„Ungurii şi evreii de la Pesta pot să se laude că măcelul acesta fără pereche de mare şi hâd ei l-au voit, ei l-au aţâţat, ei l-au adus. Asupra lor trebuie să cadă blestemele tuturor celor ce vor muri, ce vor rămânea schilozi, ce nu vor mai avea sprijin şi pâine” (Nicolae Iorga, Războiul cel mare, Neamul Românesc, An V, Nr. 27 iulie 1914)

Destructurarea acțiunilor complotiștilor[1]

Sub deviza „înainte de toate datoria”, trebuia trecut hopul de la conștiința ostășească la conștiința de Om, își amintea sublocotenentul Turtureanu. În țara în care toți miniștri erau „prea plecați și supuși servitori” ai regelui, atitudinea neutralității fie că reflecta această supoziție, fie că armata nu era pregătită pentru un război european, fie că nu se știa încotro trebuie balansat talerul războiului. Luate pe îndelete, se pare că, prima variantă corespundea realității. O asemenea atitudine a fost de natură a declanșa un adevărat război intern care să răscolească conștiințele și caracterele diverse, pentru a se ajunge la promovarea intereselor neamului românesc, nu al „onoarei” asumate prin tratate, al căror beneficiari erau cei care asupreau românii din Bucovina, Basarabia și Transilvania.

Propaganda germană întreținea părerea și acțiunile bătrânului rege Carol I, și răspândea supremația și victoria germană. O asemenea propagandă, la care s-au însumat și victoriile din primele confruntări de pe front, și atacul pornit din ordinul lui Molke, erau tentații spre o astfel de opțiune militară, dacă n-ar fi fost la mijloc suferințele românilor. Un guvern național era de natură a risipi îndoielile și a păstra liniștea pentru marile decizii. Capii partidelor politice se situară pe poziții adverse. Unii nu voiau a se alătura germanilor, alții îi urau pe ruși, ceea ce a răsucit decizia, unele spirite erau gata a se vinde pe bani ori, pe situații avantajoase. Relații de înrudire regală erau și de o parte și de alta. Apropierea în urma vizitei de la Constanța (1914)[2] a sporit și vigilența serviciilor secrete imperiale austro-ungare.

Reprezentantului Agenţiei telegrafice din Petersburg i s-a dat prilej să audă părerile mai multor bărbaţi de stat ai României asupra vizitei țarului, al relațiilor pașnice și al voinței politice a românilor. Primul ministru Brătianu a declarat că Rusia şi România sunt de aci înainte „legate prin interese deplin identice”. Rezultatul acestei identităţi de interese va fi menţinerea păcii în general, dar mai cu seamă în peninsula balcanică. Din cauza aceasta şi vizita țarului era întâmpinată de întreagă naţiunea română ca o „preţioasă garanție a întăririi crescânde a raporturilor de prietenie sincere existente între Rusia şi România”. Ministrul de externe român Porumbaru, a declarat printre altele că Rusia, puternicul nostru vecin „ne-a sprijinit - fără întrerupere în luptele noastre pentru independență”. De aceea ne pricinuieşte o deosebită mulţumire că atât raporturile dintre cele două Case domnitoare cât şi cele dintre cele două naţiuni „devin tot mai intime”. Apropierea mai nouă va dezvolta vădit comunitatea de interese a celor două state şi va „garanta în viitor o dezvoltare paşnică în Europa de sud est”.

Fostul ministru de interne Tache lonescu a spus, că toate partidele şi toate păturile poporului român îl salută pe țar cu o mulțămire unanimă şi cu o bucurie sinceră. Raporturile Rusiei cu România n-au fost de mult atât de bine şi „necesitatea comună de pace atât de solid întemeiată”. Ce scriu alţii, la gazeta „Conservatorul” scotea în evidență frica ca un sentiment, care de obicei aduce o încordare la stăpânirea de sine, o încercare a păstrării acelei prezențe de spirit, care dă omului curaj în fața primejdiei, - şi numai celor prea slabi frica le aduce tremurul deznădăjduit, care se preface în acţiuni necugetate. Românii - scria ziarul - „au ajuns, să fie temuţi de Unguri în țara lor. Astăzi în Ungaria nimeni nu se mai ocupă decât de primejdia « valahă ». Toate minţile maghiare sunt stăpânite de frica, cum că românii se gândesc, cine ştie la ce. Şi în loc, ca ei să chibzuiască la măsuri, care să înlăture pe cât posibil primejdia imaginată, ungurii dimpotrivă îşi dau toate silinţele, pentru a-şi mări spaima, zugrăvindu-şi pericolul cu fantezia lor aprinsă, în proporţii colosale. Teama, că românii adunaţi la Alba-Iulia pun cine ştie ce la cale, a siluit pe jandarmi să intervină brusc, să risipească fără motiv adunarea românilor (1914 - Prima Alba Iulia)”.

Tot această frică a dat prilej gazetelor maghiare să răspândească zvonul, că românii din Ungaria plănuiesc trimiterea unei delegații la Constanta, să se prezinte Țarului. Prin atacurile lor la adresa României, ungurii sperau să inducă facă în români, ca să-și piardă şi românii din regat, „răbdarea, dar ei se înşală foarte mult. Atacurile lor sunt prea neputincioase, ca să ne poată pricinui vre-un rău, încât efectul se întoarce împotriva lor, căci nu prin ură şi duşmănie pot ungurii să recâştige prietenia țării noastre, fără de care se simt atât de mult primejduiţi în existenta lor”.

Indiferent de poziție, la momentul adoptării declarației de război, ar fi trebuit să se fi toți înrolat sub drapelul țării și în slujba intereselor naționale. Dar, n-a fost așa. Așa se explică împărțirea societății în două tabere, având în frunte oameni politici influenți: Take Ionescu și Nicolae Filipescu își propuneau prin Acțiunea națională să orienteze opinia publică spre război cu Antanta și a zădărnici propaganda progermană. Poziționarea militarilor, ca de pildă a generalului Constantin Crăiniceanu, față de aceste două grupări, era interesantă deoarece ei, militarii nu făceau politică, dar asistau la întruniri pentru a furniza informații tehnice despre război. Scopul lor principal era acela al unirii tuturor în favoarea Țării.

Sfatul militarilor era îndreptat spre conciliere națională, pentru a așeza la masă cu guvernul tendințele care forțau guvernul să intre în război. Ion I.C. Brătianu voia să facă războiul singur!, susținut de Acțiunea națională. Ei au fost cei care împreună cu presa, „Universul” în primul rând, poporul și armata au adus gloria generației Marii Uniri. El a format, până la urmă, acțiunea sacră, în afară de orice partid, după ce s-au combătut reciproc timp de doi ani. Din ținuturile subjugate au trecut ca fugari în România mai mulți ardeleni în frunte cu: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ioan Moța, Vasile Stoica, ș.a. care militase pentru dezrobirea Ardealului, și cereau imediata intrare în război contra ungurilor. Preluați frățește (Universul”) persecuția autorităților, la adresa fugarilor, încetase.

Pentru a-și asigura liniștea Tronului și a Sa, regele Carol I, de la 1866 și cât a trăit avusese obiceiul de-a chema pe rând la guvernare pe liberali și conservatori. Aceste partide au pregătit poporul și armata pentru război. Ele au aprins și întreținut patimile disputelor, scriind o pagină neagră în istoria neamului. Din aceste motive generalii, în special cei cu funcții înalte, s-au ținut departe de politica vremii, fiind de părerea susținerii politicii neamului. Liberali cu alte vederi: Toma Stelian, Dr. Cantacuzino, Leonte Moldoveanu, fusese excomunicați. Generalul C. Crăiniceanu a avut unele ieșiri, neobișnuite la acea epocă: a acordat asistență de specialitate „Acțiunii naționale”; primirea generalului francez Pau; înapoierea decorațiilor nemțești primite; propaganda prin ziar pentru însuflețirea poporului, și moralul acestuia, ca cea mai bună și puternică armă de încredere în forțele proprii, patriotismul poporului și al armatei etc. Patriotismul, înghețat un secol, trebuia redeșteptat, fapt pentru care „Deșteaptă-te române…”, valora mai mult decât orice strategie politică, sau diplomație subtilă.

Serviciile secrete, în special cel Austro-Ungar, prin contele Czernin, studiase bine pe moștenitorul Ferdinand, pe care l-a prezentat în notele sale în culori negre[3]. Cea mai serioasă sinteză de caracterizare a realizat-o șeful statului major austro-ungar, Conrad von Hötzendorf, în scrisoarea către contele Berchtold, (ministru de externe), sinteză comunicată și arhiducelui Franz Ferdinand[4], prin care se excludea orice angajare tranșantă a situației până după moartea bătrânului Rege Carol I și a Împăratului Frantz Iosif. Despre moștenitorul tronului românesc se exprimau rezerve în următorii termeni: „Prințul Ferdinand, a cărui inteligență mediocră este însoțită de o anumită malițiozitate de caracter, așa cum de fapt apare la oamenii cu voință slabă dar care vor să apară tari, este supus influențelor din afară și mai ales ale soției sale, care din punct de vedere intelectual îi este mult superioară, nu oferă decât garanția că în momente grele va fi de partea noastră, în ciuda elementelor ce-l vor copleși. Prințul Carol (II) e altfel, dar, din punct de vedere al Monarhiei, nu e mai bun. El are ceva de la inteligenta și impulsiva lui mamă, a fost crescut în spiritul ei și în cel românesc-șovin (în principal de către profesorul Nicolae Iorga), este ostil față de străini și e socotit încă de pe acum făuritorul predestinat al României Mari, cea ce înseamnă Transilvania în primul rând și a Basarabiei în al doilea”[5]. Sinteza acestei note informative privind îngrijorările privind mișcările subversive ale românilor a fost trimisă și Guvernatorului din Cernăuți, pe 17 noiembrie 1913.

După ce decizia a trecut în mâna regelui Ferdinand I, care nu era legat prin nici un fel de angajamente de onoare față de cei care declanșaseră războiul și, totodată, ca urmare a strânselor legături cu oștirea română, sesizase faptul că opinia publică nu era favorabilă unui război alături de imperiul austro-ungar care asuprea pe frații ardeleni, de peste Carpați. În documentele secrete austriece se amintea că se pregătea deocamdată, „terenul numai pentru unitatea spirituală și culturală a tuturor românilor, abstracție făcând românii din Transilvania”, savantul Nicolae Iorga fiind învinuit de toate acele aspecte de ridicare culturală. Poziția Românie din sud-estul Europei era privită cu îngrijorare de Viena, deoarece ideea de unitate a tuturor românilor era pe cale de a răsturna toate înțelegerile de onoare și familie a Casei regale de Habsburg.

Așa cum aprecia în jurnalul său și regina Maria: „Ferdinand se găsea în fața poporului său ca o carte închisă. Viitorul stătea în fața lui, dar nimeni nu cunoștea adevăratele lui gânduri. El niciodată nu se pronunțase într-o privință sau alta, nimeni nu ghicise gândurile sale, dorințele și părerile sale. Până în clipa aceea, cu neștirbita sa lealitate, el adoptase fără să murmure vederile și politica unchiului său, niciodată buzele sale nu pronunțaseră vreo părere, vreo critică. Toți ochii erau pironiți cu îngrijorare la el, supușii se întrebau ce se va întâmpla. A doua zi după moartea unchiului său, când se duse la Parlament ca să depună jurământul, el jură să fie un bun român, și cu aceste cuvinte rostite la sfârșitul unui discurs solemn și bărbătesc, provoacă un entuziasm măreț; de acum rămânea ca el să dovedească cum înțelege să fie bun român” [6]. În această adevărată confruntare cu vremurile și cu el însuși, Regele Ferdinand a avut alături mari personalități ale României, între care menționăm pe Ion I. C. Brătianu, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, I. G. Duca, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Barbu Știrbei, Marghiloman ș.a., care, în ciuda deosebirilor de opinii politice au manifestat disponibilitatea necesară pentru a se putea analiza cu responsabilitate toate posibilitățile și a se adopta, după multă chibzuință, decizia capitală pentru viitorul întregului neam românesc.

Cu doi ani înaintea intrării României în războiul contra Austro-Ungariei, o femeie fusese condamnată sub învinuirea de „les maiestate”, conform relatării din ziarul „Românul” sub titlul: „Republicana maghiară[7], al cărui subiect viza grațierea. Din analiza acestui caz și al aceluia care cerșea grațierea prin comisia interaliată, e o mare deosebire. Dar să urmărim cazurile. S-a înregistrat la timpul său că, învăţătoarea Ema Andrássy a fost pedepsită de tribunalul din Seghedin la 14 zile temniţă de stat, pentru les maiestate, se pare, în urma unui articol publicat într-un ziar maghiar republican. Fiindcă se răspândise ştirea, că va fi graţiată, deoarece temniţele mahiare de stat nu aveau celule pentru femei - dăscăliţa republicană trânteşte, în revista „Kossuth Zászló” un articol, pe care, dedicându-l ziarul „Românul”, socialistei române d-na Vlad, l-au tradus astfel:

„Grație. Cetesc în mai multe ziare cotidiane absurditatea, că nefiind temniţă de stat pentru femei, ministrul de justiţiei va înainta eventual afacerea mea la cancelaria cabinetului, pentru ca să fiu graţiată. Unii aseamănă procesul meu cu al doamnei Vlad şi din aceasta îşi fac deducţiile. Apoi eu protestez. Am apelat pentru ca să mi se facă dreptate, nu pentru ca să fiu graţiată! Dacă curia mă va achita, fireşte, toate sunt în ordine. Dacă va aproba sentinţa judecătorilor experţi, mă voi resigna (resemna - n.n.) în ceea ce nu se mai poate schimba şi consider pedeapsa ca un tribut adus pe altarul ideilor noastre. Dar graţiere nu primesc! Odată am primit graţia Regelui meu, când a murit pe cruce pentru mine, ca să mă facă fiica lui Dumnezeu, fiică de împărat din graţia lui Dumnezeu. Mie nu-mi trebuie grația împăratului! Nici a ministrului Balogh, a acelui « prögelknabe » modern, care cu eroism și devotament îi apără pe rege, atunci când nimeni nu-l atacă. Dar aşa fel îl apără, că ține spatele republicanilor, în locul spatelui său, când e vorba să fie lovit.

Cazul d-nei Vlad e de altă natură. Dânsa a bârfit numai naţiunea maghiară. Asta nu e nimic. Pentru atât ea poate fi cea mai loială dintre supuse. Dânsa poate cere grația. Păcatul meu e cu mult mai grav. După exemplul cântăreţilor din bătrâni, am cântat şi eu faptele regelui. Mai de mult aş fi fost răsplătită cu laude, astăzi: cu temniţă. Deoarece, după cum spune procurorul, circumstanță agravantă e împrejurarea, că sunt femeie. Pentru acest păcat, în lipsa altuia, așa-i că nici puşcăria nu e pedeapsă destul de mare? Are putere dl. ministru de justiţie, dacă nu are dreptate. Nici de aceea-i el ministru de justiţie, ca să se împiedece de orice. Simplaminte comandă: « habtagba » (drepți) parlamentului şi votează o nouă lege, care-I îndreptăţeşte ca pe blestemata femele iacobină să o arunce în temniţă. Vezi bine că la ea va avea putere retrospectivă. Legile Iui Balogh au acea însuşire zoologică, că năzuiesc îndărăt. Astfel dezlegarea va fi uşoară. Acolo e bunăoară Maria Noastră. Desigur, aceasta e cea mai nimerită modalitate, pentru ca poporul să îndrăgească sistemul monarhic de stat. Dacă aceasta se consideră de o învingere a monarhiei - multe învingeri de aceste vă urez - domnule ministru de justiţie!”, semnează: Ema Andrássy.

- Va urma -