În urmă contraatacului sovietic de pe 19 noiembrie 1942, nu mai puţin de cinci divizii româneşti au fost încercuite la Stalingrad. După trei zile de rezistenţă crâncenă, generalul Ioan Sion îi conduce pe cei 30.000 de supravieţuitori printre liniile sovietice, dar plăteşte preţul suprem încercând să-şi salveze oamenii. După ce s-a remarcat în luptele pentru eliberarea Basarabiei, dar şi în cele date în jurul Odesei, generalul Sion primeşte comandă greu încercatei Divizii 15 Infanterie. Detaşat la Stalingrad, el reuşeşte în orele cruciale ale operaţiunii Uranus să respingă atacurile sovietice, dar sfârşeşte el însuşi încercuit, în urmă colapsului liniilor româneşti. Diviziile 6 şi 7 Infanterie, împreună cu rămăşiţele diviziilor 13 şi 14 sunt şi ele prinse în această încercuire, iar generalul Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 4 Infanterie, preia comandă trupelor româneşti încercuite.
Încercuiţi la Stalingrad
În următoarele trei zile, luptele au cunoscut o intensitate sălbatică. Generalul Lascăr primeşte ordine să reziste cu orice preţ şi să aştepte contraatacul care urmă să refacă linia frontului, ordine urmate întocmai de ofiţerii români. Rând pe rând, atacurile sovieticilor sunt oprite, dar nu cu puţine sacrificii. Pe 20 noiembrie, înspre orele prânzului, patruzeci de tancuri copleşesc poziţiile Diviziei 15 Infanterie. Colonelul Nicolae Nicolau povesteşte că soldaţii români „terminând sticlele incendiare, căutau în zadar să incendieze tancurile cu buruieni aprinse". În acest moment critic, generalul Sion însuşi coboară în prima linie şi ordona întregii artilerii să tragă în tancurile inamice. Colonelul Nicolau îl vede: „în picioare şi cu binoclul la ochi, conducând cu un curaj deosebit acţiunea artileriei şi a rezervelor introduse în lupta, fără a ţine seama de focul inamicului şi de tancurile ce ne ameninţau din toate direcţiile". După ce reuşeşte să respingă atacul sovietic, este chemat de Lascăr la consultări. Sovieticii îi trimiseseră un ultimatum prin care i se cerea să se predea, dar generalul Sion se opune vehement: „Cât timp avem muniţie, vom lupta până la unul!". Pe 21 şi 22 noiembrie atacurile au continuat cu aceeaşi brutalitate, întrerupte numai de cererile sporadice ale sovieticilor de a capitula. Sunt refuzaţi în mai toate ocaziile, ofiţerii români votând în unanimitate să reziste în continuare, iar comandamentul român este informat de generalul Sion că ei nu renunţă la lupta. Cu toţii îşi puseseră speranţele în contraatacul german mult promis, care se lasă însă aşteptat.
Ultima rezistenţă a generalului Sion
Pe măsură ce orele treceau, lipsiţi de muniţii şi de provizii, ei au realizat că nu aveau să fie salvaţi. Erau pe cont propriu, iar poziţiile lor puteau ceda în orice clipă. Trebuia luată o hotărâre şi imediat. Singură lor soluţie era să încerce spargerea încercuirii, iar în noaptea de 22 spre 23 noiembrie, generalul Sion, la comandă unei coloane de 30.000 de oameni, reuşeşte să treacă de lanţul încă subţire al sovieticilor. Totodată, un nou atac prăbuşeşte ultimele linii de apărare, Lascăr, rămas în urmă să le acopere retragerea, picând prizonier. La traversarea văii Zariza, coloana este ajunsă din urmă de tancurile sovietice şi atacată. Colonelul Ştefan Balasan îşi aminteşte: „O baterie de tunuri de câmp din coloana a reuşit să pună în poziţie piesele şi să execute trageri directe asupra tancurilor inamice, dar nu a obţinut nici un efect, iar în scurt timp toate tunurile au fost zdrobite sub şenile". Numai 3.500 de oameni au supravieţuit acestui măcel, generalul Sion ajungând cu greu în satul Bol. Donscinka, unde a luat contact cu rămăşiţele Diviziei 22 Blindate germane. În următoarea zi, pe 24 noiembrie, sovieticii încep o intensă pregătire de artilerie şi îi obligă pe germani să-şi retragă tancurile, lăsând loc liber propriilor blindate să semene teroare în liniile româneşti. Când atacul a venit, generalul a luptat cot la cot cu oamenii săi epuizaţi.
În mijlocul luptei a mers de la soldat la soldat, încurajându-i şi împărţindu-le cartuşe şi grenade, la nici cîţiva metri de tancurile sovietice.
În ciuda cererilor repetate de ajutor, germanii nu au intervenit, iar luptele au continuat pentru ore întregi. Soldaţii români au căzut unul câte unul, dar cei mai mulţi au rezistat. Sovieticii au aruncat atunci tot ce au avut mai bun, până când, în cele din urmă, au început să cedeze cu toţii. Văzând că sfârşitul le era aproape, din mijlocul lor s-a ridicat singur generalul Sion şi le-a cerut să îl urmeze într-un ultim atac, unul care să rămână în istorie. Dar nimeni nu i-a răspuns chemării. Frânţi, oamenii lui încep să-şi părăsească poziţiile şi degeaba a încercat să-i convingă să rămână. Sovieticii, văzând această, au atacat în forţă, iar generalul este martor al unei vărsări de sânge. Subordonaţii lui Sion trag de el să ajungă la poziţiile germane, numai că sunt prinşi la scurt timp într-o ambuscadă. Somaţi să se predea, ofiţerii îi strigă să scape, dar nu reuşeşte să facă nici un pas. Generalul Sion este împuşcat sub privirile lor înmărmurite.
Pentru faptele sale de arme este decorat post-mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul" clasa a III-a, cea mai înalta distincţie românească de război, conferită numai actelor extraordinare de eroism şi bravură.