din Moldova, după 3 dec. fiind puşi la dispoziția Consiliului Dirigent. Lor li se vor alătura, pe măsura sosirii în țară, legiunile de voluntari care luptaseră in Italia.
[47] Ibidem, rola PII.5. 161, c. 229-231.
[48] Ibidem, rola PII.1. 2 580, c. 476-479.
[49] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. III, doc. 532.
[50] Ibidem.
[51] Ion Rusu Abrudeanu, op.cit., p. 373-374.
[52] Ibidem.
[53] AMR, fond Microfilme, rola PII.5. 161, c. 119; vezi şi 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. III, doc. 533.
[54] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine en Hongrie, p. 17.
[55] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. III, doc. 547.
[56] AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 580, c. 319-320.
[57] Général Jean Bernachot, op.cit., vol. 1, Anexa 11; Ormos Mária, Még egyszer a Vixjegyzéröl, în „Századok”, nr. 2/1979, p. 327-332. Cf. Magyarország Története 1918-1919, 1919-1945, vol. 1, p. 188-198; T. Hajdu, Michael Károlyi and the Revolution of 1918-1919, în „Acta Historica”, nr. 3-4/1964, p. 351-371.
[58] Les Délibérations du Conseil des Quatre, vol.1, doc. 111
[59] Vezi şi la Gheorghe I. Brătianu, op.cit., p. 54-55.
[60] Ion Rusu Abrudeanu, op.cit., p. 381.
[61] Gheorghe I. Brătianu, op.cit., p. 65.
[62] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. III, doc. 575.
[63] Ibidem.
[64] Ion Stanciu, Un nou document privorla acţiunea politică şi militară a României în aprilie 1919, în „Revista istorică”, serie nouă, nr. 2/1990, p. 189-191; Generalul Traian Moşoiu, Ocuparea Budapestei în legătură cu ocupaţiunile militare din Ardeal 1918-19 [Şimleul Silvaniei, 1919], p. 6.
[65] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale …, vol. III, doc. 581.
[66] Într-o telegramă de la Paris, transmisă MCG român de generalul H. Berthelot în dimineaţa zilei de 16 aprilie, se specifica: „Hotărârea Conferinţei de Pace din 26 februarie nefiind modificată, românii sunt în drept, în caz de atac al ungurilor şi să procedeze la ocuparea zonei neutre care le-a fost fixată…”. Exposé sur les opérations de l’armée roumaine..., p. 33 (Anexa 81).
[67] Gheorghe I. Brătianu, op.cit., p. 57.