Problema frontierei de vest a României; demersuri diplomatice

În momentul sosirii delegației române în capitala Franţei, la jumătatea lunii ianuarie 1919, România s-a înfăţişat înaintea areopagului internaţional ca un stat naţional unitar de fapt şi de drept[68]. Statutul teritorial al Transilvaniei și al regiunilor locuite de români la vest de Munții Apuseni, care urma să fie apărat pentru a i se da o consacrare internațională definitivă, avea la bază următoarele documente: Tratatul de Alianță franco-anglo-ruso-italo-român din 4/17 august 1916 de la București; Declarația Guvernului Statelor Unite din 5 noiembrie 1918; Hotărârea Consiliului Național Român Central (CNRC) din 10 noiembrie 1918 comunicată guvernelor român, ungar și aliate; Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918; Hotărârea Adunării Naționale săsești de la Mediaș din 8 ianuarie 1919.

În cea de-a doua expunere pe care avea să o facă, la 1 februarie1919, înaintea „Consiliului celor Zece”, Primul delegat al ţării, precizând frontierele revendicate şi adăugând că alte sute de mii de conaţionali trăiau dincolo de acestea, avea să sublinieze: „Aceste cereri nu ar putea fi considerate ca inovaţii [...] România nu reclamă intrarea în unitatea românească a tuturor acestor populaţii de dincolo de Dunăre, de Nistru sau de Tisa, nici chiar a acelora de care ea nu este despărţită decât prin lărgimea unui curs de apă. România cere numai tuturor statelor vecine de a arăta aceeaşi moderaţie şi de a face aceleaaşi sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvolltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei[69]. În concepția Premierului român, Tratatul din 1916 - rod al unor lungi și aprinse negocieri cu Antanta – ținea seama nu numai de interesele legitime și de drepturile istorice ale poporului său, dar și de cele ale națiunii maghiare; astfel, în cadrul teritoriilor revendicate și acordate României nu fusese cuprins „teritoriul istoric și geografic român” de la est de Tisa, unde se afla, în urma dominației ungare și a măsurilor administrative ale guvernului de la Budapesta din ultimele decenii, o „masă compactă de aproximativ un milion de locuitori, având în orașul Debrețin un centru politic și cultural maghiar”.

Pe teritoriul ce urma să fie recunoscut României, conform aceluiași Tratat din 1916, populația românească constituia, chiar conform statisticilor oficiale ungare din 1910, o majoritate absolută de 54% din populația totală, iar dacă acele statistici ar fi fost rectificate înlăturându-se falsificările tendențioase, binecunoscute și în epocă, procentul reprezentat de națiunea română s-ar fi ridicat la circa 62,5%, după alte surse chiar mai mult[70]. În plus, românii reprezentau în Transilvania și ținuturile limitrofe elementul autohton; invazia ungară, colonizarea germanică și cea secuiască, infiltrările artificiale de populații alogene, îndeosebi maghiari sau vorbind maghiara, nu reușiseră să modifice caracterul românesc al întregului teritoriu, ci numai să împiedice evoluția normală a populației românești și să-i răpească dreptul de exercitare a libertăților sale naționale și politice.          

Hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia de unire definitivă a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu România nu venea, astfel, în contradicție cu realitatea istorică și nici cu exigențele principiului autodeterminării promovate de Aliați, exigențele formulate de guvernul român și acceptate în 1916 de Puterile Antantei găsindu-și concretizarea într-o formă democratică, cu caracter plebiscitar. Unitatea națională trebuia și era de fapt realizată respectând principiul etnic, într-un spațiu geografic bine determinat, unde viața poporului român putea să fie asigurată prin condiții de securitate și de evoluție economico-socială necesare existenței sale.

Un Aide-mémoire înaintat Marilor Puteri, în martie 1919, de către o delegație a oamenilor politici români din Transilvania, remarca într-un mod extrem de limpede esența acțiunii românești, pe care diverse cercuri mai mult sau mai puțin oficiale se grăbeau s-o eticheteze drept „imperialismul de la București”: „În judecățile care s-au emis în problema românească se uită, din nefericire, adesea că, independent de tratatele încheiate între România și guvernele aliate, poporul român - care formează marea majoritate a populațiilor provinciilor în chestiune - s-a alăturat în mod spontan la Regatul României prin Actul solemn de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. [...] Este deci clar stabilit că, în afara convențiilor internaționale menționate mai sus, alipirea acestor provincii la România este perfect justificată din punct de vedere juridic, prin voința liber exprimată de marea majoritate a locuitorilor ei. Dreptul internațional clasic, ca și principiile formulate de Președintele Wilson sunt pe deplin aplicabile și la cazul nostru. A vorbi, deci, de imperialismul român referitor la aceste provincii, așa cum o fac adversarii noștri, înseamnă de a da dovadă de rea-credință sau de mare ignoranță[71].

„Noua diplomație” ce consacra principiul autodeterminării naționale ca ax central al viitoarei reglementări mondiale, al cărei campion se dovedeau a fi Statele Unite, interesele diferite și contradictorii, disputele, încă în surdină, pentru sfere de influență la Dunărea de Jos și Marea Neagră, ca și evoluția explozivă a situației în fostul Imperiu Rus, introduseseră și puteau introduce în continuare în ecuația tratativelor de pace elemente de ordin politic, economic și militar, chiar necunoscute, care, în orice caz, nu trebuiau să fie neglijate sau minimalizate de statele interesate, cum era și România.

În fața atâtor incertitudini, care parcă anunțau întregul „calvar al păcii” din 1919-1920, guvernul român a căutat să adopte o atitudine pragmatică, realistă și tenace în concordanță cu obiectivul recunoașterii unirii politice desăvârșite la 1 Decembrie 1918. Factorii responsabili au întreprins diverse şi consecvente demersuri pentru a cunoaşte exact poziția Marilor Puteri învingătoare în legătură cu angajamentele anterior luate față de România, căutând a le informa și deci a clarifica raporturile cu acestea în problemele esențiale, de interes pentru viitorul ţării noastre. Totodată, ei s-au dovedit conştienţi de amplitudinea evoluţiei politice internaţionale şi de faptul că obiectivul naţional urma să fie atins într-un moment în care și alte națiuni din aceeași regiune a continentului își refăceau sau își reîntregeau entitățile lor statale independente. Se punea însă întrebarea, în ce măsură și în special sub ce condiții unitatea național-statală românească avea să fie recunoscută şi concretizată în documente cu valoare juridică internațională?

În urma  expunerilor amintite ale Premierului român în faţa „Consiliului celor Zece” şi a opoziţiei delegaţiei sârbe în problema Banatului, a fost constituită o „Comisie pentru studiul chestiunilor teritoriale relative la România”. Mandatul ei nu era de a decide asupra valabilităţii Tratatului din 1916, nici de a hotărî care vor fi viitoarele frontiere ale României, ci de a analiza şi opina asupra respectivelor frontiere „pe temeiul etnic, geografic şi al necesităţilor economice”; potrivit mărturiei expertului britanic Harold Temperley, motivele strategice născute din exigenţele politice ale momentului nu puteau influenţa asupra recomandărilor acestei comisii[72].

În ședința din 8 februarie 1919 experții britanici, americani, francezi și italieni au prezentat patru proiecte cu privire la frontiera de vest a României. Dintre ele cea mai avantajoasă era propunerea britanică, care mergea la aproximativ jumătatea distanței dintre linia Tratatului din 1916 și cea fixată ulterior la Trianon[73]. În sectorul de nord linia de cale ferată Carei-Nagyecsed, până în apropierea confluenței Someșului cu Tisa, aparținea teritoriului românesc. De asemenea, în sectorul sudic orașele Gyula (Jula) și Makó erau atribuite și ele României. Linia franceză mergea ușor spre est de linia britanică, cu excepția că la nord linia Carei-Nagyecsed-Čop (în teritoriul cehoslovac) era acordată României, iar la sud localitatea Makó revenea Ungariei. Liniile italiană și americană erau trasate la est de Satu Mare, Tileagd și Arad; ele nu se întemeiau nici pe criteriul etnic, nici pe cel economic.

Discuțiile preliminare privind frontiera româno-ungară se vor prelungi, fără ca delegația română să aibă dreptul de a participa la ele. La 12 mai 1919 cei „4 Mari” își vor da acordul asupra traseului acesteia[74], „uitând”, însă, să-l notifice părții române. Evenimentele ulterioare, circumscrise unui climat internațional complicat, caracterizat de starea de război existentă în centrul Europei, în cadrul cărora presiuni de tot felul vor fi făcute la București pentru a ceda din poziția inițială, evenimente ce vor scoate la iveală serioase contradicții între Puterile Aliate în abordarea concretă a raporturilor cu România față de „problema Transilvaniei”, aveau să conducă la amânarea nejustificată a deciziei forumului internațional al păcii până în toamna lui 1919. „Cum a fost tratată România?” - se întreba « Le Journal français », într-un comentariu din noiembrie 1919, tot el dând răspunsul, foarte sec: „într-un mod nedemn”, adăugând: „Cuvântul nu este prea tare [...] Aici politica s-a făcut executoarea operațiunilor josnice ale unei finanțe fără scrupule[75].      

Evoluţia raporturilor româno-ungare de la conflictul armat din aprilie la războiul din iulie-august 1919; reacţiile Puterilor Aliate la Conferinţa de Pace şi poziţia lor faţă de problema Unirii Românilor de la 1 decembrie 1918

Conflictul armat româno-ungar declanşat la jumătatea lunii aprilie 1919 avea să înregistreze o rapidă şi bine pregătită contraofensivă a forţelor româneşti, care, străpungând  bariera naturală a Apusenilor, au înaintat în Maramureş şi Crişana, punând stăpânire  pe marile centre Satu Mare-Carei-Oradea şi Salonta, inclusiv pe calea ferată ce leagă aceste localităţi[76]. Impetuoasa acţiune şi rezultatele obţinute - până la 1 mai era controlat întregul curs al râului Tisa - au impresionat pe comandanţii militari ai Antantei, în frunte cu mareşalul Foch, precum şi cercurile politico-diplomatice de la Conferinţa de Pace[77].

După ce într-o notă din 30 aprilie, transmisă Preşedintelui Wilson şi guvernelor cehoslovac, iugoslav şi român, Béla Kun, în numele guvernului ungar recunoştea „fără rezerve toate pretenţiile teritoriale naţionale” ale celor trei state, cerând „imediata încetare a ostilităţilor”[78], la 2 mai Comandamentul Suprem ungar a trimis parlamentari pentru încheierea armistițiului[79]. În următoarea zi, răspunzând favorabil, Comandamentul Trupelor din Transilvania a înaintat proiectul acordului de armistiţiu, care urma să fie valabil până în ziua de 5 august 1919, ora 12.00[80]. Dar curând se va lămuri că, de fapt, era o nouă o manevră a guvernanţilor unguri „pentru a da timp - aşa cum sublinia la 10 mai ziarul «Le Temps» - bolşevicilor ruşi, care acum două zile au trimis un ultimatum României, spre a cădea în spatele acesteia din urmă. [...] Românii au fost atacaţi în mod serios... pe Nistru [81]. În atari condiții, Marele Cartier General român avea să propună mareșalului Foch pregătirea și executarea unei operații comune urgente pentru dezarmarea Armatei Roșii ungare și eliminarea, astfel, a focarului amenințător din centrul Europei[82]. Nici de data aceasta Aliații nu s-au putut pune de acord, refuzându-se intervenția armată.

În acest timp pe teritoriul Banatului, aflat sub ocupația militară franco-sârbă, autoritățile ungare continuau să-și exercite atribuțiile, refuzând să recunoască actul de la 1 decembrie 1918 și desfășurând acțiuni ostile față de populația românească. Ele trecuseră chiar la recrutarea de voluntari pentru armata Republicii Ungare a Sfaturilor. Aflat la zona de contact dintre cele două armate aliate, orașul Arad reprezenta în acele zile un important punct strategic. Considerente de ordin militar impuneau cu necesitate luarea sub control a acestui oraș și a zonei adiacente de către trupele române. La 12 mai, conform hotărârii guvernului României și cu acordul comandantului-șef al Armatei aliate din Orient, Marele Cartier General avea să dispună intrarea trupelor sale în orașul de pe Mureș, informând în acest sens și Comandamentul aliat de la Belgrad. Astfel că, în dimineața zilei de 17 mai 1919, ostașii Regimentului 6 vânători, întărit cu o baterie de artilerie, aveau să intre în Arad, fiind primiți cu mult entuziasm. Dar trecerea orașului și a județului sub autoritatea românească deplină va fi realizată abia două luni mai târziu[83].

Profitând de oprirea ofensivei române, Comandamentul Armatei Roșii ungare a reușit ca, în scurt timp, să refacă și să întărească capacitatea de luptă a unităților sale. Informat și încurajat de indecizia Puterilor Aliate, după o săptămână - timp în care s-au semnalat scurte ciocniri și hărțuieli - la 16 mai el a declanșat atacul asupra forțelor cehoslovace, generalizat patru zile mai târziu pe întregul front[84]. Prin această inițiativă se urmărea ca, la joncțiunea dintre cele două grupări aliate, româno-cehoslovacă, să fie deschis un culoar direct spre regiunea în care acționau trupele bolșevice, ucrainene și ruse, adică acele forțe de la care se aștepta un puternic sprijin logistic și operativ. Intervenţia energică a unităţilor române avea să interzică, la începutul lui iunie, stabilirea legăturii cu Armata Roşie ucraineană

În acelaşi timp, starea conflictuală continuă dintre Polonia și Republica Ucraina, generată de disputele teritoriale din Galiția, în condițiile în care guvernul de la Varșovia urmărea restaurarea suveranității sale în vechile frontiere de dinainte de prima împărțire a regatului polon (1772), constituia - alături de amenințarea forțelor bolșevice ucrainene conduse de Cristian Hristo Rakovski, președintele Consiliului Comisarilor Poporului - un factor extrem de neliniștitor pentru Înaltul Comandament român, nevoit să facă față unor nevoi multiple de apărare pe un front deschis de la Dunăre la Carpații Orientali și până la Marea Neagră. La cererea părţii poloneze, la 23 mai aveau să fie declanşate operațiile propriu-zise ale Diviziei 8 române (general Zadik)/Corpul 4 armată, trupele sale depășind frontiera Bucovinei și înaintând între Carpați și izvoarele Nistrului până la linia Nadwórna (Nadvirna)-Ottynija-Nieszwiska, unde au constituit un aliniament defensiv de protecție; grupate pe trei direcții, trupele române și-au continuat deplasarea, păstrând, cu ajutorul aparatelor de aviație, o strânsă legătură atât cu Comandamentul polonez, ca și cu Grupul de Nord din Transilvania. Până la 26 mai, ele au reușit să ocupe un aliniament înaintat Olesza-Ottyniya-Nadwórna-Tartarow (Tatariv), la sfârșitul lunii stabilind legătura directă cu marile unități poloneze. Două luni mai târziu, la 17 august 1919, ora 0.00, conform protocolului încheiat de Înaltul Comandament român cu Statul Major al armatei polone, s-a trecut la evacuarea provinciei, operație încheiată în ziua de 24 august[85].

Desfășurările militare din a doua parte a lunii mai și începutul lunii iunie, ofensiva victorioasă a Armatei Roșii ungare în Slovacia (la 6 iunie cădea Košice, iar la 8 iunie și Prešov), au trezit serioase temeri liderilor Puterilor Aliate care, la Paris, se pregăteau să finalizeze documentele păcii şi noii ordini politico-militare pe bătranul continent. Opiniile diferențiate privind mijloacele și modul de soluționare a stării conflictuale din centrul Europei, datorate în primul rând unor interese divergente în regiune, dar și unor optici diferite de apreciere a elementelor care o generaseră, avea să conducă la perpetuarea ezitărilor și la absența unor măsuri mai ferme care să pună capăt „tuturor ostilităților inutile”, după cum se afirma în hotărârea din 7 iunie, făcută publică în ziua următoare.

„Sfătuit” și uneori chiar amenințat cu represiuni diplomatice și economice, Premierul Ion I.C. Brătianu va dovedi și în acest context, puțin favorabil, o poziție curajoasă, demnă și constructivă în abordarea concretă a problemelor cu care țara sa se confrunta. Și aceasta chiar dacă, pe alocuri, ea deranja sensibil orgolii și interese egoiste ale partenerilor săi. Președintele Raymond Poincaré, sesizând pericolul creat de menținerea regimului agresiv de la Budapesta, într-o scrisoare din 25 mai trimisă ministrului Afacerilor Străine, Stephen Pichon[86], ținuse  să-i repete că „metoda urmată față de România, ca și față de celelalte state mici, le lasă tuturor un gust amar”. Dar tonul atitudinii Republicii franceze nu îl dădea Președintele, ci Premierul Clemenceau, ale cărui sentimente față de aliatul său (Brianu) nu erau dintre cele mai cordiale.

În fața celor „4 Mari”, Brătianu avea să sublinieze că „România e nu numai în stare de război, dar în război declarat cu bolșevicii din Rusia și cu cei din Ungaria”, adăugând: „E foarte bine să dezarmezi jandarmii, dar cu condiția de a fi dezarmat în prealabil pe briganzi [87]. Invitat cu N. Mișu să ia parte la ședința din după-amiaza zilei de 10 iunie, împreună cu reprezentanții Cehoslovaciei, și supus unui rechizitoriu sever din partea Președintelui Wilson, chiar violent al șefului de cabinet britanic Lloyd George, care au reclamat imediata evacuare de pe Tisa, Primul delegat al României demonstra energic, fără ascunzișuri, temeiurile poziției guvernului său: „Dacă ungurii nu înțeleg situația lor adevărată și nu renunță la vechile lor pretenții, pacea va deveni din ce în ce mai dificilă”. Iată de ce guvernul său „nu va putea să-și ia răspunderea unei retrageri a forțelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaște garanțiile obținute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei[88].

După ce a doua zi dimineața în ședința Consiliului Miniștrilor Afacerilor Străine se comunica delegației române frontiera de vest și nord-vest cu Ungaria, la 13 iunie Georges Clemenceau avea să adreseze prin radio o Notă guvernelor român și cehoslovac, prin care, în numele Puterilor Aliate și Asociate, declara: „1. Frontierele descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărți de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia și România. 2. Forțele armate ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostilitățile și să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”[89]. Avertizând că „Niciun stat nu va fi răsplătit printr-o mărire de teritorii pentru că a prelungit ororile războiului[90] (idee obsesiv repetată de Marile Puteri aliate față de România, prin inversarea datelor reale ale situației - într-o încercare de incriminare a poziției guvernului Brătianu, în final Nota apela la înțelegerea și solidaritatea micii lor aliate în îndeplinirea hotărârilor anunțate. De asemenea, Clemenceau mai preciza că „s-a cerut armatei ungare să se retragă din Cehoslovacia” și s-a făcut cunoscut guvernului ungar că „îndată ce această mișcare va fi executată, armata română, la rândul ei, se va retrage dincolo de noile frontiere românești”[91]. Angajamentul luat fără acordul României era încă o dovadă a încercării Marilor Puteri de a-și impune voința, neținând seama de necesitățile de securitate ale partenerilor lor „secundari”. În plus, ceea ce atrăgea protestul recent „guvernului național” de la Szeged, în frunte Károlyi Gyula, vărul fostului președinte al Republicii, intenția de a invita la Conferința de Pace reprezentanții regimului bolșevic de la Budapesta era un pas important spre recunoașterea oficială a acestuia, ceea ce ar fi adus un element nou în relațiile internaționale.

Între timp, la București, Consiliul de Miniștri, întrunit de urgență în prezența Regelui Ferdinand I hotăra în unanimitate rechemarea la București a lui Ion I.C. Brătianu. Înainte de a părăsi capitala Franței ca răspuns la atitudinea discriminatoare a Marilor Puteri față de țara sa, acesta a înaintat, la 2 iulie, un ultim memoriu România în fața Congresului de Pace, prin care protesta solemn împotriva nerecunoașterii unor frontiere care să asigure României securitatea ei națională. Poziţia sa avea să fie susţinută şi de data aceasta de mareşalul Foch, care se pronunţase consecvent pentru securizarea „citadelei române”[92]. Brătianu - va remarca mai târziu istoricul nord-american Sherman David Spector în documentata sa analiză asupra diplomației române din acea perioadă - „a reușit să demonstreze că nu se mai putea spera ca România să rămână sub o permanentă supunere față de mașinațiunile Marilor Puteri, care încercau s-o folosească ca pe un pion. Brătianu a răsturnat conceptul stabilit, și anume acela că statele europene mai mici au doar controlul marginal asupra propriilor destine [93]

- Va urma -

---------------------------------------------
[68] România la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), ed. Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghişa, vol. 1 (1 Decembrie 1918-28 iunie 1919), ed. a II-a, Editura Semne, Bucureşti, 2019, passim.
[69] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 57 (La Roumanie devant le Congrès de la Paix. Ses revendications territoriales. Mémoire présenté à la Conférence dans la séance du 1er février 1919. Résumé de l’exposé verbal fait par le Premier délégué de Roumanie).
[70] Cf. Izvoare de demografie istorică, vol. II Secolul al XIX-lea-1914. Transilvania, ed. Iosif  I. Adam, Ioan Puşcaş, Bucureşti, 1987, passim. Vezi şi la Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2000, passim; Idem, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania ..., Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015.
[71] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, doc. 569.
[72] A History of the Peace Conference of Paris, ed. H.W.V. Temperley, vol. 1, London, 1920, p. 227.
[73] Ibidem, vol. IV, p. 228; vezi şi V.V. Tilea, op.cit., p. 144-145 (şi hărţile anexă nr.1 şi 2).
[744] Cf. Sherman David Spector, Rumania at the Paris Peace Conference. A Study of the Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, New York, 1962, p. 150-151.
[75] Apud Ion Rusu Abrudeanu, op.cit., p. 431.
[76] Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari, p. 207-258.
[77] AMAE, fond Paris, vol. 44, partea I, passim; AN-B, fond Microfilme RDG, rola 87, c. 405-406; Ibidem, fond Microfilme SUA, rola 632, c. 223-226; Exposé sur les opérations de l’armée roumaine ..., p. 42-44; Général Jean Bernachot, op.cit., vol. 1, anexa 26.
[78] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român ..., vol. III, doc. 601.
[79] Ibidem.
[80] AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 614, c. 547-553.
[81] Apud 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român ..., vol. III, doc. 607. Defecțiunea hatmanului N.A. Grigoriev, care, după ocuparea Odessei, se răsculase împotriva puterii sovietice de la Kiev, ca și succesele repurtate de forțele alb-gardiste ale amiralului Kolceak au împiedicat declanșarea unor acțiuni ofensive de proporții pe linia Nistrului, tentativele de pătrundere in Basarabia fiind rapid anihilate de Comandamentul român. Vezi şi la Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia 1918-1940, Institutul European, Iaşi, 1991, p. 79-81.
[82] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine, p. 39 (anexa 92); Lt.colonel Constantin  Drăgănescu, op.cit.,  p. 179.
[83] AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2 614, c. 561-603; Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Editura de Vest, Timişoara, 1993, cap. IV.
[84] Despre reconstituirea Armatei Roşii ungare şi „campania din nord” împotriva Cehoslovaciei, vezi Magyarország hadtörténete, vol. 2, p. 227-236.
[85] Pe larg, vezi Memoriul istoric rezumând acţiunea trupelor Diviziei 8 din Pocuţia, în AMR, fond Marele Stat Major. Serviciul istoric, dosar 477, f. 25-209. Pe această bază, Colonelul Ion Giurcă a scris recent lucrarea Trei luni în Pocuţia. Acţiuni ale Diviziei 8 infanterie 23 mai-24 august 1919, Editura Militară, Bucureşti, 2019.
[86] Raymond Poincaré, Au service de la France. Neuf années de souvenirs, vol. XI,  A la recherche de la Paix 1919, Paris, 1974, p. 455.
[87] Les Délibérations du Conseil des Quatre ..., vol. II De la remise à la délégation allemande des conditions de paix jusqu’à la signature du Traité de Versailles, Paris, 1955, doc. CXXI.
[88] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine, p. 46 (anexa109).
[89] Ibidem.
[90] Ibidem.
[91] Ibidem, p. 47.
[92] 1918. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român ..., vol. III, doc. 639.
[93] Sherman David Spector, Rumania at the Paris Peace Conference, p. 235.