Apărut în 1997, volumul Starea de veghe, reconstituie drumul de luptă al ostașilor dorobanți din Regimentul 3 Dorobanți „Olt”, din garnizoana Slatina, de la participarea la Războiul de independență, atât de plastic surprins pe pânza lui Nicolae Grigorescu în „Atacul de la Smârdan[1], până la serbarea, de la Oradea, a 120 de ani de la înființare.

Neîndoielnic, schițele făcute pe front de către marele artist au surprins scene dramatice de luptă, din care reiese „renunțarea la luptă a turcilor”, în scene în care ei au puștile lângă ei, iar dorobanții chiar și morți țin strâns în mâna pușca, în timp ce baionetele camarazilor sunt îndreptate, ori înfipte, direct înspre pântecele dușmanului. Avântatul atac de la Smârdan a surprins pe dorobanții Regimentului 3 „Olt” într-o extrem de mobilizatoare postură, ca într-o „simfonie a eroismului”.

Din datele furnizate de biografii lui Grigorescu, rezultă că starea lui de sănătate (suferea de friguri) a fost prezent la Corabia (garnizoana atunci a R. 3 D.), la Nicopole, Rahova, Plevna, Verbița, și Vidin, împreună cu Sava Henția, Carol Pop de Satmari și alți artiști, aduși în zonă, de la Paris, cu scop de surprindere a evenimentul istoric. În speță este vorba despre bătălia datată 13 ianuarie 1878, pe o vreme cețoasă și friguroasă, după cum o surprinde artistul în tonurile de „gri” ale lucrării. Din punct de vedere militar, după analiza dispozitivului de luptă din data la care se face referire despre scena din Atacul de la Smârdan, am ajuns la concluzia că pictorul Nicolae Grigorescu a văzut acolo la Smârdan pe dorobanții Regimentului 3 „Olt”! Iată datele desfășurate, potrivit documentelor de arhivă rămase de la acest regiment.

Bătălia pentru Vidin[2]

Cu drapelul de luptă sfinţit şi cu sufletele fortificate la parada militară din Poiana, regimentul a primit prima misiune de luptă: apărarea liniei Dunării în raionul comunei Ciuperceni, începând din seara zilei de 23 iulie 1877. Imediat după sosirea în raion, companiile au ocupat avanposturi pe linia Dunării. Primul incident s-a înregistrat pe 3 august 1877, când şalupa „Bucur” a eşuat într-un banc de nisip la capătul unui ostrov dinspre malul drept al Dunării. Văzând-o în acea poziţie turcii au îndreptat tirul a şase tunuri asupra ei. După o acţiune îndrăzneaţă, condusă de locotenentul Alexandru Anghelescu şi sergentul Nicolae Gaben, cu 14 soldaţi, echipajul şalupei a fost salvat.

Prin efortul comun al dorobanţilor şi marinarilor, după şase ore, sublocotenentul Mavrodin şi-a văzut şalupa „Bucur" salvată şi pusă adăpost. În această acţiune a căzut la datorie primul soldat Dumitru Oaie, în timpul luptelor pentru apărarea insulei Canapa. Cei 14 militari ce au salvat şalupa au fost avansaţi la gradul de caporal iar comandanţii decoraţi. Insula Canapa a fost atacată de turci la 11 august 1877 sub acoperirea a opt tunuri. Atacul a fost respins după mai bine de o oră de luptă de către viteaza gardă compusă din 26 dorobanţi care apărau insula.

În zilele următoare, până la 6 septembrie 1877, prin rotaţie, câte trei companii au executat serviciul de pază în avanposturi. În mai multe rânduri echipe de valoare diferită, 40-80 de oameni, au executat recunoaşteri şi incursiuni pe ostroavele de pe malul drept în scopul demascării poziţiilor de artilerie turceşti. Începând din a doua jumătate a lunii noiembrie 1877, regimentul a rămas cu batalionul unu în apărare pe Ciuperceni, iar cu batalionul doi a trecut Dunărea pe la Bechet şi a intrat în subordinea colonelului Slăniceanu, care ocupa Rahova. După ocuparea Rahovei, la 12 noiembrie 1877, s-a hotărât ca toate trupele Detaşamentului Slăniceanu să formeze Divizia întâia activă pusă sub comanda colonelului Dumitru Leca şi să acţioneze asupra Vidinului.

În prima fază a acţiunilor spre Vidin regimentul a operat pe batalioane, astfel că, începând din 23 noiembrie 1877 batalionul doi s-a pus în mişcare pe direcţia Lom Palanka - Vidin. Batalionul unu a pornit din Ciuperceni pe 5 decembrie şi a trecut a doua zi Dunărea la Lom Palanka. După ce şi-a reunit batalioanele, la 20 decembrie, regimentul a primit misiunea prin Ordinul nr. 368 de la Divizia întâia activă. Acest ordin situa regimentul în avangarda diviziei împreună cu comanda Brigăzii de Cavalerie comandată de colonelul Cenovodeanu. Marşul a fost anevoios, îngreunat de temperaturi sub minus 25 de grade, zăpadă foarte mare, troienită. La acestea s-a adăugat slăbirea fizică în urma marşurilor din zilele anterioare. În cele din urmă misiunea a fost îndeplinită, batalionul unu a ocupat satul Topoloviţa spre Ascer Palanka, iar batalionul doi satul Evanopta.

Experienţa de război dobândită pe frontul de la Plevna a determinat hotărârea Marelui Cartier General de a ataca Vidinul numai după completa încercuire. Din punct de vedere militar, Vidinul a fost un bastion puternic fortificat cu dispunere strategică pe malul drept al Dunării vis-a-vis de Calafat. Fortificaţiile Vidinului constau dintr-o incintă veche, în formă de semicerc cu raza de 600 de metri, cu forturi, bastioane cu escarpe şi contraescarpe zidite şi inundabile din pârâul Pereşit. A doua incintă dispusă la 1.200-2.000 metri de prima, avea 6 km lungime şi era formată din ziduri sprijinite din 600 în 600 de metri de forturi bine armate cu artilerie. Şanţul exterior era inundat de pârâul Delena. În jurul oraşului, cu o populaţie de peste 25.000 locuitori, terenul era pe 3-7 km mlăştinos şi inundabil la precipitaţii şi dezgheţ. Spre Dunăre se înălţa un zid de peste 3 km lungime rezemat pe forturi din care se bătea în toate direcţiile.

Apropierea de Vidin era posibilă pe trei direcţii: dinspre Sud prin Belogradcik, Nazâr Mahala, Vidbol; dinspre Vest prin Belerada, Novoselo, şi dinspre Nord prin Florentin, Kapitariovcea. Aceste direcţii au fost straşnic apărate de garnizoana turcă compusă din 12.000 militari bine instruiţi, puşi sub comanda lui Mehmet Izzet paşa.

Cunoscând toate aceste aspecte, comandantul Corpului de Vest (compus din Diviziile 1, 2 şi 4 Infanterie şi Brigada Roşiori), generalul Nicolae Haralambie, a organizat asediul Vidinului, împărţind zona asediată în trei sectoare. Sectorul 2 situat la Vest de Vidin „între Belerada şi râul Topoloviţa” a fost repartizat Diviziei 1 Infanterie, general Dumitru Leca. Până atunci însă, prin acţiunile acestei divizii poziţia s-a îmbunătăţit. Prima dintre unităţi române care a primit botezul focului în bătălia Vidinului a fost Divizia 1 Infanterie pentru cucerirea poziţiei de la Nazâr Mahala, pe 29 decembrie 1877. Surprinşi de impetuozitatea acţiunilor, turcii s-au retras spre Vidin.

Între 1 şi 9 ianuarie 1878 Detaşamentul maiorului Petrescu, în cooperare cu un escadron de cavalerie a cucerit satul Belerada. Batalionul 1 Infanterie a atacat şi cucerit satul Musulmana, iar Batalionul 2 Infanterie a cucerit satul Gutolia după luptele din 2 ianuarie 1878. A doua zi întregul Regiment 3 Dorobanţi a înaintat spre Vidin, dar a fost oprit.

Pe 11 ianuarie 1878 regimentul a fost înlocuit şi subordonat temporar Diviziei 2. Pe 9 ianuarie 1878 la Belerada s-a ţinut un consiliu de război privind atacul asupra Vidinului. Ordinul circular nr. 115, din 11 ianuarie 1878, al Corpului de Vest cuprindea misiunea regimentului pentru a doua zi. Batalionul 1, maior Petrescu, după ajungerea în sectorul Diviziei a 2-a, a primit de la generalul Mihail Cerchez misiunea de a se pregăti să acţioneze în toiul luptei odată cu infanteria diviziei sale. Batalionului 1 îi revenea misiunea cea mai importantă de atac asupra cetăţilor Smârdan şi Inova, fiind în „rezerva diviziei".

Semnalul de atac în sectorul 3 s-a dat prin trei salve de artilerie la ora 14.30 şi, în mai puţin de două ore Smârdanul şi Inova au fost cucerite. Batalionul 2, comandat de maiorul Guriţă, a atacat în direcţia satului Raianovea, pe 12 ianuarie, cu începere de la ora 6.15, iar în cooperare cu dreapta, acţiunea viza ocuparea satului Rupcea. În sectorul lor, cele două batalioane au fost sprijinite de un puternic foc de artilerie cu începere de la ora 9 dimineaţa. Lupta a continuat până la orele 19. Maiorul Petrescu cu Batalionul 1, după ce a raportat generalului Mihail Cerchez că şi-a îndeplinit misiunea, la orele 17 s-a pus în mişcare pentru a lua poziţia Rupcea.

În cursul nopţii de 12/13 ianuarie 1878, companiile regimentului au vegheat la apărarea şi întărirea poziţiilor cucerite. S-au luat măsuri pentru respingerea atacului turcesc dinspre Capitanovcea. Corpul de Vest, sesizând lărgirea frontului Diviziei 2 Infanterie, a trimis Regimentul 3 Dorobanţi în sprijin.

Pe 13 ianuarie, la 7.30, maiorul Titus Guriţă auzind schimburi de focuri în satul Smârdan, a ordonat deplasarea batalionului în pas alergător. Pe drum însă, locotenent colonelul Cotruţ i-a ordonat să sprijine Regimentul 4 Infanterie de la Inova. Misiunea i-a fost, în cele din urmă, precizată de un agent călare, şi a constat în apărarea unei poziţii între Inova şi Smârdan. Comandantul Batalionului 2 a dispus câte o companie la marginea satelor, iar celelalte două le-a ţinut în rezervă. După realizarea dispozitivului, rezerva a fost dispusă şi ea în poziţie pentru apărarea satului Inova, deoarece Regimentul 4 terminase cele 150 cartuşe de persoană. Inamicul a atacat cu furie până la 150 m de poziţia noastră, unde a fost oprit. Retragerea a fost urmărită de dorobanţii şi roşiorii noştri.

Despre aceste lupte generalul Cerchez într-un Ordin de Zi îndemna ostaşii să păstreze „amintirea bravilor ce au căzut pe câmpul de luptă, să trăiţi ca să arătaţi fiilor voştri ce este vitejia". La rândul său generalul Nicolae Haralambie aprecia că „victoria de la Smârdan câştigată in ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României. Mai târziu aprecierile au situat luptele de la Smârdan şi Inova ca "cele mai glorioase ale armatei române" din întregul război.

Revenind la cronologia evenimentelor, în noaptea de 13/14 ianuarie 1878, Batalionul 1 a rămas în avanposturi la Capitanovcea, iar Batalionul 2 la Inova, unde nu se vor mai înregistra acţiuni notabile, deoarece odată cu luarea acestora încercuirea Vidinului a fost asigurată. Din 15 ianuarie, Regimentul 3 a reintrat în subordinea Diviziei 1 şi încă două zile şi-a dispus Batalionul 1 la Kerumbee şi Batalionul 2 la Capitanovcea. În următoarea săptămână regimentul a ocupat satul Gorița. După încercuirea Vidinului acţiunile de luptă au fost duse de către artilerie. Profitând de ceaţa densă ce a redus vizibilitatea sub 50 m, bateriile de artilerie au ocupat poziţii favorabile la mai puţin 1.500 m de zidurile fortăreţei Vidinului.

După încetarea focului şi parlamentările purtate cu turcii de către colonelul Ştefan Fălcoianu, asigurându-i că se vor bucura de „tratamentul cuvenit unor bravi adversari", Mehmet Izzet Paşa a refuzat capitularea. Tragerile de artilerie au continuat până pe 23 ianuarie 1878. Pe 11 februarie garnizoana otomană din Vidin a capitulat. A doua zi, învinşii au asistat la defilarea trupelor române prin Vidin şi arborarea tricolorului pe forturile cetăţii.

Vitejia cuceritorilor Vidinului a fost citată prin Înaltul Ordin de Zi din 15 februarie 1878 „[...] Aţi dovedit că și ostaşul român de astăzi, ca la strămoşi, bărbăţia este împerecheată cu răbdarea nevoilor, vârtoşia trupului cu tăria inimii vulturul românesc care a desfăşurat aripile la Griviţa, şi odihneşte acum zborul pe feciorelnicele ziduri ale Vidinului". Cu acest ultim episod, independenţa României a fost cucerită pe câmpurile de luptă, recunoscută ulterior prin Tratatul de pace de la San Stefano, din 18 februarie 1878, prin care, la articolul 5 "sublima Poartă recunoaşte independenţa României". Prevederile articolelor 8 şi 19 aduceau însă atingeri teritoriale statului român. Deoarece cele 1.5 miliarde de ruble cerute despăgubire nu puteau fi plătite, ruşii au rupt sudul Basarabiei până la braţul Chilia. Protestele româneşti s-au izbit de refuzul ţarului Alexandru al II-lea, care prin prinţul Gonceakov ameninţa cu "ocuparea României și dezarmarea armatei”.

Nici răspunsul lui Carol I, că armata ce a luptat la Plevna „poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa dezarmată" şi nici intervenţiile la curţile europene nu au dus la modificarea acestor prevederi. Lordul Salisbury dezamăgit pe Calimaki-Catargi, bucurându-se că Anglia se poate înţelege cu Rusia şi că „n-ar face desigur război de dragul României". De la Berlin, însuşi Brătianu a venit dezamăgit, în timp ce la Roma se dă vina pe "starea încordată". La împărţirea sferelor de influenţă, de la Congresul de pace de la Berlin, România şi-a câştigat independenţa, dar a pierdut teritorii. Cinste lui Mihail Kogălniceanu care a refuzat să iscălească acest rapt teritorial al Buceacului.

Împreună cu Divizia 1 Infanterie, Regimentul 3 Dorobanţi a revenit în ţară având mai multe raioane de staţionare. Pentru vitejia dovedită pe câmpul de luptă la 27 martie 1878 drapelul de luptă a fost propus pentru decorare cu "Crucea trecerea Dunării", acordată pe 8 octombrie acel an. O parte din rezerviştii contingentului 1869 au fost desconcentraţi în martie. După ce Carol I trecut în revistă regimentul, la 3 şi 10 mai 1878, acesta a staţionat în Piteşti, Slatina şi Caracal, desconcentrând, rând pe rând contingentele până la 5 august 1878, când întregul regiment a fost trecut pe picior de pace.

Prin Ordinul nr. 142, ofiţeri, subofiţeri şi trupa din Regimentul 3 Dorobanţi au fost decoraţi cu Steaua României clasa a IV-a - colonel August Gorjan, clasa a V-a - maior Titus Guriţă, maior Ioan Petrescu, plutonierii Ion Roboiceanu şi Ioan Stănciulescu, clasa a II-a, medicii de batalion: Constantin Bădulescu şi Teodor Dumitrache. Virtutea Militară a fost atribuită următorilor: căpitan Grigore Leca, căpitan Enache Macri, locotenent Constantin Raconiceanu, sg. Maj. Grigore Bănceanu, sg. Călin Constantin, caporal Tuică Neagu, Vasile Burlanu, Petre Diaconu, Vasile Florea.  

Pe parcursul anilor Regimentul și-a continuat programul de pregătire, a participat la marile război pentru întregire și apoi de reîntregire, iar din 1951 a fost dislocat la Oradea, până în 2005, când drapelul său de luptă a fost predat spre păstrare de către Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”- Filiala Oradea.

---------------------------------------
[1] Despre compoziția și originalul operei marelui nostru pictor sunt tot felul de comentarii și presupuneri, dar niciodată luat în calcul faptul că la Atacul de la Smârdan au luat parte ostașii Regimentului 3 Dorobanți „Olt”. Atacului de la Smârdan, tabloul de la Muzeul Național de Istorie este considerat de critica de artă ca fiind cel mai bine realizat, fapt pentru care fost clasat în Patrimoniul cultural național al României, secțiunea Tezaur. Mai există încă trei tablouri finalizate, considerate a fi studii premergătoare înfăptuirii capodoperei finale. Toate sunt de mari dimensiuni. Unul se află la Muzeul Național de Artă al României, unul la Muzeul de Artă din Craiova și unul într-o colecție privată la Ploiești, potrivit criticilor de artă. Tabloul este impresionant prin senzația de mișcare pe care o redă în raport cu monumentalitatea și dimensiunile lui. Imaginea înfățișată este de un puternic dramatism, ea având în primul plan două leșuri în mărime naturală: un turc care zace pe spate în zăpadă cu mâinile întinse, simbolizând renunțarea, și în dreapta lui un român căzut cu mâinile încleștate pe pușcă. Pe lângă aceștia trec în fugă infanteriștii români cu baioneta la armă, într-o avântată poziție de atac.
[2] Constantin Moșincat, Starea de veghe. 120 de ani de la înființarea Regimentului 3 Dorobanți „Olt”, Editura Papyrus, Oradea, 1997