Anchete, acuzații și răspunsuri!

Pus la dispoziția Ministerului de Război (29 august 1944), generalul Petre Dumitrescu, comandant al Armatei 3 române în timpul Campaniei din Est (1941-1944), a fost inclus de generalul Mihail Racoviță, ministru de Război, pe lista generalilor susceptibili de a fi anchetați „de anumite deficiențe morale din care cauză armata noastră a suferit pierderi dezastruoase", reproșându-i-se și faptul că nu au avut curajul să se opună la „executarea unor operațiuni ce ieșeau din cadrul posibilităților noastre".

Fostul subordonat al generalului Petre Dumitrescu ignora faptul că în aceeași situație se aflase și el (Mihail Racoviță), în calitatea de comandant al Corpului de cavalerie (până în Caucaz) și al Armatei 4 (în Moldova, în 1944), că fusese decorat cu ordinele „Mihai Viteazul" și „Crucea de Fier", că la 23 august 1944, Petre Dumitrescu întrebat fiind (prin telefon, la Galați, de generalul Hans Friessner, comandantul Grupului de armate „Ucraina de Sud") ce atitudine va lua „față de noul guvern român" și dacă va da „ascultare ordinelor" ce va primi, a răspuns fără nici o ezitare: „Nu pot să am altă atitudine decât aceea pe care M.S. Regele și noul guvern au luat-o". Exprimând „regretul camaraderesc" față de evoluția evenimentelor, comandantul Armatei 3 române a încheiat conversația și a continuat să transmită trupelor din subordine ordinele primite de la noua conducere politico-militară.

Analizându-i modul în care s-a comportat pe front, Comisia de anchetă a concluzionat (în Referatul nr. 15, întocmit la 4 noiembrie 1944) că „din toată activitatea generalului Dumitrescu Petre, în calitate de comandant de armată, nu reiese lipsă de capacitate, și dacă a pierdut bătălia (din Cotul Donului - n.n.), apoi aceasta se datorește, în cea mai mare parte faptului că protestele sale n-au fost ascultate și a fost pus în situații care nu se puteau soluționa în alt chip. Singura vină ar fi că nu și-a luat răspunderea retragerii Grupului Lascăr, retragere care n-ar fi periclitat, ci din contră, ar fi ușurat poate operațiunile ulterioare. De asemenea, este cazul să se vadă dacă față de situațiile grele în care a fost pusă armata sa, nu era mai onorabil să se retragă de bunăvoie de la comandă, în special în bătălia din Basarabia, pentru a nu mai suferi o înfrângere. Acestea fiind, urmează ca Consiliul Superior al Oștirii să hotărască dacă este cazul să se aplice art. 48, al. e) și g)".

Referatul Comisiei de anchetă se mai referea și la alte situații dificile cu care s-a confruntat Armata 3 în Cotul Donului:
„a) Trupa fusese adusă, prin marșuri pe jos, 600 km și introdusă în linie, neașteptându-se măcar concentrarea marilor unități;
b) Frontul, deși se spunea că este pe Don, în realitate prezenta două puternice capete de pod inamice, tocmai pe direcțiile cale mai proprii de efort;
c) Fronturile date unităților variau între 20 și 25 km de divizie;
d) Sectorul era complet lipsit de lucrări, iar anotimpul înaintat, lipsa de materiale și unelte, ca și contactul strâns cu inamicul, împiedicau organizarea;
e) Zona complet lipsită de cantonamente și comunicații îngreuna aprovizionările".

Conștient de „situația disperată" în care se găsea armata sa, generalul Petre Dumitrescu făcuse numeroase intervenții pe lângă Grupul german de armate „B" (a discutat direct cu generalul Maximilian von Weichs, comandantul Grupului, și cu generalul Fredrich Paulus, comandantul Armatei 6 germane), pe lângă Marele Cartier General român și chiar pe lângă mareșalul Ion Antonescu, propunând reducerea capului de pod de la Kletskaia, micșorarea frontului de luptă încredințat armatei și crearea de rezerve. „Sistematic – se mai preciza în Referatul Comisiei de anchetă - s-a lovit de refuzul Comandamentului german - iar uneori a refuzat să execute și ordinele acestuia până ce nu a primit ordinul mareșalului Antonescu, care, ca întotdeauna, a dat satisfacție germanilor, ordonându-i să execute ordinul primit". Din acest punct de vedere, se concluziona în generalului Petre Dumitrescu, „ca militar nu i se poate reproșa nimic".

Documentele timpului confirmă aceste aprecieri și aduc noi dovezi în favoarea comandantului Armatei 3, înaintea declanșării contraofensivei sovietice de la 19 noiembrie 1942, el apreciind astfel situația armatei: „Până în prezent, cu mijloacele pe care le aveam la îndemână și cu ce ni s-a adus, ne găsim în situația de a nu ne putea organiza pentru iarnă și de a nu putea face față unui atac mai important și de lungă durată". Considera, că nu se putea face față nici iernii care avea să vină, cu atât mai mult unei puternice lovituri sovietice, spre deosebire de germani care subestimat capacitatea de reacție a adversarului apreciind că acest nu avea posibilitatea de a întreprinde în iarna care urma acțiuni de amploare. „Toate silințele noastre de a arăta adevărata situație - preciza Petre Dumitrescu după dezastrul din Cotul Donului - s-au lovit de atmosfera falsă în care trăiau comandamentele germane... Toate rapoartele noastre nu au izbutit să scoată comandamentele germane din grava eroare, am putea spune chiar obsesia, de a subestima posibilitățile armatei sovietice, de a o considera bătută".

Acționând în cadrul dispozitivului de luptă și potrivit concepției germane, generalul Petre Dumitrescu nu și-a mai putut exercita actul de comandă, așa cum ar fi dorit. Referindu-se la centralizarea excesivă a actului de comandă de către eșaloanele superioare germane, care mergea până acolo încât comandamentul român nu putea decide „angajarea în atac a unei companii de infanterie" fără aprobarea Grupului de armate „B", generalul Petre Dumitrescu întreba retoric: „Ce rol mai rămânea atunci comandanților de armată, de corp de armată și chiar divizii ?". În cadrul mijloacelor ce-i stăteau la dispoziție, el a încercat să prevină dezastrul și să mai îndrepte câte ceva. Soarta bătăliei avea să fie decisă însă de superioritatea zdrobitoare a forțelor sovietice, în special în tancuri și artilerie, în sectoarele d erupere. „Cel mai sublim eroism și spirit de jertfă al trupelor române - sublinia Petre Dumitrescu - a fost zadarnic în fața valurilor de tancuri K.W. (62t.) și T.34 (34 t.), atât la Kletskaia, cât și pe valea Țuțkan".

Comisia de anchetă a mai considerat că generalul Petre Dumitrescu a fost „lipsit de personalitatea și energia necesară unui mare comandant", că nu și-a asumat responsabilitatea retragerii Grupării „General Lascăr" încercuită în Cotul Donului, cu era evident că acesta nu avea posibilitatea să ia decizia, fără aprobarea comandamentelor superioare, a lui Hitler, în special. La concluzia Comisiei de anchetă că „era mai onorabil să se retragă de bunăvoie de la comandă, în special în bătălia din Basarabia (în 1944 - n.n.), pentru a nu mai suferi o înfrângere", generalul Petre Dumitrescu a răspuns că atunci când o armată luptă din greu pentru apărarea teritoriului național, cum a făcut Armata 3 română în primăvara și vara anului 1944, înaintarea demisiei era ultimul lucru la care se putea gândi un comandant adevărat.

Caracterizat mereu ca un „distins", „eminent" ofițer și „comandanat de elită", a fost prim subșef al Marelui Stat major (1935-1937), inspector general al Artileriei (1937-1940), comandant al Armatei 1 (1940 – 1941), Armatei 3 (1941-1944) și al Grupării de armate „Dumitrescu" (armatele 3 română și 6 germană), decorat cu ordinele „Mihai Viteazul", clasa III-a (1942), clasa II-a (1944) și „Crucea de Cavaler a Crucii de Fier", cu frunze de stejar (1944).

Pus la dispoziția Ministerului de Război (29 august 1944), scos din cadrele active ale Armatei (25 februarie 1945), acuzat de Tribunalul Poporului (15 mai 1946) de „săvârșirea de crime de război prevăzute și pedepsite de Legea 312/1945)" a fost achitat de Parchetul General al Curții de Apel București, Cabinelul IX Instrucție (28 iunie 1946).

Prezentându-i cariera militară și activitatea în Cotul Donului (septembrie - decembrie 1942), generalul de brigadă (r) prof. univ. dr. Adrian Stroea și colonelul (r) Marin Ghinoiu, consemnau: „În strălucita sa carieră militară, de 42 de ani, generalul Petre Dumitrescu a stabilit unele « recorduri » impresionante: a fost primul artilerist care a obținut gradul de general de armată și al doilea militar din istoria armatei, după Ion Antonescu, ce a deținut acest grad; a fost singurul general român care a comandat o armată pe toată perioada Războiului din Est și a avut cel mai lung « mandat » la conducerea unei armate pe timp de război; după Ion Antonescu, a fost al doilea general român care a comandat o armată germană, Armata 6 din « Gruparea de armate general Dumitrescu »".

Generalul Petre Dumitrescu a mai fost anchetat și în legătură cu înființarea lagărului de la Vapniarka, cu executarea unora dintre evrei, în zona Cernăuți, cu acțiunile desfășurate de trupele române de vânători de munte împotriva partizanilor din Crimeea, fiind acuzat, în final, de Tribunalul Poporului (15 mai 1946) de „săvârșirea de crime de război prevăzute și pedepsite de Legea 312/1945".

A răspuns că în cazul lagărului de la Vapniarka implicarea sa a fost incidentală, nefăcând altceva decât să transmită către Marele Cartier General cererea Corpului 2 armată referitoare la internarea comuniștilor/evreilor din zona Odessa. La întrebările puse în legătură cu executarea unora dintre evrei, în baza Ordinului special nr. 106 dat Regimentului 16 infanterie, a afirmat că documentul respectiv nu se referea la acte represive, ci la menținerea ordinei în oraș și la prevenirea eventualelor acte de terorism împotriva militarilor români și a populației pașnice. În acest sens, se prevedea luarea de ostatici din „populația civilă de origine etnică străină (în special evrei)" și executarea pentru fiecare soldat român rănit sau omorât de populație a câte 50 de ostatici. Declarând că nu i s-a adus la cunoștință luarea de ostatici sau abateri deosebite din partea trupei, Petre Dumitrescu a precizat că a văzut, totuși, un grup de evrei uciși la podul de peste Prut, că a protestat „cu indignare împotriva acestor omoruri" săvârșite de trupele SS germane. „Dacă întâmplător - arăta el la 17 august 1946 - vreun subordonat a interpretat greșit acest ordin, sau din inițiativă proprie ar fi comis acte de violență, răspunderea cade în întregime asupra lui".

La acuzația că ar fi ordonat uciderea de partizani în Crimeea, a declarat că acțiunile de luptă împotriva partizanilor, foarte bine organizați, care atacau frecvent trupele române, au fost ordonate de comandamentul german, căruia i s-au predat partizanii capturați. Întrebat de acuzatorul public ce ar fi făcut dacă ar fi știut că germanii executau partizanii prinși, a răspuns: „N-aș fi putut face altceva decât să intervin pe lângă comandamentul german și să arăt că măsura de executare a partizanilor nu este bună".

Referindu-se la comportarea sa pe front și la relațiile cu militarii din subordine și cu civilii din zonă, generalul Petre Dumitrescu a precizat următoarele în Memoriul întocmit în mai 1946: „Tot timpul cât am fost pe front, am fost nu numai comandant, dar și părinte al ostașilor mei și protector al populației civile. O atmosferă de concordie, de armonie, încredere și stimă reciprocă a domnit între ofițerii comandamentului meu și un spirit de largă înțelegere și de armonie ne-a călăuzit pe toți față de populația civilă. Pe cât ne-au permis mijloacele, am dat asistența medicală și alimente celor nevoiași și bătrânilor. Ori de câte ori mi s-au adus la cunoștință nereguli sau abateri de la ordinele categorice cu privire la purtarea omenească, le-am sancționat cu toată asprimea". „De aceea - continua el -, sunt surprins și îndurerat peste măsură că se încearcă să fiu târât azi în fața judecății pentru fapte care sunt complet străin de cunoștință. Am credința că forurile superioare cunosc modul corect, cinstit, loial, omenos, cum m-am comportat pe timpul războiului și luând cunoștință din cuprinsul acestui memoriu vor hotărî scoaterea mea din cauză și îmi vor reda liniștea sufletească, singura satisfacție pentru o întreagă viață de muncă închinată Armatei și Țării".

Fără a menționa participarea directă generalului Petre Dumitrescu în executarea partizanilor și a evreilor, documentele timpului relevă implicarea militarii români în astfel de acțiuni și în alte acte de represiune. Dovezile aduse de generalul Petre Dumitrescu în apărarea sa nu au fost luate însă în seamă. Ca urmare, ancheta a continuat, Tribunalul Poporului hotărând (28 iunie 1946) trimiterea dosarului la Curtea de Apel București.

De această dată s-a apreciat că Ordinul special nr. 106 a fost dat „conform dispozițiilor regulamentare (în baza art. 346 din Regulamentul infanteriei, Serviciul în campanie), că regretabilele masacre din orașul Cernăuți nu au fost comise pe temeiul și în cadrul Ordinului special nr. 106 al Armatei 3", că execuțiile săvârșite în rândul evreilor s-au făcut „în afara ordinului menționat și peste prevederile lui de către ostașii români și germani, din proprie inițiativă, și ca atare nu pot fi puse în sarcina învinuitului general Petre Dumitrescu", că atunci când a emis acel ordin, comandantul Armatei 3 „nu a urmărit altceva decât să asigure de eventuale agresiuni sau atacuri de către trupa ce trebuia să ocupe orașul Cernăuți și populația pașnică din acel oraș, iar nicidecum să îndemne la comiterea represiunilor colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile".

În favoarea generalului Petre Dumitrescu a contat și faptul că ordinul respectiv a fost înlocuit a doua zi cu Ordonanța nr. 1, semnată tot de el, care prelungea termenul de predare a armelor, trecându-se judecarea și sancționarea infractorilor în sarcina instanțelor competente. Acest fapt arăta procurorul G. Trissonimo, „dovedește că prin emiterea Ordinului nr. 106 generalul Petre Dumitrescu nu a urmărit altceva decât să asigure de eventuale agresiuni sau atacuri trupa ce trebuia să ocupe orașul Cernăuți și populația pașnică din acel oraș, iar nicidecum să îndemne la comiterea represiunilor colective sau individuale în scop de persecuție politică sau din motive rasiale asupra populației civile. Dacă intențiunea învinuitului ar fi fost să aplice represalii nejustificate sau exterminarea unei anumite categorii de cetățeni din Cernăuți, sus-menționatul ordin nu ar fi avut o durată atât de scurtă - numai câteva ore -, cât era nevoie pentru operațiunile militare de ocuparea orașului și nici nu ar fi fost îndată abrogat prin Ordonanța nr. 1, în care nu se mai vorbește nici de ostatici și nici de execuții pe loc, individuale sau în masă".

În legătură cu trecerea cu vederea de către generalul Petre Dumitrescu a faptelor reprobabile săvârșite de militarii din subordine, fără a dispune cercetarea, urmărirea și sancționarea celor vinovați, același document consemna: ,,Spre a răspunde la această întrebare trebuie să ținem seama de împrejurarea că lucrurile s-au petrecut în plin război de mișcare și în prima linie de luptă. Imediat după ocuparea Cernăuților, unitățile noastre au pornit înainte spre Nistru, iar cu ele a trebuit să plece și comandantul lor, generalul Petre Dumitrescu. Tocmai așa se explică și faptul că îndată după ocuparea orașului Cernăuți au sosit acolo autorițățile civile și polițienești în frunte cu guvernatorul Bucovinei. Cercetările cruzimilor și crimelor comise incumbau, prin urmare, alte autorități".

Referindu-se la acuzația că generalul Petre Dumitrescu ar fi ordonat înființarea lagărului de la Vapniarka și că ar fi luat măsuri pentru strângerea și trimiterea în lagăr a tuturor elementelor bănuite de comunism, același procuror aprecia că transferarea deținuților comuniști din Odessa la Vapniarka ,,a fost motivată de interese de ordin pur militar operativ, făcându-se exclusiv în scopul siguranței spatelui trupelor însărcinate cu paza litoralului Mării Negre în timpul când trupele sovietice făceau debarcări pe coastele Crimeei" și nu a fost determinată, deci, ,,din motive de persecuție politică și rasială". Ca urmare, acuzația nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2, aliniatul 2, litera m) din Legea nr. 312/1945 și, în consecință, nu se putea imputa nimic nici generalului Petre Dumitrescu, nici generalului Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată, care propusese acest lucru.

Analizând și celelalte acuzații aduse până în acel moment, Parchetul General al Curții de Apel București, Cabinetul IX Instrucție a hotărât „în numele legii", că „nu este cazul de a fi pus sub urmărire bănuitul Petre Dumitrescu, de ani 63, român, general de armată în rezervă, domiciliat în București, strada Andrei Mureșanu, nr. 29, liber, nestabilindu-se în sarcina sa nici o infracțiune de natură a-i atrage vreuna din pedepsele prevăzute de Legea nr. 312/1945".
A decedat la 10 ianuarie 1950, la București.

Pe larg :
- Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor români, 1944-1964, București, Editura Enciclopedică, 2007.
- General de brigadă (r) prof. univ. dr. Adrian Stroea, colonel (r.) Marin Ghinoiu, Un uitat - generalul de armată Petre Dumitrescu și Bătălia din Cotul Donului, în „Document", 2/2017, p. 66-76.