Mannerheim era favorabil discutării şi ajungerii la o înţelegere cu sovieticii pe baza propunerii cu arendarea celor patru insule, menţionând faptul că pentru Finlanda aceste insule nu prea aveau importanţă strategică, fiind demilitarizate, dar dacă ruşii se simţeau mai în siguranţă cu posesia lor, deoarece închideau intrarea în golful Ladoga, puteau să le dea satisfacţie, dar preşedintele şi primul ministru au refuzat spunând că orice guvern care va accepta aşa ceva va fi răsturnat a doua zi. Molotov l-a înlocuit pe Litvinov la 4 mai, dar până atunci Germania a înghiţit şi ce a mai rămas din Cehoslovacia după conferinţa de la München. Germania a propus în aprilie Finlandei, Suediei şi Norvegiei încheierea unor pacte de neagresiune, dar a fost refuzată, ţările menţionate dorind să rămână neutre. Mai târziu, când ministrul Paasikivi i-a repetat lui Stalin dorinţa de neutralitate, acesta i-a replicat că este imposibil, marile puteri nu o vor permite.

În mai 1939, guvernele francez şi englez au iniţiat discuţii cu Moscova în vederea formării unei coaliţii defensive contra Germaniei. Nu au fost deloc promiţătoare, au avut şi părţi mai puţin cunoscute, dar au ajuns în impas atunci când URSS a cerut dreptul de a invada naţiunile limitrofe în cazul în care acestea ar fi fost supuse unei presiuni germane sau agresiuni, indiferent dacă acestea cereau sprijin sovietic sau nu. Guvernul sovietic îşi exprimase dorinţa de a întâmpina armatele germane înainte ca trupele poloneze şi române să fi fost înfrânte de nemţi. În acest cadru intra şi Finlanda, în viziunea sovietică, care trebuia să cedeze coaliţiei, de fapt a U.R.S.S., Hanko, Aland şi insulele din golful Finic. Moscova a mai continuat discuţiile cu franco-britanicii, dar mai târziu s-a văzut de fapt că era vorba de o manevră pentru a pune presiune pe Hitler care să ofere cât mai bune condiţii pentru viitoarea alianţă sovieto-germană parafată la 23 august 1939 sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, imediat după ce U.R.S.S. îşi dezlegase mâinile în Extremul Orient prin ofensiva din Mongolia, de la Halhin Gol, condusă de generalul Jukov, un blietzkrieg care a zdrobit armatele japoneze, tăindu-le pofta de a intra în Siberia din China. Acest eveniment a făcut ca atenţia japonezilor să fie îndreptată spre Oceanul Pacific, sovieticii putând muta trupe din Extremul Orient atunci când au avut mai mare nevoie de ele, la bătălia pentru Moscova, fără ca japonezii să-i deranjeze cu ceva tot restul războiului.
Pactul sovieto-german a fost urmat la o săptămână de atacul asupra Poloniei, la 1 septembrie Germania, la 17 septembrie Uniunea Sovietică. Polonia fiind împărţită între cele două, U.R.S.S. a trecut mai departe pe lista sa, aşa cum era trecută în protocolul secret, chiar dacă la 17 septembrie, la data la care deschidea ostilităţile împotriva Poloniei deja învinse, URSS s-a angajat să respecte neutralitatea Finlandei. Asta doar până termina cu Ţările Baltice. Pretextul a venit foarte curând, la 18 septembrie, când submarinul polonez Orzel a fugit din portul estonian Tallin unde se refugiase în noapte de 14 pe 15 septembrie. Conform regulilor neutralităţii, aceste ar fi trebuit reţinut şi echipajul internat, de aceea sovieticii i-au acuzat pe estonieni de violarea clauzelor neutralităţii şi că facilitaseră fuga submarinului, mai mult, că li s-a permis submersibilelor şi navelor inamice să utilizeze apele teritoriale estoniene. În aceste ape au apărut navele militare sovietice, escadrilele sovietice au început survolarea teritoriului eston, la frontieră au fost concentrate două sau trei divizii ruseşti. Ca să nu-i irite pe sovietici, guvernul eston a redus măsurile militare la minimum, în speranţa că U.R.S.S. va respecta pactul de neagresiune semnat în 1932. Ministrul de externe eston a fost nevoit la 28 septembrie să semneze la Moscova un pact de asistenţă mutuală pe zece ani, care dădea dreptul U.R.S.S. să dispună de baze navale la Saarenmaa, Hiidenma, Paldiski şi de unele aerodromuri pe aceste insule, unde sovieticii puteau menţine un număr convenit de trupe de aviaţie şi infanterie. După ratificare, comisia militară sovietică a venit cu pretenţii noi, care nu se regăseau în pactul semnat, ca pretenţiile de a dispune de aerodromuri de pe continent şi posibilitatea de a amplasa trupe pe teritoriul continental, dreptul de a folosi portul Tallin. În 18 şi 19 octombrie o divizie de infanterie, o brigadă de blindate şi una de aviaţie au pătruns în Estonia, ocupând-o militar fără probleme.

Estonia avea un tratat militar cu Letonia, iar estonienii i-au acuzat pe letoni că ar fi răspuns negativ solicitărilor lor, letonii au spus că nu a fost vorba de aşa ceva. S-a spus că imediat după agresiunea împotriva Poloniei, comandantul şef al armatei lituaniene, generalul Rastikis, ar fi propus Letoniei şi Estoniei o alianţă militară baltică care ar fi dispus de douăzeci de divizii. Pentru ca U.R.S.S. să nu vadă în asta o provocare, a fost refuzat. Cu provocare, fără provocare, U.R.S.S. tot a ocupat ţările baltice pentru următorii cincizeci de ani, dar a făcut-o pe rând, aşa divizate cum erau. La 2 octombrie 1939 este rândul Letoniei să fie nevoită să semneze un pact de asistenţă mutuală, iar la 11 octombrie rândul Lituaniei. Odată acceptate trupele sovietice pe teritoriul lor, a fost mult mai uşor să fie ocupate şi forţate să intre în marea familie a popoarelor socialiste.

Acum Uniunea Sovietică avea mână liberă împotriva Finlandei, la fel cum va avea în anul următor împotriva României. Poziţia finlandeză se şubrezise vizibil, de când cu ocuparea Estoniei, acum întreg sudul golfului Finic fiind în mâna sovieticilor. La 5 octombrie, ziua pactului cu Letonia, finlandezilor li s-a cerut să trimită un plenipotenţiar pentru negocieri, deci ruşii erau grăbiţi, deoarece la 8 octombrie au spus că întârzierea era foarte iritantă pentru Moscova. A fost trimis Paasikivi, ministrul Finlandei la Stockholm, negocierile începând la 12 octombrie. Atunci Stalin şi Molotov au propus Finlandei un pact de asistenţă identic cu cel pentru Ţările Baltice, refuzat de Paasikivi, apoi un pact de asistenţă în completarea celui ruso-eston pentru închiderea golfului Finic, dar pentru care Paasikivi nu avea mandat. Atunci Molotov pune pe tapet următoarele revendicări, pe ulterior va sublinia că sunt minimale: Finlanda să cedeze U.R.S.S. prin închiriere pe treizeci de ani portul Hanko şi zona limitrofă pentru a construi o bază navală cu artilerie de coastă şi o garnizoană de cinci mii de oameni, marinei de război sovietice să i se permită ancorarea în Lappohja, Finlanda să cedeze U.R.S.S. insulele din golful Finic şi o fâşie de pământ din istmul Kareliei, pentru care va primi compensaţie 5526 kmp în nord, în Karelia Orientală. Fortificaţiile urmau să fie demolate pe ambele părţi ale frontierei, iar cele două state să nu adere la nicio alianţă sau grup de state îndreptată împotriva celeilalte.

Pretextul acestor cereri imperative îl reprezenta securitatea Leningradului, dar nu din partea Finlandei, care nu avea nicio intenţie agresivă, ci împotriva altor state care s-ar fi putut folosi de teritoriul finlandez pentru o agresiune contra sovietelor, Stalin menţionând Franţa şi Anglia, dar şi Germania, adăugând că acum sunt aliaţi, dar „totul se poate schimba în lume". Nu înţelegea că pentru satisfacerea lor Finlanda trebuia să modifice constituţia, lucru care se putea face doar cu votul a 5/6 din Cameră, dar Stalin s-a arătat convins că vor fi 99% din voturi pentru, iar referitor la pactul de asistenţă mutuală, a venit cu exemplul ţărilor baltice, cărora prin aceste pacte li s-a întărit independenţa (!), când de fapt au dispărut de pe hartă până în 1991. Cam ăsta era Stalin şi cu el trebuia negociat. Expertul militar finlandez demonstrează că Finlanda era în măsură să respingă tentativa oricărei puteri de a debarca trupe pe coasta sa greu navigabilă şi că securitatea Leningradului depindea doar de deţinerea ţărmului meridional al golfului, lucru exact demonstrat şi în practică în 1941, când germanii au ocupat Estonia, Hanko izolat şi-a pierdut orice valoare militară şi a fost nevoie să fie evacuat. Delegaţia revine acasă pentru consultări. Între timp are loc întrunirea celor patru şefi de stat scandinavi la Stockholm, de unde declaraţiile neutre confirmă şi mai mult izolarea totală a Finlandei.

Mennerheim a făcut o expunere tactică a situaţiei. Dacă se ceda Hanko, apărea o breşă în apărarea de coastă finlandeză şi un cap de pod sovietic îndreptat împotriva regiunilor vitale şi căilor de comunicaţii. Nu-şi făcea iluzii asupra promisiunii de a limita garnizoana la cinci mii de oameni, deoarece era uşor de transferat trupe suplimentare din Estonia sub acoperirea aviaţiei sovietice care domina partea sudică a golfului. Cedarea de teritorii în istmul Kareliei, frontiera istorică fixată în 1323 la Pahkinasaari, oferea ruşilor un teren presărat de lacuri, foarte propice apărării, după cum se va vedea în curând, şi va implica şi abandonarea poziţiilor defensive la care începuse lucrul încă din vară, în mare parte pe bază de voluntariat. Iar nimeni nu putea garanta că U.R.S.S. va veni cu noi şi noi pretenţii, la fel ca şi în cazul Estoniei şi balticilor, dar atunci nu mai aveau cum să le facă faţă, din moment ce fuseseră părăsite teritoriile propice defensivei. Dar Mannerheim mai sublinia că U.R.S.S. nu va ezita să folosească forţa şi prestigiul său nu ar tolera ca Finlanda să iasă din încurcătură fără să cedeze teritorii. Ruşii masau trupe în istmul Kareliei, iar începând cu 9 octombrie avioanele sovietice survolau ismul. În acest sens, Mannerheim, de teama unor provocări, decide abţinerea de la orice manevre care ar putea fi considerate agresive, precum şi la retragerea bateriilor de artilerie în interior, în aşa fel încât să poată trage dincolo de frontieră. Au mai urmat runde de negocieri, la sfârşitul lui octombrie şi mijlocul lui noiembrie, cu prea puţine cedări de ambele părţi. În acest timp, menţionează Mannerheim, pentru a evita războiul, Finlanda ar fi putut apela la sprijinul Angliei şi Franţei care, în cazul în care ar fi făcut o demonstraţie navală în zonă, ar fi putut amâna, probabil atacul sovietic, obţinând un răgaz de câteva luni, astfel crescând şansele să rămână în afara conflictului.

Guvernul finlandez a dat semnale că ar dori continuarea negocierilor, dar nici un răspuns. În schimb, au început atacurile furibunde ale presei şi radioului sovietic, desigur, toate fiind în mâna statului, la adresa Finlandei, ceea ce nu prevestea nimic bun, toate semnele ducând spre împlinirea vorbelor lui Molotov din timpul negocierilor: „Acum e rândul militarilor să vorbească". La 26 noiembrie 1939, ruşii au înscenat ceea ce s-a numit „incidentul Mainilia" sau „canonada din Mainila", la fel cum au procedat camarazii lor germani înainte de a ataca Polonia, la 1 septembrie. Aceştia au înscenat un atac al polonezilor la postul de radio din Gliwice, un oraş german de frontieră la 31 august 1939, care să servească ca pretext pentru invadarea Poloniei a doua zi. Sovieticii, după aceeaşi reţetă, au pus la cale canonada de la Mainilia.

La 26 noiembrie Molotov îl informează pe ministrul finlandez la Moscova că finlandezi au tras cu tunul în istmul Kareliei, la ora 15.44, ucigând un subofiţer şi trei soldaţi, alţi nouă fiind răniţi. Pentru a evita noi incidente, a cerut retragerea trupelor finlandeze la o distanţă de 25-30 km de frontieră. A doua zi răspunde guvernul finlandez care contestă faptul că proiectilele au fost trase de pe teritoriul finlandez, având în vedere şi ordinul lui Mannerheim de retragere a artileriei în spate, dincolo de bătaia tunurilor. Gărzile de frontieră constataseră că punctul de impact era la opt sute de metri de graniţă, lângă satul Mainilia, iar prin măsurători topometrice stabiliseră că s-a tras de la un kilometru şi jumătate, doi kilometri dinspre sud-vest, deci de pe teritoriul rusesc, lucruri consemnate şi în jurnalul de post. Deci, finlandezii resping protestul sovietic, cerând ca şi reciprocitate retragerea trupelor sovietice cu aceeaşi distanţă fixată de comun acord, iar experţii de ambele părţi să cerceteze incidentul. Ceea ce este ciudat, spune istoricul rus Mikahail Semiryaga că nici până acum nu s-au publicat numele victimelor incidentului de la Mainilia, iar în altă parte, o carte de istorie a trupelor sovietice de frontieră apar trei morţi şi şapte răniţi. Nepotrivirile nu se opresc aici, Molotov într-un discurs radiodifuzat la 29 noiembrie înfierează dorinţa nemăsurată a finlandezilor de a ameninţa securitatea Leningradului cu trupele lor şi au bombardat trupele noastre de lângă Leningrad, bombardament care a provocat pierderi grele unităţilor Armatei Roşii. Deci, intrăm în domeniul ficţiunii, Molotov vorbeşte la radio de bombardarea Leningradului, dar trimite o notă de protest pentru bombardarea de la Mainilia, localitate în istmul Kareliei. Asta a fost provocarea la care Mannerheim se aştepta încă de la jumătatea lui octombrie.

Evenimentele s-au derulat rapid, Molotov comunicând că guvernul său nu se mai simte legat prin pactul de neagresiune, apoi, deformând faptele şi uitând de clauza de reciprocitate a retragerii trupelor de ambele părţi, Molotov a pretins guvernul finlandez a pretins retragerea trupelor ruse la 25 de kilometri de frontieră şi, „după cum se ştia" trupele finlandeze îşi continuă atacurile nu numai în istmul Kareliei, ci şi în alte sectoare, de aceea guvernul sovietic se vede nevoit să rupă relaţiile diplomatice. Un teatru al absurdului, poporul finlandez de cinci milioane de locuitori, slab înarmat, să atace Uniunea Sovietică cu o populaţie de peste 170 de milioane de locuitori şi un teritoriu imens, plus înarmată până în dinţi.

Guvernul finlandez s-a mai adresat celui sovietic în încercarea de detensionare, dar U.R.S.S. a răspuns deschizând focul. La Petsamo gărzile de frontieră finlandeze au fost atacate încă din 29 noiembrie, în 30 noiembrie dimineaţa ruşii au întreprins operaţii regulate cu forţe superioare pe uscat, în aer şi pe mare.
Războiul de iarnă sovieto-finlandez, sau Talvisota, după denumirea finlandeză, începuse.

- Va urma -

Bibliografie:
- Carl Gustav Emil Mannerheim, Memorii, editura Militară, 2011
- Mikhail Semiryaga, The Winter War, Novosti Press, Moscow, 1990