Tinerii ofiţerii din generaţia lui Lissievici, aflaţi în eşaloanele doi şi trei ale organelor militare de comandă nu se simţeau cu nimic vinovaţi sau răspunzători dc decizia regimului carlist dc a ceda teritorii fară luptă. A fost şi motivul pentru care au considerat ca o datorie de credinţă, profund patriotică, să participe cu îndrăzneală la eforturile generalului Ion Antonescu - care a preluat funcţia de conducător al statului român, la 6 septembrie 1940 - de a salva ţara, aflată „pe marginea prăpastiei" şi dc a reface moralul armatei atât de grav afectat.
Ca unul care cunoştea bine rolul informaţiilor în fundamentarea deciziilor politico-militare, generalul Ion Antonescu a acordat o atenţie deosebită reorganizării structurilor specializate în acest domeniu. Aşa se explică emiterea Dccretelor-lege nr. 3 083, din 8 septembrie, şi nr. 3 813, din 12 noiembrie 1940, pentru înfiinţarea şi organizarea Serviciului Special de Informaţii (SSI)[1], urmate de elaborarea Regulamentului de informaţii şi contrainformaţii (A 5) intrat în vigoare la 23 decembrie 1940, la care se adaugă o serie de instrucţiuni şi metodologii cum ar fi: instrucţiuni asupra organizării, funcţionării şi atribuţiilor curierilor diplomatici; atribuţiile ataşaţilor militari; instrucţiuni cu privire la obligaţiile românilor care pleacă în străinătate, Serviciul Secret; instrucţiuni pentru activitatea agenturii secrete dc propagandă şi contrapropagandă; măsuri de împiedicare a acţiunii informative a inamicului duse prin agenţii de spionaj; mijloacele prin care se execută acţiunea contrainformativă propriu-zisă; organizarea supravegherii exterioare; măsuri contrainformative într-un corp de trupă; acţiunea contrainformativă etc. (documente inserate în partea a doua a acestei lucrări).
Conform noului cadru legislativ elaborat în toamna anului 1940, se organiza Serviciul Special de Informaţii, subordonat direct conducerii statului român, respcctiv Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, iar ca prevederi bugetare şi administrative se subordona Secretariatului General din Ministerul Apărării Naţionale. Pentru a-şi realiza sarcinile, SSI urma să-şi elaboreze un regulament propriu şi să conlucreze cu celelalte ministere şi cu Marele Stat-Major al Armatei.
Prin Regulamentul „A 5”au fost reorganizate şi structurile informative ale armatei. Noua organigramă prevedea patru eşaloane (structuri) informative: serviciul de informaţii regimentar, Secţia (biroul) a 2-a aparţinând diferitelor Mari Unităţi, Serviciul Special al aeronauticii şi Serviciul Special al artileriei. Ca mijloace de căutare a informaţiilor erau prevăzute: aeronautica şi marina, trupele în contact, serviciile de observare terestră, serviciile speciale de ascultare, serviciile de decriptare şi Serviciul Secret (agentura de informaţii). Extrem de interesant, Regulamentul „A 5” dezvăluie modernismul concepţiei despre activitatea de informaţii şi contrainformaţii a celor care au contribuit la elaborarea acestui act normativ. întreaga activitate informativă se desfăşoară în baza planului de informaţii (generale şi speciale), punându-se accent pe studiul, analiza, interpretarea şi sinteza informaţiilor. De asemenea, la baza activităţii contrainfor-mative stătea principiul prevenirii, în sensul de „a preîntâmpina şi împiedica manifestările de orice fel ale acţiunii subversive”.
Acesta era cadrul legislativ şi tehnico-metodologic al activităţii de informaţii şi contrainformaţii la 1 mai 1941, când Ion Lissievici a fost numit în funcţia de şef al Secţiei I informaţii din SSI. A început o perioadă extrem de importantă în cariera sa profesională, căreia Ion Lissievici, în partea a doua a acestei lucrări, îi rezervă, aproape în exclusivitate, consemnările sale memorialistice, care văd acum pentru prima dată în întregime lumina tiparului[2], şi de aceea nu mai stăruim asupra lor.
Să mai consemnăm că din studiul documentelor de arhivă la care am avut acces, rezultă că ofiţerului Ion Lissievici i-a plăcut să călătorească, nu neapărat în interes de serviciu, ci mai ales „pentru recreere şi îmbogăţirea cunoştinţelor generale”.
Aşa de exemplu, în 1929, cu ocazia concediului de vară, a făcut o excursie particulară de 35 de zile, când a vizitat Praga, Kortzborg, Myhen, Innsbruck, Salzburg, Viena, Bratislava şi Pisteoni. O altă călătorie pe cont propriu a efectuat-o în 1936, cu ocazia Olimpiadei de la Berlin. Alte 30 de zile şi le-a petrecut în „oraşul luminilor”, unde a vizitat muzeele şi expoziţia internaţională găzduită de capitala Franţei în 1937, pentru ca, un an mai târziu, să viziteze Londra şi alte câteva oraşe din nordul Italiei.
După începerea campaniei armatei române pe Frontul de Est, în calitate de şef al Secţiei I informaţii din SSI, a vizitat aproape toate oraşele sovietice din zona de responsabilitate a „Eşalonului Operativ", iar în 1943 s-a aflat în Elveţia, Ungaria şi Slovacia, pentru a intra în contact direct cu rezidenţii SSI din Berna, Budapesta şi Bratislava[3].
La numai 10 zile după intrarea în cadrele SSI, Ion Lissievici a fost avansat la gradul de colonel. Datorită calităţilor sale şi a contribuţiei informative pe care a adus-o Secţia I informaţii, cu ocazia reorganizării SSI din 1942, Eugen Cristescu 1-a propus pe Lissievici în funcţia de subdirector. Aşa se face că, în perioada în care Eugen Cristescu se afla într-un concediu medical, conducerea SSI i-a fost încredinţată lui Lissievici[4].
În foaia calificativă pentru activitatea pe anul 1943, Secretariatul General al Ministerului de Război, sub semnătura generalului V. Davidescu, consemna despre colonelul Ion Lissievici: „Foarte muncitor şi conştiincios, cu un deosebit tact şi spirit de discernământ. Datorită prevederii şi tenacităţii cu care a urmărit realizările în dezvoltarea SSI, a reuşit să extindă într-o largă măsură reţeaua de rezidenţi externi şi să creeze noi reţele de rezidenţi pe teritoriul de operaţiuni al Frontului dc Est, la a căror recrutare, instruire şi dotare cu mijloace tehnice necesare a contribuit într-o largă măsură. Este un foarte bun cunoscător al acţiunilor de căutare, studiu şi interpretare a informaţiilor, dând dovadă de o solidă cultură generală şi profesională, unite cu înalte calităţi morale”[5].
Un moment mai delicat s-a ivit la sfârşitul lunii decembrie 1943, când, din ordinul ministrului Apărării Naţionale, Ion Lissievici, a fost numit comandantul Regimentului 4 artilerie grea. Directorul general al SSI, Eugen Cristescu, nu a fost de acord cu această mutare. Considera că Ion Lissievici este greu de înlocuit, şi de aceea a întocmit un raport către Ministerul de Război cu propunerea de a se reveni asupra ordinului de mutare. Iată şi motivele invocate de Eugen Cristescu: „Colonelul Ion Lissievici îndeplineşte funcţiile de subşef al SSI şi şef al Secţiei Informaţiilor, funcţiuni de care se achită cu o desăvârşită competenţă şi în condiţiuni de toată lauda (reuşind să creeze, să organizeze şi să conducă o întinsă reţea informativă, atât pe Frontul de Est, cât şi în majoritatea statelor din Europa şi din Orientul Apropiat”[6].
Până la urmă, ministrul de Război nu a renunţat la ordin, iar Lissievici a fost mutat. Aşa se explică faptul că în lucrarea sa memorialistică - elaborată în timpul detenţiei - despre organizarea şi activitatea SSI, Eugen Cristescu, deşi are cuvinte laudative la adresa lui Lissievici, îi impută, totuşi, „lipsa de loialitate”, cu referire, mai mult ca sigur, la plecarea acestuia din SSI În realitate însă, Lissievici nu a făcut altceva decât să execute un ordin al ministrului de Război, pentru că în situaţia în care ar fi fost pus să aleagă, e greu de crezut că ar fi preferat comanda unei noi unităţi operative pe Frontul de Est, acolo unde, la data respectivă mai toţi ofiţerii români, şi nu numai, erau convinşi că situaţia era deja pierdută.
Prin urmare, începând de la 1 ianuarie şi până la 10 septembrie 1944, Ion Lissievici a fost comandantul Regimentului 4 artilerie grea. În lucrarea sa memorialistică, Ion Lissievici nu oferă amănunte despre activitatea prestată de el în această perioadă. în schimb, generalul Ceauşu, comandantul Corpului 4 Armată, menţiona în foaia calificativă pentru perioada 1 februarie-15 aprilie 1944:
„Ofiţer serios, disciplinat, cu educaţie aleasă, s-a impus de la început ofiţerilor şi trupei de sub comanda sa. Cu o pregătire profesională solidă, cu muncă şi multă pasiune a reuşit să organizeze şi să pregătească de război regimentul în cele mai bune condiţii. La inspecţiile ce i-am făcut, am constatat că instrucţia ofiţerilor şi unităţilor este foarte bună. La aplicaţiile în teren cu unităţi organizate - cu efective de război - a dovedit un simţ desăvârşit al realităţii câmpului de luptă. A rezolvat bine momentele tactice ce i-am dat, iar unităţile au executat la timp şi oportun comenzile primite. La inspecţiile făcute de Domnul General Comandant al C 4 A, R 4 Art. Grea a fost dat ca exemplu de organizare şi conducere - pentru care i s-a adus mulţumiri”[7].
La rândul său, generalul Anton Dumitrescu, comandantul Comandamentului Artileriei din Corpul 1 Armată, nota, în carnetul de aprecieri pentru perioada 15 aprilie-23 august 1944, despre colonelul Ion Lissievici: „A primit şi condus cu foarte multă pricepere intrarea în poziţie a unităţilor, întocmind un judicios plan de foc în cadrul planului întocmit de Comandamentul Art. 1 C 1 A. Acţiunea dusă dc Gruparea Centru merită numai laudă. Focul său, condus cu multă competenţă de colonelul Lissievici Ion a împiedicat atacurile inamice. Pentru faptele de arme ce a săvârşit pe câmpul de luptă, Regimentului 4 Art. Grea i s-au adus mulţumiri scrise. La 23 mai şi 18 iulie, Gruparea colonelului Lissievici a respins, sub comanda sa, toate încercările de atac inamice. Prin focul bine ţintit, colonelul Lissievici a obţinut lovituri în plin asupra numeroaselor obiective din zona sa de acţiune şi îndeosebi în târgul şi gara Paşcani. Numeroase incendii la inamic au fost rezultatul tragerilor pe care colonelul Lissievici Ion le executa cu preciziune, eficacitate şi aproape instantaneu la cerere.
Dotat cu un deosebit spirit de sacrificiu, iniţiativă, energie şi destoinicie, colonelul Lissievici şi-a îndeplinit cu prisosinţă datoria de ostaş pe câmpul de luptă în faţa inamicului”[8]. După evenimentele de la 23 august 1944, care au avut drept consecinţă ieşirea României din Axă şi alăturarea la Coaliţia Naţiunilor Unite, colonelul Ion Lissievici a fost chemat de ministrul de Război, generalul Mihai Racoviţă, şi „însărcinat cu studiul organizării, încadrării şi stabilirii misiunilor Serviciului de Informaţii (noua denumire a SSI, după ce a trecut din subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri în subordinea directă a Ministrului de Război), în raport cu noua situaţie”.
În urma studiului întocmit şi a proiectului de reorganizare propus, Ion Lissievici a fost numit, începând din 17 septembrie 1944, în funcţia de şef al Serviciului de Informaţii al Ministerului de Război. Din foaia calificativă pentru intervalul 11 septembrie - 31 octombrie 1944, despre Ion Lissievici se consemnează: „Dat fiind priceperea, experienţa, tactul şi tenacitatea sa în acţiune, colonelul Ion Lissievici a reuşit până la 31 octombrie a.c. să realizeze:
- noua organizare a Serviciului;
- trierea întregului personal şi reducerea acestuia la efectivul hotărât, operaţiune în urma căreia a fost dat disponibil sau deconcentrat circa 2/3 din efectivul ofiţerilor şi subofiţerilor civili;
- să elaboreze Decizia Ministerială relativă la organizarea, încadrarea, funcţionarea şi atribuţiile Serviciului de Informaţii;
- să orienteze şi să impulsioneze activitatea Serviciului conform actualelor cerinţe rezultate din noua situaţie politică a ţării;
- să stabilească şi să menţină în foarte bune condiţii legătura de colaborare cu organele informative de resort ale armatelor aliate;
- să ia măsuri pentru crearea noilor organe informative şi contrainformative exterioare ale Serviciului, care să acţioneze în zona Armatelor române de operaţiuni aflate pe Frontul de Vest, cum şi pe teritoriul Ardealului de Nord”[9].
În calitate de şef al Serviciului de Informaţii al Ministerului de Război (11 septembrie-24 decembrie 1944), colonelul Ion Lissievici nu a reuşit, totuşi, în ciuda eforturilor depuse, să facă minuni, în sensul eficientizării activităţii de informaţii şi contrainformaţii. El are meritul de a fi stabilit un cadru metodologic de coopcrare cu Serviciile de informaţii militare sovietice, aspect firesc, având în vedere că armatele române luptau alături dc Armata Roşie în cadrul Frontului 2 Ucrainean. Comandantul sovietic interzisese însă orice legătură externă a Serviciului de Informaţii român şi procedase la numeroase arestări de cadre „fară ca autorităţile româneşti să aibă cunoştinţă”. Cu mult curaj, colonelul Ion Lissivici a întocmit Raportul nr. 29, din 27 noiembrie 1944, adresat Ministerului de Război, în care consemna, printre altele, că „majoritatea funcţionarilor sunt timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice”, şi de aceea Serviciul de informaţii nu mai putea să dea „randamentul ce i se cere de actualele nevoi în legătură cu apărarea naţională”[10]. Printr-o astfel de poziţie, Ion Lissievici devine incomod, fapt pentru care a şi fost schimbat de la conducerea Serviciului şi trecut în rândul „ofiţerilor la dispoziţie” din Ministerul de Război.
După instalarea guvernului preponderent comunist, condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, a început o nouă etapă în istoria Serviciului de Informaţii. Sub motivaţia restructurării, s-a produs în realitate o epurare a vechilor cadre[11].
Împreună cu alte cadre civile şi cu ofiţeri care lucraseră în SSI, la 28 martie 1945, colonelul Ion Lissievici a fost arestat şi deportat în URSS. A fost deţinut la Lubianka - sediul NKVD din Moscova - şi supus unei necruţătoare anchete din partea ofiţerilor de securitate sovietici. La 10 aprilie 1945 a revenit la Bucureşti, dar a continuat să fie reţinut, chiar în arestul Biroului Juridic al SSI (de la Malmaison). Abia la 23 decembrie 1945 a fost pus în libertate, ceea ce însemna că nici anchetatorii sovietici şi nici cei români (comunişti) nu au reuşit să-i găsească „ceva compromiţător” pentru a-1 culpabiliza în faţa „tribunalelor poporului”, care se pregăteau să judece aşa-zisele crime de război. Interesante sunt eforturile fratelui său mai mic, Emilian Lissievici, care, prin scrisori adresate prim-ministrului (dr. Petru Groza) şi ministrului Afacerilor Interne (Teohari Georgescu), a stăruit pentru eliberarea colonelului Ion Lissievici, fiind convins că „nu s-a putut face vinovat în vreo împrejurare de vreo abatere de la legea onoarei şi a omeniei”[12].
După punerea sa în libertate, dar şi după trecerea în rezervă, a urmat o perioadă de relativă acalmie, pe parcursul căruia Ion Lissievici a îndeplinit funcţia de director administrativ al Societăţii „Standard Graphica” din Bucureşti. Nu s-a bucurat însă prea mult de libertate.
Instituţionalizarea regimului comunist în România, în anii 1948-1949, a însemnat printre multe alte nedreptăţi la care a fost supus poporul român, şi declanşarea unei crunte represiuni faţă de foştii ofiţeri ai armatei române şi ai Serviciilor Secrete de informaţii, siguranţă şi ordine publică implicaţi în campania dc pe Frontul de Est.
În noaptea de 26 spre 27 mai 1949, Ion Lissievici a fost arestat, fiind acuzat dc „activitate intensă contra clasei muncitoare”, infracţiune pe care ar fi comis-o în perioada războiului, când îndeplinise funcţia dc şef al Secţiei I informaţii externe din SSI. Prin sentinţa nr. 102 din 20 aprilie 1957 - deci după opt ani de detenţie fără o hotărâre judecătorească -, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat pe Ion Lissievici la 15 ani detenţie grea şi confiscarea totală a averii. A trecut prin penitenciarele Piteşti, Jilava, Făgăraş, Ghencea şi Gherla. Din ultimul a fost eliberat la 25 august 1963, la expirarea pedepsei. A primit însă „domiciliu obligatoriu” în comuna Lăteşti, raionul Feteşti, şi a revenit în Capitală abia după doi ani, mutându-sc la sora sa cea mică, Adela, văduvă, la acea dată, cu domiciliul în strada Cosmonauţilor nr. 23. Era deja în etate de 70 de ani, şi era foarte greu să-şi găsească un serviciu.
La 20 mai 1965, organele de securitate care l-au luat imediat „în primire” pentru ca să fie supravegheat - fiind considerat şi în continuare „un element periculos pentru regim” - au înregistrat, într-o notă informativă, următoarea destăinuire a colonelului (r) Ion Lissievici: „Am trecut prin suferinţe grele de tot, pe care nu le meritam, dar sunt mulţumit că ele s-au terminat şi că mă pot considera oarecum sănătos. Am fost pus în libertate de mai bine de un an şi jumătate, din luna august 1963. Nu mai am casă şi am fost adăpostit cum s-a putut până în momentul dc faţă, dar acum mă lupt din răsputeri să-mi găsesc o locuinţă proprie. Mai grea este problema existenţei. Nu am pensie şi-mi vine pur şi simplu penibil să fiu întreţinut de alţii, dar accasta fiind situaţia trebuie să mă resemnez”[13].
Din alte documente de supraveghere informativă întocmite de Securitate, rezultă că, în 1965, Ion Lissievici „se prezenta bine, din punct de vedere intelectual, având memoria întărită şi nedând semne dc senilitate; fizic se prezenta ca un om suficient de viguros”[14]. Ofiţerii de securitate care-1 supravegheau, aproape la fiecare pas, au reuşit să contacteze şi un fost cadru SSI, probabil unul dintre numeroşii subordonaţi din perioada războiului, care-1 cunoştea bine pe Lissievici. Iată şi opinia acestui „fost spion”: „Lissievici a avut întotdeauna o doză de şiretenie care la el era mai mult o îndemânare decât un defect. O păstrează încă, dar vârsta şi izolarea detenţiei i-au transformat această trăsătură în mijloc dc apărare din unul dc atac, ce fusese în trecut. El afişează o largă înţelegere a oamenilor şi a schimbărilor ce au intervenit” [15].
Atât declaraţia, cât şi comportamentul lui Lissievici, dacă acceptăm obiectivitatea acestor documente, se explică prin faptul că ne aflăm la jumătatea anilor ’60, în acea perioadă despre carc se afirmă tot mai des în istoriografie că regimul comunist din România iniţiase o reală distanţare de Moscova, ce ar fi constat, printre altele, în eliberarea deţinuţilor politici, recunoaşterea şi condamnarea oficială a „abuzurilor” săvârşite la începutul anilor ’50, reabilitarea unor personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice şi chiar politice ale vechiului regim etc. Toate bune, numai că, aşa cum rezultă limpede din aceste documente informative, Securitatea continua să-i supravegheze pe foştii deţinuţi politici. în ciuda „schimbărilor”, a „deschiderilor” sau a „distanţărilor faţă de Kremlin a regimului dc la Bucureşti”, foştii deţinuţi politici rămăseseră stigmatizaţi cu aberantul apelativ dc „elemente periculoase pentru regim”. A fost, de altfel, tratamentul aplicat mai tuturor foştilor deţinuţi politici, „reeducaţi” în timpul detenţiei şi care, o dată ajunşi în „libertate”, aflau să se bucure de „noile realizări ale regimului comunist”.
Numai că, printre aceste „bucurii”, „noul regim” al lui Nicolae Ceauşescu - devenit secrctar general al PCR în august 1965, la Congresul al IX-lea le rezervase o strictă supraveghere din partea organelor Securităţii. Fără îndoială că, la acca dată, Securitatea renunţase la reţineri şi arestări ilegale, la folosirea măsurilor regresive în anchete, limitându-se doar la „metodele şi mijloacele specifice” activităţii pur infonnative, care și ele la rândul lor s-au dovedit ilegale față de prevederile Constituției legea fundamentală, care și pe vremea comuniștilor, conținea articole clar formulate despre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Prin urmare, a fost doar o simplă schimbare de faţadă, pentru că, în realitate, regimul comunist din România rămăsese cu obsesia „uneltirilor duşmanului de clasă”, şi nu a reuşit să se debaraseze de ea până la sfârşit. De câte ori se confrunta cu un eveniment bănuit a avea substrat „protestatar”, „contestatar”, „disident” sau „oponent”, primii verificaţi informativ de către Securitate erau tot foştii deţinuţi politici. A fost şi cazul lui Ion Lissievici, care, de la punerea sa în libertate şi până la sfârşitul vieţii, nu a scăpat de ochii şi de urechile vigilente ale Securităţii.
Dacă e să vedem şi partea pozitivă a lucrurilor, mai exact a acestei incurabile obsesii a regimului comunist faţă de „uneltitorii din interior şi din exterior”, va trebui să recunoaştem, fără maliţiozitate, că a fost singura modalitate prin care s-au obţinut prin intermediul Securităţii documente şi date de interes pentru istoriografie.
De la eliberarea şi până la fixarea pensiei, Ion Lissievici, fiind colonel rezervist, a primit ca „ajutor social pentru militarii eliberaţi” 500 de lei lunar. Acelaşi gen de document atestă că, pentru a-şi uşura situaţia, Lissievici a făcut eforturi susţinute „de a lua legătura cu tovarăşul Emil Bodnăraş”. Probabil că se cunoşteau din vremea războiului, amândoi buni profesionişti ai frontului secret, sau poate că fiecare ştia ceva „mai de amănunt” despre celălalt, aşa încât, trecută fiind furtuna (represiunii), venise timpul să-şi permită câte un ajutor sau un sprijin nevinovat. Ofiţerilor de securitate li se interzicea să consemneze în documentele informative - indiferent de situaţie - date despre personalităţile din conducerea superioară dc partid şi de stat, aşa încât materialele consultate din dosarul operativ al lui Ion Lissievici nu fac referire la intervenţia lui Bodnăraş pentru a-i uşura situaţia fostului şef al SSI. Analizând şi coraborând unele date din aceste documente, deducem că, în 1969, Lissievici s-a înscris în Asociaţia luptătorilor veterani din războiul antifascist. De asemenea, la 29 ianuarie 1970, i s-a soluţionat favorabil de către Tribunalul Militar al Capitalei cererea de anulare a condamnării. Hotărârea a fost dată în lipsa lui Lissievici de la Tribunal, pe motiv că la termenul de judecată „era bolnav”[16]. Cred că este un caz de excepție, sau printre puținele în care regimul comunist, prin sentință judecătorească și-a recunoscut propriile erori. Dar cei cincisprezece ani de detenție prin pușcăriile comuniste nu-i mai putea da nimeni înapoi.
S-a mai bucurat de noul statut doar patru ani, scăpând de a mai fi etichetat ca „duşman de clasă” sau „element periculos”. Este perioada în care redactează Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de informaţii al statului. Pentru a lămuri anumite probleme din trecutul său, Lissievici începe să se întâlnească cu o serie de ex-lucrători din SSI, dintre care cel mai important a fost Traian Borcescu, fostul şef al Secţiei a Il-a Contrainformaţii din acest Serviciu. Când se aflau faţă în faţă, se aprindeau repede. Fiecare avea câte ceva de reproşat celuilalt. După ce se despărţeau, se aşezau la masa de scris, continuându-şi redactarea memoriilor.
Lissievici a fost mai harnic, reuşind să-şi finalizeze lucrarea, iar un exemplar 1-a donat Serviciului istoric al Ministerului Apărării Naţionale. La scurt timp însă, (februarie 1974) a plecat pe drumul fără întoarcere, rămăşiţele sale pământeşti fiind înhumate la Cimitirul Ghencea Militar.
Cel care a reuşit să-i surprindă cu realism şi obiectivitate trăsăturile de personalitate şi să facă referiri la contribuţia lui efectivă în conducerea uneia dintre cele mai importante secţii ale SSI a fost Eugen Cristescu, şeful său nemijlocit din perioada campaniei pe Frontul de Est. Reproducem, în continuare, pasajul respectiv, întrucât îi poate servi ca epitaf: „Colonelul Lissievici este un ofiţer capabil, priceput şi muncitor. Avea practica misiunilor informative şi era suficient de instruit în această materie. Foarte stăruitor la lucru, asupra căruia medita serios şi cu rezultate efective. A condus o acţiune bine susţinută în evoluţia de perfectare a Secţiei, pe care a căutat mereu să o adapteze la cerinţele situaţiei. Bun gospodar şi organizator. Temperament modest, domol, cuminte. Lipsit de vicii. Ducea o viaţă retrasă. în relaţiile cu germanii, puţine câte le-a avut, a păstrat totdeauna limita intereselor româneşti, aşa cum i-am indicat-o. Ca ajutor al şefului Serviciului, îndeplinind funcţia de subdirector general, m-a substituit adesea în condiţii mulţumitoare şi cu toată onestitatea, căci era şi un om onest”.
Iată deci calităţile incontestabile care defineasc, şi astăzi chiar, personalitatea unui ofiţer de elită din Serviciile speciale ale statului.
Ce ar trebui să rețină mai tinerii pasionați de istorie care se încumetă să parcurgă rândurile acestei cărți? Nimic mai simplu. Că se află în fața unui militar al armatei române, care și-a făcut din plin datoria față de țară și drapel, acolo în focul luptelor pe frontul de Est al celui de Al Doilea Război Mondial. Cu toate că a fost anchetat timp de aproape un an de zile la Moscova de către temuții anchetatori ai serviciilor secrete sovietice, nu i s-a putut imputa crime de război sau crime contra umanității, ori, Doamne ferește!, participarea la holocaust. Iar autorul acestei cărți rămâne și pe mai departe cu un gust amar pentru că nici o stradă din România nu-i poartă numele colonelului Ion Lissievici.
Și dacă nu am reușit până acum să le ridicăm tuturor eroilor câte un monument – pentru că adevărata libertate și prosperitate a unui popor înseamnă a ne bucura și de acest drept -, atunci să le mutăm soclurile din piețele publice, încă inaccesibile pentru ei, în sufletele noastre, spre a dovedi cu adevărat că noi, românii, ne prețuim înaintașii, pentru că știm să fim uniți și să învățăm din istorie.
- Va urma -
Nota redacției - Fragment din volumul „Glorie și tragedii” - Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Ediția a II-a revazută și adăugită, București, Editura Paul Editions, 2022 - Autor Cristian Troncotă.
---------------------------------------
[1] Cele două decrete au fost publicate de Cristian Troncotă, în lucrarea Eugen Cristescu — asul serviciilor secrete româneşti, Editura Roza Vânturilor, 1994, pp. 231-233.
[2] Fragmente din lucrarea memorialistică a lui Ion Lissievici, Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de informaţii al statului (manuscris olograf), au mai fost publicate de Şerban Pavelescu şi Cătălin Strat în Arhiva - supliment de istorie al ziarului Cotidianul, an VI, nr. 5(65), vineri 30 mai 1997 -, precum şi de Cristian Troncotă, în Magazin istoric, serie nouă, octombrie 1997, pp. 36-41. De asemenea, tânărul istoric Ştefan Mariţiu a susţinut o interesantă comunicare cu titlul Colonelul Ion Lissievici, drama unei cariere exemplare, vezi „A Vl-a sesiune de comunicări ştiinţifice: România - instituţii şi valori pentru mileniul trei", 24 martie 2000, Editura INI, Bucureşti, 2000, pp. 128-139.
[3] Arh. SRI, fond „x", dosar nr. 85 278, f. 36.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, f.33.
[8] Ibidem, ff.39-40.
[9] Ibidem.
[10] Idem, dosar nr. 25 374, vol.3, ff. 194 și 200.
[11] Vezi pe larg capitolul „Sindromul arhivelor secrete, vânătoarea de vrăjitorie şi găsirea de ţapi ispăşitori", în lucrarea Eugen Cristescu - asul serviciilor secrete româneşti, ed. cit., pp. 99-122; cf. Florin Pintilie, Purificarea personalului Serviciului Special de Informaţii după 23 august 1944, în „A Vl-a sesiune de comunicări ştiinţifice: România - instituţii şi valori pentru mileniul trei", 24 martie 2000, Secţiunea Istorie, volum coordonat de conf. univ. dr. Cristian Troncotă, Editura INI, Bucureşti, 2000, pp. 118-127.
[12] Arh. SRI, fond „y", dosar nr. 25 374, voi. 22, ff. 241-242.
[13] Arh. SRI, fond „x”, dosar nr. 85 278, f. 169.
[14] Ibidem, f.170.
[15] Ibidem, f. 171.
[16] Ibidem, f.105.