„Ei (ungurii) nu sunt competenţi să ne dea nimic şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic” (Mihai Eminescu)

Conferința de Pace de la Paris, a celor 4 Mari Puteri, era doritoare de Pace, fapt pentru care-l desemnaseră pe mareșalul Foch să ancheteze situația din Ungaria cu scopul de a reconstruii economic Europa. Regimul lui Bela Kuhn nu prezenta încredere iar „ocuparea Ungariei va lua sfârșit numai când condițiile de armistițiu vor fi mulțumitor împlinite”[8], era informația în baza căreia vigilența trebuia sporită în vara anului 1919. Nota platonică a Conferinței de Pace venise târziu, după ce, în doar 2 săptămâni, românii singuri îi azvârliseră peste Tisa, fiindcă ne atacase, iar urmarea a fost „stârpirea bolșevismului și restabilirea liniștii în Europa centrală” [9].

Mesajul generalului Mărdărescu către Rege sublinia faptul că, pe 20 iulie 1919, trupele române au fost atacate pe tot frontal iar „la Szolnok au forțat în masă cu direcția spre Oradea”. Ofensivă ungurească a eșuat, iar tentativa de acțiune comună cu trupele bolșevice dejucată. Prin O.Z. nr. 53/27 iulie 1919 se aduceau mulțumiri vitejilor ce au stat de strajă la datorie. Contraofensiva română, după 7 zile, a dispersat trupele ungurești, fără putința de legătură între grupuri risipite, despărțite operațional. Grupul de manevră le-a zădărnicit orice acțiune, și dezvoltarea urmăririi din capul de pod, creat peste Tisa, cu scopul de îngenunchiere a inamicului definitiv.

Proclamația adresată populației din Ungaria după cucerirea Budapestei[10]. Cu prilejul acesta Regele Ferdinand i-a conferit comandantului Comandamentului Trupelor din Transilvania, generalului Gheorghe Mărdărescu, Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. Acesta a numit ca guvernator al capitalei pe generalul Holban, în 5 august 1919, și a dat O.Z. nr. 56 (textul la p. 100).

„Generalul Prezan, ca șef al Marelui Cartier General român, care asistase la mersul acțiunilor i-a felicitate pe luptători și îndemnat să se poarte spre a demonstra că „suntem cu adevărat reprezentanții unui popor cinstit, drept, bun și înaintat”[11]. A urmat telegrama lui Ion I.C. Brătianu: „Cu simțământ de caldă recunoștință pentru glorioasa noastră oștire și de înaltă mândrie națională, am aflat complectarea înfrângere anarhiei dușmane și intrarea trupelor noastre în Budapesta. Prin victoria ei, oștirea noastră a desăvârșit opera vitejească, prin care a asigurat unitatea națională și totodată, a nimicit primejdia care amenință civilizația Europei centrale. Vă felicit din inimă pe Domnia -Voastră și pe Domnia Voastră camarazi de arme și mă bucur, că Dumnezeu v-a dat gloria de-a conduce aceste operațiuni”[12].

După Marele Război, și sacrificiul ardelenilor, în susținerea Înălțatului Împărat, întors la casa sa un român ardelean scria: „Cinstiţi domni de la gazetă! Dvoastră la gazetă scrieţi tot întruna, că oamenii de la sate să fie cu răbdare, că pământul ce li-s-a făgăduit li se va da de bună samă. Bine faceţi, că scrieţi. Vorba răspicată şi sfatul bun dat la vreme 'întăreşte mulţi oameni şi îndreaptă multe inimi şovăitoare. În satele noastre sunt mulţi şovăitori de aceştia. De acesta am fost şi eu. De nu era vecinul Tănase cu sfaturile lui, pe cari le-a scos din gazeta Dvoastre şi din alte gazete, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu nenorocitul de mine.

Iată, vă scriu pe scurt întâmplarea mea, ca să ieie şi alţii pildă. Am şapte copilaşi şi nici o palmă de loc (pământ - n.n.). Patru ani m-am chinuit pe toate fronturile, iar ai mei au trecut acasă prin iadul tuturor suferinţelor. De câte ori îmi sosea câte-o scrisoare cu litania (lista - n.n.) năcazurilor de acasă, îmi venia să-mi izbesc capul de bârna tranşeului, ori să întorc patul puştii şi să trăsnesc în cap pe cel dintâi tist (ofițer). Întors acasă mi-am găsit familia rărită. Pe doi copii, pe cei mai mici, mi i-au secerat lipsurile şi foamea. Iar biată femeia mea era numai umbră de om. Când am văzut-o mi-a venit să urlu de durere. Am stat așa uluit de cap aproape o săptămână. Povestirile nevestei şi neorânduiala în care mi-am găsit casa şi ograda m-au izbit, cum izbeşti pe cineva c-o muchie în moalele capului. Îmi venea să dau foc satului întreg. Îmi venea să mă duc să strâng de gât pe gazdele din vecini, cari n-au încercat să aline nici într-un chip sărăcia, în care şi-au târât zilele ai mei. Parcă o turbare sângeroasă îmi învăluia mintea, de nu puteam judeca nimic. Îmi venia să fac moarte de om. Mi se părea, că şi acum sunt pe front, că întreg satul mi-e duşman, pe care trebuie să-l omor. Eram urmărit de vedenii, care îmi turburau sufletul ziua și noaptea. Starea aceasta a ţinut aproape două săptămâni. Umblam toată ziua hai-hai. Nu-mi găseam odihnă nici în casă, nici în cuprinsul ogrăzii, nici în sat. Îmi erau turburate şi sufletul şi mintea. În clipe de limpezeală îmi ziceam: ce se va alege, Doamne, de mine şi de ai mei, dacă starea asta va ţinea mult? Dar a dat bunul Dumnezeu şi n-a ţinut mult.

Necuratul, care-mi da târcoale şi mă îndemna la rele, a fost gonit de vecinul Tănase al Diacului, om mai cumpănit ca mine şi cu ştiinţă de carte. El m-a văzut abătut şi dus întra'aiurea. A văzut năcazul şi temerile de primejdie ale muierii mele. S-a apropiat de mine, m-a ispitit în toată forma. I-am dezvăluit toate durerile. M-a ascultat cu luare aminte şi m-a înţeles M-a mângâiat, aşa cum mângâi pe cel căruia i-a murit cineva. Că mie încă mi-a murit ceva: încrederea în oameni şi în îndreptarea spre bine a sorţii celor săraci. Tănase mi-a spus multe. Ştia pune atâta încredere şi lumină în spusele lui, de l-aşi fi ascultat săptămâni de-a rândul. Dar n-a trebuit să-mi povestească săptămâni de-a rândul. Au fost de ajuns două zile, pentru ca să fiu iarăşi Ionul Pârvului de mai înainte.

Vorbele lui Tănase, aşa cuminţi şi măsurate cum le spunea el, mi-au risipit întunerecul din suflet şi au revărsat în mine o lumină mare, lumina încrederii în mine şi în steaua cu noroc a neamului românesc, căci despre ce alta mi-a vorbit, mie întunecatului acest dascăl al meu, decât despre încrederea ce trebuie s-o aibă fiecare om în puterile lui şi ale neamului său. Mi-a spus despre întâmplările din urmă, despre cari eu nu ştiam nimic. Că am scăpat de sub unguri de tot, că întreg neamul nostru s-a unit laolaltă într-o ţară mare şi bogată. Că avem un crai al nostru, un crai românesc. Că acest crai a făgăduit pământ tuturor ţăranilor. Că toţi o să căpătăm câte-o „moşioară”. Că moşia grofului de la noi din sat pe primăvară n-o s-o mai lucreze Domnul Şloim, ci noi satul. Că o să capăt şi eu câte iugăre voi putea să lucru, acum în anul acesta pe arendă, iar pe alt an pe vecie, de uric. Acestea toate se vor face de bună sama, spunea Tănase. Să avem numai încredere în Dumnezeu şi în noi înşine.

Bunul Dumnezeu şi-a întors acum faţa şi cătră noi. S-a împlinit sorocul suferinţelor noastre. De acum n-o să mai fim vitele de jug ale străinilor, ci vom fi oameni slobozi pe moşioarele noastre proprii. Aşa vei fi tu, frate Ioane, aşa va fi Petrea Cârnului, aşa Toaderu Saftei şi aşa toţi acei care au trăit până acum numai din mila şi pomana gazdelor. Sus capul, frate Ioane, întăreşte-ţi inima şi fii tare. Pământul cari ni l-au făgăduit cârmuitorii noştri o să ni se dea. E voinţa lui Dumnezeu, ca aşa să fie. A sosit plinirea vremii şi pentru noi, pentru tine, pentru mine şi pentru milioanele de lipsiţi ca noi. Aşa-i cursul vremii şi pentru noi, pe care nu-i putere omenească să-l poată schimba. Până atunci însă și avem puţintică răbdare. Unde e încredere, acolo e şi, răbdare. Iar unde sunt amândouă acolo e şi ajutorul lui Dumnezeu. Acestea mi le-a spus vecinul Tănase. Parcă le citea din cazanie, aşa le spunea de frumos și de cu credinţă. Dar n-a vorbit de geaba. A lecuit un suflet şi-a mântuit o familie, Dumnezeu să-i răsplătească. Iar D-voastre vă doreşte tot binele. Ionu Pârvului, împărtăşită prin P. Suciu”[13].

Ce i-a ținut pe români între popoarele care i-au pricinuit atâta rău? Credința. Iat-o exprimată pe vremea când erau în „închisoarea popoarelor” sub forma Credeul Românului: „Cred într'un popor Român, tatăl popoarelor romanice, creatorul instituţiunilor sociale şi organizatorul omenirii, făcătorul a o mulţime de lucruri existente şi dispărute. « Cred şi într'un popor Român ca într'o fiinţă una şi nedespărţită, carele din poporul român s'a născut mai înainte de cum cred mulţi alţii, precum râul din scăturină sau precum raza din lumină; el este cu adevărat popor romanic, căci din poporul român a purces spre răsărit de a cucerit acolea multe ţări, şi, supunându'şi sau însoţindu-se cu multe alte popoare, a întemeiat aici împărăţia română răsăriteană; apoi împresurat a fost de fel de fel de popoare barbare, călăreţe şi pedestre, cu care s'a luptat crâncen şi vitejeşte, dară cu succes numai până când a fost vie în dirigenţii lui conştiinţa română; însă după ce se deznaţionalizaseră dirigenţii săi, poporul român fu bătut de popoarele venetice, chinuit şi sfâşiat, apoi nimicit şi înmormântat politiceşte, dară el învinse curând, după cum îi fusese prezis de Pompeiu, şi întreprinse din nou lupte bărbăteşti prin munţi, văile şi câmpiile Pindului, ale Balcanilor şi ale Carpaţilor, şi izbuti aşi întemeia din câteva mici domniate din stingă Dunării de jos două domniate mai mari şi mai tari, care se organizară bine şi se consolidară. Prin o cultură naţională, poporul român din aceste două domniate se tot înălţă pe scara dezvoltării intelectuale şi a civilizaţiunii până ce ajunseră a face din ele un regat puternic şi respectat, care şade acum cu onoare printre celelalte regate şi împărăţii din lume, şi iarăşi se va porni cu glorie ca să caute şi să judece pe membrii săi morţi şi vii, şi atunci domnia lui nu va mai avea sfârșit. Cred în geniul românesc, organizator şi civilizator carele de la Români purcede, el, rezemat pe frăţietate şi pe dreptate, va da tuturor viaţă şi va întruni pe toţi în armonie spre o spornică activitate comună. « Cred întru înfrăţirea popoarelor spre întemeierea într-olaltă a unui armonios trai comun, precum şi într'un judeţ suprem al lor pentru curmarea şi stârpirea certelor. Mărturisesc o iubire universală şi reciprocă întru apropierea popoarelor. «Aştept deşteptarea rătăciţilor şi viaţa frăţească eternă ce are să fie cu adevărat! »”[14].

Așa au făcut dar, ca sacrificiile lor să fie doar o mângâiere. Iată entuziasmul la mobilizarea ardelenilor din 1919, la Chemarea Consiliului Dirigent. În piaţa „Libertăţii” orchestra a rostit o rugăciune. În cetate s-au rostit şi cuvântări. Prea Cuvioşia Sa Augustin Hamsea arhimandrit la Hodosbodrog, a rostit următoarea energică şi duioasă cuvântare: „Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul puterilor cel bogat întru tărie şi tare întru războaie, care de demult ai dăruit putere prea-minunată robului tău David spre învingerea potrivnicului hulitor Goliat, Ia şi acum cu cunoscuta-ţi milostivire şi iubire de oameni primeşte rugăciunile noastre, care izvorăsc din adâncul sufletului şi inimii noastre şi trimite binecuvântarea Ta cea cerească asupra armelor soldaţilor Tăi ce stau înainte. Dă soldaţilor Tăi tărie şi putere, ca să poarte aceste arme spre întărirea şi apărarea preaînaltului tron, spre mângâierea şi deplina mulţumire a Unsului Tău, a prea-gloriosului nostru împărat şi rege apostolic Francisc Iosif I, a monarhiei, a iubitei noastre Patrii, a sfintei tale biserici, a orfanilor si văduvelor şi a tuturor cetăţenilor, care constituie iubita noastră patrie. Cu mâna Ta cea atotputernică fă din soldaţii aceştia luptători viteji contra vrăjmaşului. Prin biruinţa armelor noastre arată și acum binecuvântata Ta dreptate greu vătămată prin mulţime de acte duşmănoase si potrivnice augustei case domnitoare, integrităţii iubitei noastre patrii şi ordinei şi siguranţei publice a cetăţenilor ei. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Dumnezeu care înalţi pe cei drepţi şi umileşti pe cei răi şi Ţie mărire înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

După aceasta arhimandritul Augustin Hamsea, stropind pe soldaţi cu apă sfinţită, rosti către dânşii următoarele cuvinte de îndemn: „Soldaţi! Dumnezeu a voit prin glasul Maiestăţii Sale, să luaţi în mână armele, să apăraţi o cauză sfântă, să intraţi într-un război, care este cel mai îndreptăţit din câte a văzut odată istoria, să apăraţi pământul strămoşesc al iubitei noastre patrii, să apăraţi casele şi familiile voastre şi prin biruinţa armelor voastre să daţi satisfacere şi să restabiliţi pentru multă vreme înainte ordinea şi siguranţa publică contra duşmanului, care ani mulţi de-a rândul a subminat condiţiunile de viaţă si dezvoltare ale statului şi societăţii noastre. În acest moment decizător vă amintesc că voi după învăţătura bisericii noastre toţi sunteţi însufleţiţi de credinţa urmi Dumnezeu în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt. Cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu să intraţi în luptă şi prin credinţa voastră în acest Dumnezeiesc ajutor să vă însuşiţi virtutea şi bărbăţia de a lupta cu cinste şi demnitate armele voastre. Steagul vostru, sub care aţi depus jurământul de fidelitate să-l purtați în tot locul spre deplină biruinţă. Şi fiindcă la toate întreprinderile mari puterea nebiruită este darul şi ajutorul lui D-zeu, ridic din nou glasul sufletului şi inimii mele către cel atotputernic şi implor darul şi binecuvântarea lui D-zeu asupra voastră şi asupra armelor voastre. D-zeu să vă bine-cuvânteze şi să vă întărească în conştiinţa împlinirii datorinţei faţă de preaînaltul tron şi prea iubita noastră patrie. Dumnezeu bunul să vă poarte în tot locul spre bine și precum voioși și însufleţiţi aţi luat în mână armele voastre, Dumnezeu să vă ajute să reîntoarceţi cu toţii biruitori şi întregi şi sănătoşi la vetrele voastre spre lauda voastră şi spre ridicarea şi înaintarea iubitei noastre patrii şi a tuturor cetăţenilor ei, Amin”[15].

- Va urma-

-----------------------------------------------