Viitorul general s-a născut la 1 aprilie 1866, în comuna Izlaz - localitate din care, la 9/21 iunie a pornit Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească - plasa Oltu de Jos, judeţul Romanaţi, ca fiu al lui Marin şi al Tudorei Lişcu. Dorind să îmbrăţişeze cariera militară, la 20 februarie 1886 s-a înrolat voluntar în Regimentul 1 Geniu. În cadrul acestei unităţi militare, a fost avansat caporal (10 septembrie 1886), sergent (5 aprilie 1887), sergent major (1 ianuarie 1888), sergent adjutant (5 februarie 1889) şi, începând cu 22 februarie 1889, reangajat pe doi ani. La 1 octombrie 1889 a fost admis la Şcoala de Subofiţeri de la Bistriţa şi reangajat în cadrul Regimentului 1 Geniu pe încă trei ani. După absolvirea ei, tânărul sublocotenent Lişcu a fost repartizat, la 16 octombrie 1891, la Regimentul V Ialomiţa nr. 23.

În scurt timp, la 8 aprilie 1895, Lişcu a fost avansat locotenent şi repartizat în Batalionul 1 Vânători. Din 16 februarie 1895, a fost ataşat la Institutul Geografic al Armatei. Începând cu 10 mai 1895 a fost repartizat la Regimentul Muscel nr. 30. A devenit elev al Şcolii Superioare de Războiu la 1 noiembrie 1899. După absolvirea Şcolii Superioare de Război a fost repartizat, la 1 aprilie 1902, la Regimentul Olt nr. 3. Prin Înaltul Decret nr. 1.651 din 10 mai 1902, Toma Lişcu a fost avansat la gradul de căpitan. În acelaşi an, la 24 aprilie, s-a căsătorit cu domnişoara L. Petra Ionescu din Câmpu Lung. Au avut un băiat, Traian, născut la 2 august 1905. Soţia sa a decedat la 19 iunie 1907, iar Lişcu s-a recăsătorit, la 5 iulie 1908, cu doamna Profira Benide. Fiul lor, Alexandru, născut la 4 noiembrie 1910, a avut o viaţă foarte scurtă şi a decedat în ziua de 25 noiembrie a aceluiaşi an. Cu bărbăţie, Toma Lişcu a trecut peste aceste momente grele din viaţa sa şi a reuşit, profesional, să obţină rezultate deosebite, evidenţiate atât în caracterizările şefilor săi ierarhici, cât şi prin avansările în grad şi decoraţiile primite.

La Regimentul Muscel nr. 30, unde mai fusese repartizat la 10 mai 1895, a ajuns de abia la jumătatea lunii august 1900. A servit în cadrul Regimentului Olt nr. 3 în perioada 16 noiembrie 1901 - 1 aprilie 1902, având funcţia de comandant de companie. În anul 1902, a absolvit Şcoala Superioară de Război. A fost ataşat Regimentului 2 Artilerie (16 aprilie 1903) pentru un stagiu în arma Artileriei. După acest stagiu a fost ataşat la Divizia 9 a (16 aprilie - 19 decembrie 1904). Un nou stagiu, de data aceasta în armata austro - ungară, a fost urmat de către Lişcu în perioada 19 decembrie 1904 - 1 aprilie 1905.

În perioada următoare, sarcinile de serviciu şi le-a îndeplinit în alte unităţi militare la care a fost ataşat: Regimentul Constanţa nr. 34 (1 aprilie - 1 noiembrie 1905), Regimentul IV Ilfov nr. 21 (1 noiembrie 1905 - 1 iulie 1906), Regimentul Constanţa nr. 34 (1 iulie - 1 octombrie 1906). Ca dovadă a aprecierilor şefilor săi ierarhici pentru modul ireproşabil în care îşi făcea datoria de militar, Lişcu a fost numit profesor de Istoria Militară şi Geografică Militară la Şcoala Militară de Infanterie, între 1 octombrie 1906 - 1907. În anul 1908, Toma Lişcu a fost numit inspector de studiu şi ajutor de profesor la Cursul de Tactica Terenului la Şcoala Superioară de Război (1 aprilie 1908 - 1 aprilie 1910) „sarcină de care s-a achitat cu multă destoinicie”. După asemenea rezultate a venit şi răsplata binemeritată: la 10 mai 1910, Lişcu a fost înaintat la gradul de maior, ataşat la Corpul 3 Armată pe funcţia de subşef de Stat Major. Caracterizarea sa este elocventă: „Din toate părţile note elogioase”. Prin Înaltul Decret nr. 2.640 / 1911, începând cu ziua de 1 august a fost ataşat la Divizia a X-a, ca şef de Stat Major.

La 16 / 29 iunie 1913 a izbucnit Al Doilea Război Balcanic. Activitatea sa fusese deja recompensată cu ordine şi medalii. Toma Lişcu era deja decorat cu Medalia Jubiliară „Carol I” - 10 Mai 1906 şi Ordinul Naţional „Coroana României” în gradul de cavaler, iar în anul 1913, i s-au conferit: Medalia „Avântul Ţărei”, Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” - clasa I şi Ordinul Naţional „Steaua României” - în grad de Cavaler. Avansarea la gradul de locotenent - colonel nu a întârziat şi, la 1 aprilie 1914, prin Înaltul Decret nr. 1.148 din 18 martie 1914, Toma Lişcu primea, odată cu noul său grad militar şi comanda Regimentului 44 Infanterie. La 10 mai 1916, Toma Lişcu a fost înaintat la gradul de colonel. Pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie - 20 iulie 1916, Lişcu s-a aflat tot la comanda Regimentului 44 Infanterie din Divizia 12-a. Prin Înaltul Decret nr. 2.784 / 1916, colonelul Toma Lişcu a fost mobilizat în ziua în care România a intrat în Războiul de Reîntregire a Neamului - 15 august 1916. Din 15 august până la 1 septembrie 1916 a fost şef de Stat Major la Corpul 7 Armată având ca şefi pe: generalul de Divizie Mihail Aslan - comandantul Armatei şi generalul Ioan Raşcu - comandantul Corpului 7 Armată.

De la 1 septembrie la 1 octombrie 1916, Toma Lişcu a fost şef de Stat Major la Corpul 6 Armată, din Armata a 3-a, având ca şefi pe: generalul de Divizie Alexandru Averescu - comandantul Armatei a II-a şi generalul de Brigadă Gheorghe Vălleanu, comandantul Corpului 6 Armată. Pentru o lună de zile (1 octombrie - 1 noiembrie 1916), colonelul Toma Lişcu a îndeplinit funcţia de şef de Stat Major la Divizia 22-a din Armata 2-a, având ca şefi pe: generalul de Divizie - Alexandru Averescu , comandantul Corpului 2 Armată şi generalul de Brigadă Aristide Razu - comandantul Diviziei 22-a.

Colonelul Lişcu a comandat Brigada 28 Infanterie din Divizia a 14-a între 3 noiembrie 1916 - 15 ianuarie 1917, având ca şefi pe: generalul Ioan Pătraşcu - comandantul Corpului de Armată şi colonelul Kollori Dumitru - comandantul Diviziei a 14-a. Începând cu ziua de 16 ianuarie 1917, colonelul Lişcu a fost trecut la comanda Brigăzii 10-a din Divizia 5-a, având şefi pe: generalul de Divizie Constantin Iancovescu – şi Aristide Razu - comandantul Diviziei 5 a. De la 13 iunie la 28 iulie 1917, Lişcu a comandat Brigada 10-a Infanterie şi temporar a ţinut locul la comanda Diviziei 5-a, având ca şefi pe: generalul de Divizie Constantin Christescu - comandantul Armatei, generalul de Divizie Constantin Iancovescu - comandantul Corpului 3 Armată şi generalul de Brigadă Aristide Razu - comandantul Diviziei a 5-a.

Colonelul Lişcu s-a remarcat în luptele de la Mărăşeşti. În caracterizările şefilor săi, sunt menţionate atât sectoarele în care a acţionat cu trupa sa, cât şi meritele sale personale.
La 1 septembrie 1917, colonelul Lişcu a fost avansat la gradul de general de Brigadă. Totodată, i s-au conferit, în acelaşi an, înalte distincţii: Ordinul Naţional „Steaua României” - în grad de Ofiţer, Ordinul Naţional „Coroana României” - în grad de Comandor şi Ordinul rusesc „Sf. Vladimir”, clasa IV. Începând cu 28 iulie 1917 şi până la 1 mai 1918, cu întrerupere de la 29 iulie la 7 septembrie 1917, când Lişcu a comandant temporar Divizia a 5-a , contând tot la Brigada 10-a, a avut ca şefi pe: generalul de Divizie Eremia Teofil Grigorescu - comandantul Armatei, generalul de Brigadă Aristide Razu - comandantul Corpului 3 Armată, generalul de Divizie Ioan Istrate - comandantul Corpului 5 Armată şi, din nou, generalul Aristide Razu - comandantul Diviziei 5-a (Divizia 5-a a făcut parte întâi din Corpul 3, iar pe urmă din Corpul 5 Armată)[1].

După 106 ani de dominaţie rusă, la 27 martie / 9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă solemnă la Chişinău, a votat Unirea Basarabiei cu Ţara - Mamă, România. Acest moment istoric a reclamat, între alte acţiuni politice, militare şi administrative şi măsuri pentru asigurarea pazei noii frontiere de la Nistru. Regele Ferdinand a încredinţat Ministerului de Război şi Ministerului de Finanţe această sarcină importantă şi, la recomandarea acestora, a numit la comanda Corpului Grănicerilor, pe generalul de Brigadă Toma Lişcu. Corpul Grănicerilor a fost instituit prin Înaltul Decret nr. 760 / 30 martie 1904, cu însărcinarea de a face paza şi supravegherea frontierelor ţării. La 1 aprilie 1904, prin Înaltul Decret nr. 884, Corpul Grănicerilor şi-a schimbat denumirea în Batalionul de Grăniceri. Primul comandant al acestui Batalion de Grăniceri a fost maiorul Paraschiv Vasilescu. Efectivul în ofiţeri şi trupă era de 45 ofiţeri şi 1.512 trupă, organizat pe 10 companii, fiecare cu 4 plutoane. La 1 aprilie 1905, maiorul Vasilescu a fost mutat, comanda Batalionului fiind încredinţată locotenent-colonelului (devenit general de Brigadă) Staur Simionescu, care a deţinut-o până la 26 iunie 1913[2], când a murit.

Prin Înaltul Decret 3.178 din septembrie 1906 s-a pus în aplicare primul Regulament al serviciului grănicerilor, prin care s-au stabilit condiţiile de funcţionare a serviciului de pază a graniţelor. Tot în acest an s-a introdus culoarea distinctivă verde – închis la uniformele ofiţerilor şi trupei din grăniceri, în locul celei albastre[3]. La 1 aprilie 1907, grănicerii au primit paza braţului Chilia şi a litoralului Mării Negre, care se făcea de către Marina Militară şi s-a mai constituit a 11-a Companie de grăniceri la Chilia Veche, având în compunere tot 4 plutoane (celelalte companii erau în Vârciovova, Râul-Vadului, Predeal, Bicaz, Mihăileni, Ungheni, Galaţi, Constanţa, Olteniţa şi Corabia)[4].

În anul 1908, în noua Lege de organizare a armatei s-a prevăzut că Batalionul de Grăniceri este trecut printre trupele auxiliare. Tot atunci s-a mai înfiinţat o companie de frontieră; prin Înaltul Decret nr. 1.335/1908, Batalionul a luat denumirea de „Corpul Grănicerilor”[5]. Comandantul Corpului Grănicerilor până la numirea lui Toma Lişcu a fost generalul de Divizie Theodor Râmniceanu (13 noiembrie 1913 - 31 octombrie 1916 şi 12 martie - 1 octombrie 1917). De la 1 mai la 1 iulie 1918, când s-a decretat demobilizarea armatei, generalul Lişcu a avut ca şefi pe generalul de Divizie Constantin C. Herjeu[6] - ministru de Război şi pe Mihail Seulescu[7] - ministru de Finanţe. Ultimul, în Foaia Calificativă pe perioada 1 mai - 31 octombrie 1918, scria: „În cele mai dificile şi catastrofale momente prin care trecea ţara am făcut apel la concursul generalului Lişcu pentru a reorganiza serviciul graniţei. Dânsul s’a achitat de această sarcină cu diligenţă şi competenţă. Generalul Lişcu a avut fericirea, fapt ce va fi suprema onoare a vieţii şi carierei sale, de a trece fruntaria ţării de la Prut la Nistru. Dânsul a organizat punctele de pază în felul cel mai nimerit, a ales personalul capabil de supraveghere cu care a stârpit contrabanda, a stabilit relaţii normale şi a dominat neregula şi anarhia de la o fruntarie până aci mai mult improvizată. Eu care am avut fericirea să fiu timp de şase luni şeful său ierarhic n’am decât să mă felicit de concursul său devotat şi drept notă aduc viile mele mulţumiri Generalului T.[oma] Lişcu, dorind ţării noastre să aibă mulţi fii de meritul şi capacitatea sa”[8].

Pentru aceeaşi perioadă de evaluare, la 24 octombrie 1918, ministrul de Război, generalul Constantin Herjeu / Hârjeu nota: „Am urmărit deaproape pe Generalul Lişcu în cursul carierei sale, de la 1886 până astăzi, de la gradul de soldat până la înaltul grad la care a ajuns, şi necontenit am constatat o creştere susţinută a însuşirilor sale profesionale, intelectuale şi morale. La Şcoală, în cazarmă şi în garnizoană, pe câmpul de instrucţiune şi de manevre, în războiu şi pe câmpul de luptă, Generalul Lişcu a rămas acelaşi: omul datoriei. Şi astăzi, când Ministrul de Război vine să pecetluiască prin nota de faţă trecutul acestui vrednic ofiţer, îşi aduce cu drag aminte că acum treizecişidoi ani a primit, în compania pe care o comandă, pe tânărul soldat Lişcu Toma, care intrase în armată ca să-şi facă o carieră. A muncit, s-a instruit, ş-a făcut datoria şi ş-a deschis singur drumul, neajutat de nimeni. Acesta e trecutul ofiţerului.

După demobilizarea armatei, trebuind a se reconstitui Corpul Grănicerilor şi a i se da un comandant, am propus colegului meu de la Finanţe pe generalul Lişcu Toma, în capacitatea şi destoinicia căruia aveam desăvârşită încredere. Activitatea sa, de la 1 Mai până la sfârşitul acestei luni, se rezumă astfel:
- A reconstituit Corpul Grănicerilor, care în timpul războiului fusese întrebuinţat ca trupă de infanterie;
- A organizat paza noii graniţe răsăritene de la Galaţi la Napadova pe Nistru şi de la Napadova la Iarova pe Nistru;
- A reorganizat paza fruntariei de la Viişoara, pe Prut, spre Bucovina şi Transilvania până la Soveja.
- A condus şi desăvârşit în scurt timp instrucţiunea celor 3 batalioane din contingentul 1919, pe care le-a trimis ca să întărească paza normală a graniţei, pe Nistru, în Nordul Basarabiei şi pe graniţa Bucovinei pentru a stârpi contrabanda, sistematic organizată;
- A desfăşurat o activitate de toată lauda ca să asigure buna pază a graniţelor şi executarea legilor vamale;
Şi-a dat toată silinţa pentru ca Corpul Grănice[ri]lor să rămână un corp de elită, cum a fost în trecut şi cum trebuie să fie în viitor.

Încheiere: Consider pe Generalul de Brigadă Lişcu Toma folositor Corpului Grănicerilor, mai cu seamă astăzi când avem de organizat şi alte graniţe. Îi recunosc distinse aptitudini ca să comande o diviziune de Armată în pace şi în război, şi ca să năzuiască la grade şi comandamente mai înalte. Aceasta în loc de propunere[9]. Organizând paza frontierei României Mari, începând cu cea din sudul Basarabiei şi cea de pe Nistru, generalul Lişcu a realizat următorul dispozitiv:Brigada 1 Grăniceri (comandant: colonel Gheorghe Pârjolescu între 9 martie 1920 - 1 aprilie 1922), cu comandamentul la Iaşi, avea în compunere trei regimente pe care le-a dislocat pe frontiera nouă astfel: Regimentul 2 Grăniceri (comandant: colonel Dumitru Rădulescu între 7 februarie 1917 - 1 februarie 1919) se afla la Galaţi. A primit sectorul de pază între gura Siretului (sud Galaţi) şi localitatea Napadova (nord Dubăsari pe Nistru). Cele două batalioane au fost dispuse la Izmail şi Tighina, iar companiile la Galaţi, Izmail, Cetatea Albă, Olăneşti, Tighina, Criuleni şi Regina.

Regimentul 3 Grăniceri (comandant: colonel Laurenţiu Bârzotescu) a luat fiinţă în cursul lunii aprilie 1918, prin transformarea Regimentului 8 Vânători[10]. El a fost dislocat la Botoşani şi i s-a încredinţat sectorul de pază între Napadova, pe Nistru, vest Hotin, Drăgoiasa, Soveja. Şi-a dislocat batalioanele la Edinţi şi Fălticeni, iar companiile la Soroca, Edinţi, Rădăuţi Prut, Dorohoi, Burdujeni, Piatra Neamţ şi Tg. Ocna.
Regimentul 1 Grăniceri (comandant: colonel Nicolae Uică numit între 1 aprilie 1918 - 22 martie 1920; înlocuit cu locotenent - colonelul Nicolae Stănescu) era menţinut la Iaşi, pregătit pentru desfăşurare la ordin pe frontiera din Dobrogea, Muntenia şi Oltenia.
Cele trei batalioane de instrucţie ale Regimentelor 1, 2 şi 3 Grăniceri constituiau Centrul de Instrucţie al Corpului Grănicerilor, la Negreşti, judeţul Vaslui[11].

În a doua jumătate a lunii noiembrie 1918, trupele germane de ocupaţie au fost obligate să se retragă din Muntenia şi Oltenia. Frontul de la Salonic înaintând spre nord, a spulberat coaliţia germano - bulgaro - turcă ce lovise ţara noastră la frontiera de sud cu doi ani în urmă. Aliaţii au cerut României să treacă la ofensivă în Transilvania. Conform ordinului Marelui Cartier General, Corpul Grănicerilor a trecut la organizarea pazei frontierei pe Dunăre. S-a emis ideea înfiinţării unei marine a grănicerilor, recurgându-se la Marina Militară, care a detaşat pe locotenent comandor Constantin I. Cerna. S-au predat grănicerilor şalupele „Opanez”, „Şoimuleţ”, „Porumbiţa”, „Trotuş” şi „Teleorman”, cele trei canoniere („Bistriţa”, „Oltul” şi „Siret”), remorcherul „Coşna” şi şlepul Z. T. L. 25 şi 101. Primul început modest a fost înfăptuit la Brăila, unde s-a înfiinţat în 1919, Compania de echipaje.

În cursul anului 1920 s-a comandat în Italia un număr de 15 şalupe: şalupe pentru Gurile Mării şi mici patrulări pe Mare, şalupe tip Dunăre şi şalupe mai mici pentru Nistru. În toamna anului 1921, au început să sosească în ţară aceste şalupe. S-a trecut la organizarea într-un Corp aparte, cu toate serviciile, astfel că la 1 aprilie 1921, a luat fiinţă la Brăila „Grupul Navelor Grănicereşti”, având în frunte pe locotenentul comandor Cerna[12]. În anul 1922 s-au adus în ţară ultimele şalupe şi s-a mai completat Parcul de Nave cu avizoul [navă de mic tonaj cu viteză mare, dotată cu armamentul necesar şi folosită pentru paza coastelor] „România” destinat Şcolii de Navigaţie pentru timonieri[13] . Regimentul 1 Grăniceri a realizat dispozitivul de pază între Vârciorova şi Spanţov. Batalionul 1 şi-a desfăşurat companiile la Turnu Severin, Calafat, Turnu Măgurele şi Giurgiu. Celelalte 4 companii ale acestui regiment au fost dispuse la Olteniţa, Călăraşi şi Cara - Omer[14]. După ce la 29 septembrie 1918 Bulgaria s-a recunoscut înfrântă de Antantă, Dobrogea a rămas câtăva vreme sub ocupaţia germană, dar în decursul lunii octombrie 1918, unităţile lui von Mackensen s-au retras la rândul lor, astfel că Armistiţiul cu Germania (29 octombrie/11 noiembrie 1918) avea să găsească România şi în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră. Această schimbare teritorială a cerut Batalionului 1 din Regimentul 2 Grăniceri Brăila să-şi extindă sectorul pe litoral, de la canalul Starâi Stambul până la Şabla, înfiinţând pentru aceasta o companie la Constanţa. La 27 noiembrie 1918, Batalionul 3 din Regimentul 1 Grăniceri Bucureşti a realizat dispozitivul de pază pe frontiera de sud a Dobrogei, între Şabla şi Turcşniul, fiind dislocat la Bazargic, iar companiile la Bazargic, Kurt - Bunar şi Turtucaia[15].

În aceeaşi perioadă, Banatul, care scăpase de sub ocupaţia austriacă, a fost iniţial ocupat de unguri, care au proclamat la Timişoara o republică socialistă, dar, după o lună, a fost ocupat de sârbi, care au desfiinţat rânduielile ungureşti şi, în pofida bunelor relaţii tradiţionale cu România, au instaurat acolo un regim de teroare şi jaf. În primăvara anului 1919, armata română a depăşit Carpaţii Apuseni şi Poarta Someşului, a izgonit din Crişana armata şi autorităţile ungare, ajungând pe Tisa, la 1 mai 1919, iar între 4-20 august 1919 a ocupat Budapesta şi vestul Ungariei. Până la 21 iulie 1919, după îndelungate tratative, Conferinţa de Pace a hotărât ca partea de nord-vest a Banatului, până aproximativ pe frontiera actuală, să revină României, care, deşi nemulţumită, a asigurat-o imediat cu Diviziile 2 şi 21 Infanterie[17].

La cererea Consiliului Dirigent din Transilvania, Corpul Grănicerilor a realizat dispozitivul de pază pe frontiera din această parte a României până la 10 octombrie, astfel:
- în Maramureş - Batalionul 3 din Regimentul 3 Grăniceri, dispus la Sighet, iar companiile acestuia la Valea Vişeului, Sighet şi Halmeu.
- la frontiera cu Ungaria - grănicerii au trecut la paza pe un traseu mult mai la vest faţă de cel actual; el începea la 4 km vest de Debreţin, 3 km vest de confluenţa Someşului cu Tisa, trecea pe la 6 km est de confluenţa Crişurilor, se unea din nou cu Tisa la localitatea Algyo situată la nord de Szeghed, de unde urma cursul acestui râu către sud, până la frontiera cu Iugoslavia. Pentru îndeplinirea misiunii primite, Regimentul 4 din Brigada 2 Grăniceri Sibiu, a dislocat Batalionul 1 la Oradea, cu companiile la Matesalka, Niyr – Adony şi Drişca, iar Batalionul 2 la Arad cu companiile la Ladany - Criş, Oroshaza şi Foldek[18]
- Va urma –

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „Retrăiri istorice în veacul XXI”, Ediţia XIV/VI - „1918-2018 Centenarul Marii Uniri”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 7-8 septembrie 2017, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.


---------------------------------------------
[1] Toma Lişcu pe Frontul de la Mărăşeşti, în 1917 pe Frontul de Est, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Coordonator: Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focşani, 2015, p. 128 – 146 passim.
[2] Grănicerul. Publicaţie lunară pentru educaţia ostaşului grănicer, Număr festiv, 3 Martie 1934, p. 17.
[3] Ibidem, p. 17-18.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 18; Vezi şi General de brigadă (r) Sever Neagoe, General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, General de brigadă (r) Ilie Tender, Istoria grănicerilor şi a începutului Poliţiei de Frontieră, Editura Scaiul, Bucureşti, 2004, p. 193-233.
[6] Constantin C. Herjeu / Hârjeu (10 decembrie 1856, Bucureşti - 24 mai 1928, Bucureşti). A urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri din Bucureşti, după care şi-a desăvârşit pregătirea la Şcoala Politehnică din Paris şi la cea de Aplicaţii de Artilerie şi Geniu de la Fontainbleau. A urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general de Brigadă. A fost profesor la Şcoala Superioară de Război şi la cea de Artilerie şi Geniu din Bucureşti. Ministru de Război (14 octombrie 1912 - 4 ianuarie 1914) în guvernul Titu Maiorescu şi ministru de Război şi ad-interim la Lucrări Publice (5 martie - 24 octombrie 1918) în guvernul Alexandru Marghiloman. A colaborat la o serie de publicaţii militare: „Cercul publicaţiunilor militare”. În anul 1900 a întocmit, împreună cu generalul Constantin Brătianu şi locotenent – colonelul G. Aronovici, un studiu monografic asupra armatei române, publicat în limba franceză (L’armée roumaine en 1900), destinat a face cunoscute realizările armatei române la Expoziţia militară de la Paris (1900), secţia rezervată prezentării României fiind amenajată de el. În 1902, a publicat ampla lucrare „Istoria armei geniului, distinsă de Academia Română cu Marele premiu „Năsturel - Herescu”. Membru corespondent (27 mai 1909) al Academiei Române. A decedat la 24 mai 1928. Opera: Curs de topografie (1886); Căi ferate (1890); Telegrafia militară (1890); Dare de seamă (1890); Întrebuinţarea căilor ferate în războiul din 1877, 1878, 1891; Pilde de virtuţi ostăşeşti (1901); Rostul instrucţiunei tehnice a infanteriei (1901); Întrebuinţarea fortificaţiunei pasajere în războiul 1877-78 (1902); Istoria armatei geniului (1902); Ordine şi sfaturi…, Ploieşti (1903); Pregătirea armatei pentru război, Bucureşti, 1905, 2 volume; Rostul cuvintelor… (1907); Şcoala comandantului armatei (1910); Din învăţămintele războiului de astăzi, 3 volume (1915 – 16); Studii şi critice militare, 2 volume (1920 – 21). [Dr. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866 - 1996. Mic dicţionar, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Editura A 92, Iaşi, 1996, p. 158; Lucian Predescu, Enciclopedia României Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Ediţie anastatică, Editura Saeculum I. O. - Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 395; Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 2012, Ediţia a III-a definitivă, Bucureşti, Editura MACHIAVELLI, 2013, p. 84, 87].
[7] Mihail N. Seulescu (16 octombrie 1861, Craiova – 5 decembrie 1929, Bucureşti). Fost profesor universitar şi ministru. Doctor în Drept la Paris, absolvent al cursurilor economice şi financiare ale Universităţii din Berlin şi al Secţiei economice a Şcolii de Ştiinţe Politice din Paris. Profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti. Deputat de mai multe ori şi secretar general al Ministerului de Finanţe. Ministru de Finanţe (5 martie – 24 octombrie 1918) în guvernul Alexandru Marghiloman. Opera: La question d’Orient et la France, Paris, 1887; Chestiunea agrară, Craiova, 1889; Chestiunea socială, Bucureşti, 1893; Legea minelor, 1895; Les nouvelles tendances de l’économie politique, 1895; Statul şi Banca Naţională, 1901; Le budget et la banque, 1912; Reforma Senatului, 1914; Situaţia financiară a României, 1918 (Lucian Predescu, op. cit., p. 776; Stelian Neagoe, op. cit., p. 87).
[8] Arhivele Militare Române (în continuare se va cita: A. M. R.), fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memorii Bătrâni, Litera L, Generali, dosar nr. 11, f. 24-24 verso.
[9] Ibidem, f. 25 – 25 verso.
[10] Grănicerul …, Număr festiv …, p. 26.
[11] Sever Neagoe, Ilie Tender, Gheorghe Văduva, op. cit., p. 234.
[12] Grănicerul …, Număr festiv …, p. 50.
[13] Ibidem, p. 51.
[14] Sever Neagoe, Ilie Tender, Gheorghe Văduva, op. cit., p. 234 – 235.
[15] Ibidem, p. 236.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem, p. 237.
[18] Ibidem.