Grupul de armate „General Antonescu” a fost o structură de comandament româno-germană, constituită din armatele 3 și 4 române și 11 germană, concepută de către Hitler la 12 iunie 1941 când Führer-ul i-a precizat lui Ion Antonescu (în timpul întrevederii de la München), că intenționează să îl lase să apară în fața poporului român drept „comandantul suprem” pe frontul din Basarabia și Bucovina.

Cu același prilej, Führer-ul a menționat că, „un stat major de legătură”, condus de generalul Eugen von Schöbert, urma să se îngrijească de respectarea liniilor directoare operative generale. Ignorând precizarea expresă a lui Hitler privind aparența conducerii supreme românești, Ion Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”, promițând că va face totul pentru „a îndeplini cu succes misiunile ce îi revin”.

Mai explicit a fost Hitler la 18 iunie 1941 când a transmis hotărârea de a concentra conducerea războiului într-o „singură mână”, care urma să fie, în mod evident, a sa. Pentru a masca aparențele, Führer-ul l-a asigurat pe Ion Antonescu că va avea grijă ca „independența și prestigiul personalităților conducătoare ale aliaților noștri față de poporul și armata lor să fie respectate în cel mai înalt grad”, și l-a rugat să-i îngăduie să îi transmită „din când în când”, dorințele referitoare la armata română a căror execuție, în scopul desfășurării unitare a operațiilor militare trebuie considerată „ca absolut necesară”.

Aceste dorințe urmau să fie transformate „în ordine militare” de către generalul Eugen von Schöbert, comandantul Armatei 11 germană, ceea ce însemna interpunerea a încă unui eșalon german până la Ion Antonescu. În cazul deciziilor „esențiale”, hotărârile germane erau difuzate sub semnătura conducătorului statului român.

Cu același prilej, Hitler a precizat că legătura dintre comandamentele germane și române se va realiza, la nivel superior, prin includerea șefului Misiunii Militare Germane (generalul Arthur Hauffe), a șefului Misiunii Militare Navale (generalul Karl Gustav Fleischer) și a ofițerilor de legătură ai Flotilei 4 aeriene în Cartierul General al generalului Ion Antonescu în al cărui stat major operativ era cooptat și comandantul Armatei 11 germane.

Concomitent, unul dintre subșefii Marelui Stat Major român urma să fie atașat comandamentului Armatei 11 germane, însă această decizie nu a fost transpusă în practică.

În funcție de necesități se puteau constitui „comandamente de legătură reciproce”. În practică, însă, s-au realizat doar detașamente de legătură germane pe lângă comandamentele române.

Această concepție de realizare a structurilor de comandament fusese sugerată de fapt lui Hitler de către generalul Eugen von Schöbert, la 6 iunie 1941, înainte ca Führer-ul să se întâlnească cu Ion Antoneascu și să i comunice hotărârea de a ataca Uniunea Sovietică.

Prin urmare, generalul german și-a asumat de la început un rol de decizie și conducere pe o bună parte a teritoriului românesc din zona frontului, subordonându-și, la 20 iunie 1941, în urma înțelegerii realizată la 18 iunie cu Ion Antonescu, toate marile unități din conducerea Armatei 3 române (Corpul de munte cu brigăzile 1, 2, 4 mixte munte și Divizia 7 infanterie), precum și Corpul de cavalerie cu brigăzile 5 și 8 cavalerie, Corpul 4 armată cu diviziile 6, 8 și 14 infanterie și Brigada 6 cavalerie.

Cu toate acestea, la 3 iulie 1941, când i-au fost redate o parte din forțe, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a fost subordonată direct Armatei 11 germane și nu Marelui Cartier General român aflat pe front împreună cu generalul Ion Antonescu. La scurt timp, generalul Eugen von Schöbert și-a subordonat și diviziile 13 infanterie și 1 blindată, aflate la dispoziția Marelui Cartier General român, ceea ce a făcut ca la începutul lunii iulie 1941 Armata 11 germană să dispună de șase divizii de infanterie, o divizie blindată, trei brigăzi de cavalerie și trei brigăzi de vânători de munte române, în timp ce Armata 4 română, singura rămasă sub conducerea directă a generalului Ion Antonescu, alături de Corpul 2 armată aflat în rezervă în Dobrogea, să aibă în compunere pe front doar șase divizii (11, 15, 21 și 35 infanterie, 1 gardă și 1 grăniceri).

Prin modul în care s-a realizat structura de comandament și funcționarea relațiilor germano române, Hitler a asigurat generalului Eugen von Schöbert atribuții mult mai mari decât cele impuse de funcția de comandant de armată, subordonat, așa cum se prevăzuse, generalului Ion Antonescu.

Mai mult, faptul că Armata 11 germană primea ordine și din partea feldmareșalului Gerd von Rundstedt, comandantul Grupului de armate „Sud”, făcea ca cel puțin în unele documente germane Grupul de armate „General Ion Antonescu” să apară ca fiind subordonat acelei structuri de comandament germane.

Grupul de armate „General Antonescu” și-a încetat existent la 17 iulie 1941, când a fost constituit „Frontul de Nord” (Armata 11 germană, Armata 3 română, comandamentul Corpului 4 armată și diviziile 6, 8, 13 și 14 infanterie române) subordonat Grupului german de armate „Sud”

În subordinele directe ale lui Ion Antonescu a rămas „Frontul de Sud”, cu Grupul de divizii „General Mattenklott (diviziile 5, 11 și 1 blindată române) și Armata 4 română cu corpurile 3 și 5 armată române.

În pofida acestor limitări, existența Grupului de armate „General Antonescu” la flancul sudic al frontului germano sovietic, în perioada 22 iunie - 17 iulie 1941, a fost o realitate evidentă, care a contribuit la realizarea unuia din obiectivele principale ale intrării României în război: eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei ocupate de Uniunea Sovietică în 1940.

Aranjament grafic - I.M.