Demersurile angajate de mareșalul Foch cu comandamentele militare aliate român, sârb și cehoslovac privind o acțiune militară în comun pentru stingerea focarului de război reprezentat de Ungaria nu aveau să fie concretizate din cauza neînțelegerilor existente în cadrul Consiliului Suprem Aliat. După ședința reprezentanților Marilor Puteri din 17 iulie 1919, unde a fost rediscutată problema,  mareșalul a informat delegația română despre eșecul noii sale tentative, precizând „în consecință România și statele aliate [trebuie] să caute a-și rezolva singure problemele militare ce li se pun, fără a lua însă atitudini ostile Antantei, care va fi mulțumită adesea să constate situații de fapt și să ia act de ele”[94].

Referindu-se la aceste evenimente, N. Titulescu, într-o epistolă trimisă la 31 ianuarie 1926 cunoscutului profesor universitar G. de Lapradelle, ţinea să-i reamintească: „în faimoasa şedinţă a Consiliului Suprem din 11 iulie 1919, Puterile Aliate şi Asociate au cerut naţiunilor vecine cu Ungaria o intervenţie militară pentru a extirpa bolşevismul care domnea atunci la Budapesta. Ele s-au declarat toate, în principiu, de acord cu măsurile cerute de Consiliul Suprem, pe care mareşalul Foch le-a precizat [...] Dar dacă toată lumea a fost de acord asupra principiului, unii au cerut, pentru a interveni, ca să li se garanteze frontierele, alţii au considerat că momentul nu era propice. Ceea ce l-a făcut pe domnul Clemenceau să spună: « România îşi oferă diviziile, dar nu ne cere nimic »[95]. În atari împrejurări, guvernul român a înțeles că unicul garant al independenței și al asigurării integrității teritoriale ale statului național întregit rămâneau forțele sale armate.

Informațiile deținute de conducătorii de la Budapesta, potrivit cărora Puterile Aliate nu aveau posibilitatea să acorde ajutor militar României în cazul în care aceasta ar fi fost atacată pe Tisa, au influențat, desigur, atitudinea Comandamentului ungar, în sensul grăbirii atacului proiectat. Declanșarea ofensivei a fost stabilită pentru 20 iulie, la ora 3.00, când forţele ungare urmau să forțeze Tisa și să dezvolte ofensiva la est, cu direcţia principală Oradea.

Războiul româno-ungar[96] s-a desfășurat în două faze. Cea dintâi a cuprins, la rândul ei, două momente distincte: ofensiva ungară, între 20 și 23 iulie, și contraofensiva română, între 24 și 27 iulie. Cea de-a doua a debutat cu o etapă pregătitoare (27-30 iulie), pentru ca la 30 iulie să se producă forțarea Tisei de către armata română, continuată cu operația de urmărire (cca 105 km) prin lupte pe teritoriul ungar (31 iulie-4 august) și ocuparea Budapestei. Guvernul Garbai-Kun nu s-a așteptat ca armata română să-și continue ofensiva spre Budapesta. Se credea că, la fel ca în luna mai 1919, trupele române se vor opri și își vor reorganiza dispozitivul de apărare pe aliniamentul Tisei. Dar, atât timp cât cercurile politice conducătoare ungare continuau să nu recunoască explicit hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, de unire a Transilvaniei cu România, și recurgeau la forța armelor pentru a se opune împlinirii acestei decizii luate în mod democratic, oprirea forțelor române pe Tisa ar fi fost o greșeală. În consecință, Înaltul Comandament român a hotărât forțarea Tisei și urmărirea armatei ungare până la capitulare. Numai astfel se putea stinge focarul de război din central Europei care pusese în pericol integritatea teritorială a României și pacea în această parte a continentului. Oportunitatea acestei acțiuni a fost recunoscută și de Aliați.

Importanța deosebită pe care cercurile conducătoare ale României au acordat-o acțiunilor armatei române pentru forțarea Tisei și urmărirea trupelor ungare spre Budapesta a fost pusă în evidență de însuși faptul că Regele Ferdinand I, Regina Maria, precum și Primul Ministru Ion I.C. Brătianu au fost prezenți în acele zile pe front. Succesul repurtat a fost remarcabil, Armata Roșie ungară fiind practic destrămată, dezastrul militar având consecințe imediate în plan politic. În cursul zilei de 1 august cabinetul Garbai-Kun şi-a depus mandatul, în locul lui fiind format un guvern de nuanță social-democratică, în frunte cu Peidl Gyula.

La 4 august, ora 18,00, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, primea în mod solemn, pe bulevardul Andrássy, defilarea trupelor sale. Frank Rattigan, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la București, raporta la 6 august 1919 către Foreign Office: „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacție de populația ungară”[97]. Satisfacție datorată, desigur, căderii regimului comunist. „La Budapesta - avea să sublinieze savantul N. Iorga - n-am căutat să jignim mândria acestui popor adesea legat în istorie cu al nostru [...], ci am afirmat dreptul nostru asupra Ardealului, unde naţia noastră se sprijină pe vechimea de locuinţă, pe preponderenţa numerică, pe necesitatea geograficăă şi mai ales pe voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi, azi cetăţeni egal îndreptăţiţi ai statului român[98].

Acțiunea militară a României împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor s-a bucurat de un larg ecou în rândul opiniei publice din țările aliate, care a ținut să releve pe diverse căi atât succesul operațiilor desfășurate de trupele române, cât și sensurile politice majore ale deznodământului conflictului militar. Numeroase personalități politice ale vremii și-au exprimat opiniile favorabile și aprecierile lor pozitive la adresa României și a oștirii sale. Concomitent cu aceste opinii obiective, cercurile revanșarde și șovine maghiare, permanent obsedate de ideea restaurării, prin orice căi și mijloace, a „Marii Ungarii a Sf. Ștefan”, au dezlănțuit o susținută campanie de calomnii și zvonuri tendențioase, menite a discredita România și armata sa. Propaganda cercurilor politice ungare împotriva României avea să deruteze unele personalități influente, civile și militare din rândul Antantei, care nu și-au ascuns „indignarea” față de comportarea „nesupusă” a guvernului român în relațiile cu Marii Aliaţi, cu Misiunea Antantei de la Budapesta. În acest context, Premierul Brătianu comunica, la 9 august lui N. Mișu, rămas în fruntea delegației României la Conferința de Pace de la Paris: „Eu înțeleg să fiu la Pesta colaboratorul Aliaților și să nu fiu tratat acolo nici ca inamic, nici ca învins”[99].

În perioada cât Budapesta a fost sub ocupația românească, obiectivele înaltului comisar Constantin Diamandy și ale armatei române au vizat restabilirea și menținerea ordinii și liniștii necesare reintrării în normal a vieții publice ungare, sprijinirea autorităților ungare pentru reluarea activității, instituirea unei administrații legale, asigurarea cadrului necesar manifestării libertăților politice și culturale, ajutorarea și alimentarea populației ungare, acordarea sprijinului pentru reorganizarea armatei și jandarmeriei. În acest fel armata română a contribuit la stingerea focarului de război din centrul Europei și limitarea exportului de revoluție al sovietelor. Pentru împlinirea acestor obiective, autoritățile române de ocupație nu s-au amestecat în problemele interne ale statului ungar, dimpotrivă, ele au acordat libertate deplină presei, vieții politice și activității guvernamentale, cu singura condiție să nu se atingă interesele României și siguranța armatei sale[100].

Aversiunea Consiliului Suprem Aliat împotriva României, manifestată în această a doua perioadă a lui 1919, s-a datorat, în egală măsură, refuzului guvernului de la Bucureşti de a semna tratatul de pace cu Austria, care, mai ales prin articolul 60, îi aducea grave prejudicii independenței și suveranității naționale, cât și neacceptării pretențiilor acelorași cercuri americane de a obține poziții cheie în economia românească”[101]. Aceste cauze principale au determinat, alături de evoluţiile tensionate din Ungaria, inclusiv după retragerea armatei române din Capitală, în noiembrie 1919 („teroarea albă, guvernul Arhiducelui Iosif, etc), amânarea încheierii păcii cu Ungaria.

Relaţiile încordate între România şi Marile Puteri Aliate din vara şi toamna anului 1919, chiar şi după demisia lui Ion I.C. Brătianu în 12 septembrie[102], au continuat să se manifeste cu intensităţi diverse, totuşi, până la instalarea noului guvern Alexandru Vaida-Voevod (5 decembrie 1919)[103]. „Politica de rezistenţă” de până atunci a Bucureştilor, dezvoltată cu „insistenţă şi sârguinţă”, avea să facă loc unei abile „diplomaţii a compromisului”, acceptată de ambele părţi, prin care, fără a se eluda interesul naţional fundamental, se va ajunge în cele din urmă la finalizarea păcii. Iar în cadrul acestui întortocheat proces puterea armată a României, rolul ei în balanţa strategică zonală au constituit unul din argumentele forte în negocierile continuate la Paris şi Londra.

Considerată drept una din cele mai strălucite pagini din istoria neamului românesc, lupta pentru apărarea Statului naţional întregit la 1 Decembrie 1918 şi recunoaşterea sa pe plan internaţional desfăşurată deopotrivă pe plan diplomatic şi militar, în cadrul căreia aşa cum am evidenţiat rolul armatei române a fost hotărâtor, s-a încheiat cu semnarea tratatelor de pace, în cadrul cărora Tratatul de la Trianon-Versailles din 4 iunie 1920 a consemnat în plan juridic şi moral o victorie decisivă în afirmarea drepturilor şi demnităţii românilor în conştiinţa umanităţii.

---------------------------------------------
[94] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f. 127.
[95] Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari..., p. 21-22.
[96] Ibidem, p. 262-295.
[97] Documents on British Foreign Policy, First Series, vol. 6, London, 1930, p. 129.
[98] Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari, p. 22.
[99] AMAE, fond 71/1914. E2, partea a II-a, vol. 58, f.163.
[100] Dumitru Preda (coord.), Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, op.cit., p. 296-327.
[101] Vezi, pe larg, în România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Iaşi, 1980, cap. IX. Cf. Nicolae-Petrescu-Comnen, Luci e ombre sull’Europa 1914-1950, Milano, 1957, passim. Cf. Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod la Paris. Relaţiile sale cu delegaţia S.U.A. a Conferinţa de Pace (1919), în Idem, Alexandru Vaida Voevod. Putere şi defăimare (Studii), RAO, Bucureşti, 2010, p. 97-120.
[102] Sherman David Spector, op.cit., p. 159-213.
[103] V.F. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris, p. 90-şi u