Evoluția relațiilor germano-sovietice până la criza din aprilie 1941

Un flux informativ referitor la evoluţia relaţiilor germano-sovietice a început să fie obţinut şi întreţinut de SSI încă din primele zile ale lunii decembrie 1940, când noul director general, Eugen Cristescu, a reuşit să preia întreaga comandă a Serviciului[1]. Un prim document de analiză se intitula „Cauzele ce par că au determinat vizita lui Molotov la Berlin şi consecinţele ei”[2]. Ştim că vizita demnitarului sovietic avusese loc între 11 şi 14 noiembrie 1940, şi că Pactul Tripartit (Germania-Italia-Japonia) fusese semnat la 20 şi, respectiv, 22 noiembrie de Ungaria şi România. Pactul fusese întocmit iniţial dc germani, în aşa fel încât să poată fi parafat şi de Rusia sovietică. El prevedea intrarea în război a Germaniei şi a Italiei în cazul unui conflict japono-american, dar lipseau aluziile la un eventual război germano-sovietic. Acest ultim detaliu a stârnit interesul conducătorului statului român, generalul Ion Antonescu, de a afla cât mai multe despre subtilităţile diplomaţiei celor două mari puteri, şi, ca urmare, despre circumstanţele şi rezultatele vizitei lui Molotov la Berlin. Pe atunci, era în vigoare Pactul Molotov-Ribbentrop. La capitolul indicii, documentul întocmit de SSI, în decembrie 1940, oferă următoarele: „Abandonarea planului de invazie a Angliei de către armata germană şi tendinţa extinderii războiului în timp şi spaţiu; eforturile Germaniei pentru întărirea şi precizarea influenţei sale în Europa şi asigurarea spaţiului economic; încheierea Pactului Tripartit ca o continuare a Pactului anticomintern, fără o prealabilă consultare a URSS; tendinţa de eliminare totală a englezilor din Europa prin atacarea Greciei; insuccesele aliaţilor Germaniei din Asia şi Europa, amestecul din ce în ce mai pronunţat al Americii, precm şi sprijinul acordat de Anglia Chinei şi Greciei; nesiguranţa atitudinii URSS, ca rezultat al conversaţiilor sale la Londra, Washington şi Ankara; mărirea influenţei germane în Balcani, periclitând interesele de rasă, politice şi economicc ale URSS, care constituiau o cale deschisă comunismului în Europa, fapt atât de vizat de Comintern; scindarea intereselor germano-italiene, pe de o parte, şi japoneze, de pe altă parte, printr-un brâu de influenţă engleză în Orientul Apropiat şi Mijlociu format de Turcia, Iran, Afghanistan, India şi China”.

De la bun început, acest document, ca şi multe dintre cele la care vom mai face apel, frapează prin faptul că informaţia oferită conducătorului statului era prelucrată şi evaluată în contextul de ansamblu al relaţiilor internaţionale. Astăzi, ştim care a fost preţul cerut de Rusia sovietică pentru a adera la Pactul Tripartit: „Finlanda, garanţia acordată Bulgariei şi un tratat de asistenţă mutuală cu această ţară, în teritoriul căreia Uniunea Sovietică putea să stabilească o bază terestră şi navală în apropiere de Bosfor şi Batumi spre Golful Persic - ca sferă de aspiraţii - a URSS; renunţarea de către Japonia la concesiunilc sale asupra cărbunelui şi petrolului din Sahalinul de nord”[3]. De asemenea, mai ştim că, în discuţiile avute de Molotov la Berlin, acesta a ridicat în numele URSS, pretenţii în România şi în Turcia. Hitler a refuzat să le accepte, astfel că emisarul sovietic n-a mai semnat Pactul Tripartit. S-a mai spus despre întâlnirea din noiembrie de la Berlin între Molotov şi demnitarii celui de-al treilea Reich că a fost, în realitate, un dialog al surzilor sau o formă de mascare, de o parte şi de alta, a adevăratelor intenţii[4]. Iată însă ce informa SSI-ul în legătură cu problemele „ce par” să fi fost discutate: „Nu este exclus ca, în schimbul menţinerii sale în neutralitate, URSS să fi ridicat o serie de pretenţii, conform vechiului său principiu de a câştiga fără război în dauna unui stat aflat în situaţie critică. Între acestea par a fi şi: 1. Neamestecul Axei în Balcani (Bulgaria şi Iugoslavia); 2. Controlul absolut în Marea Neagră ... în ceea ce priveşte România desigur că URSS va fi formulat anumite cereri, pe care însă Germania nu le-a putut admite, întrucât satisfacerea Sovietelor în această direcţie ar fi însemnat ca Berlinul să piardă bogatele resurse şi în special petrolul cât şi spaţiul strategic şi de influenţă de care dispune astăzi”[5]

Chiar dacă nu oferea amănuntele pe care le cunoaştem astăzi din documentele sovieticc publicate[6], evaluarea făcută de analiştii SSI era corectă. Din însemnările ministrului plenipotenţiar Schmidt, cu privire la convorbirea dintre Hitler şi Molotov, din 12 noiembrie, rezultă că Fiihrcrul a declarat că Germania nu are nici un fel de interese politice în Balcani şi este nevoită să negocieze numai „interesele militare”. După cum observa istoricul Hillgruber, era o deosebire de limbaj diplomatic. Hitler făcea distincţie între interesele politice şi interesele militare, pe când Ribbentrop vorbise, în august 1939, despre „dezinteresul politic”, iar în iunie 1940, despre „dezinteresul teritorial al Germaniei în zona balcanică”[7]. Aşadar, vizita lui Molotov la Berlin şi discuţiile sale cu Hitler şi Ribbentrop dezvăluie limpede strategia expansionistă a Kremlinului. Führerul a tras concluzia că URSS devenise un partener incomod şi un rival primejdios, a cărui eliminare se impunea cu necesitate. În perspectiva unei confruntări germano-sovietice, România, ca şi Finlanda, căpăta prin poziţia ei o însemnătate deosebită. Acest aspect, esenţial, de altfel, pentru interesele româneşti, fusese sesizat corect de SSI. Fără îndoială că aceste informaţii nu puteau decât să întărească convingerea conducătorului statului român că un eventual război germano- sovietic era de neînlăturat. La acea dată, după cum rezultă din documentele sovietice recent publicate, Marele Stat-Major Sovietic finalizase deja elaborarea planului desfăşurării strategice pentru etapa imediat următoare. Substanţa lui era esenţialmente ofensivă. Forţele sovietice prevedeau două lovituri: cea principală, pe direcţia Varşovia, Berlin, şi o alta secundară, prin România, pentru a acapara petrolul şi a debuşa în Balcani.

La 19 decembrie 1940, Hitler emisese, la rândul său, Directiva operativă nr. 21, numită şi „Planul Barbarossa”, de invazie a URSS, la care urma să ia parte şi armata română, fără să fie consultate autorităţile dc resort din România. Planul a fost ţinut secret până la 12 iunie 1941, când generalul Ion Antonescu a luat cunoştinţă dc conţinutul lui, dar nu i s-a comunicat data şi ora exactă ale declanşării operaţiilor militare. Desigur, SSI nu a putut afla despre existenţa acestor planuri agresive, atât ale germanilor, cât şi ale sovieticilor, dar sintezele informative oferite conducătorului statului român în lunile care au urmat sugerau iminenţa unui conflict armat între Germania şi URSS. Ambele părţi efectuau pregătiri militare, mai mult sau mai puţin acoperite, deşi în faţa opiniei publice internaţionale căutau să acrediteze ideea că între ele există relaţii normale şi de bună vecinătate.

Despre înrăutăţirea relaţiilor germano-sovietice, ca urmare a deplasărilor trupelor Wehrmachtului prin România spre Bulgaria, informează şi Nota SSI din 8 ianuarie 1941, întocmită pe baza informaţiilor culese de la Legaţia maghiară din Bucureşti: „în discuţiile ce au loc între diplomaţii maghiari se insistă asupra versiunii că un conflict armat gcrmano-sovietic este inevitabil din cauza opunerii URSS la trecerea trupelor Reichului prin Bulgaria”[8].

Problema relaţiilor româno-sovietice a fost abordată de generalul Ion Antonescu la 14 ianuarie 1941, cu ocazia întâlnirii dintre el şi Hitler la Obersalzburg. Anterior, întâlnirii, Ion Antonescu a redactat însă o notă, pe care a predat-o Ministerului de Externe al Reichului. în principiu, Antonescu declara că este gata să se angajeze în luptă alături de Germania „dacă ar fi nevoie”. România ar trebui, „în cazul unei eventuale acţiuni împotriva sudului, să constituie flancul defensiv stâng. În cazul în care Rusia ar ataca”, România ar dori „să participe cu toate forţele sale la acţiunea militară”. în acest scop însă, România trebuia să se pregătească din punct de vedere militar, economic şi politic. Având în vedere „încercările Rusiei de a exercita presiuni”, era necesar în primul rând sprijinul Germaniei şi, ţinând seama de marea importanţă pe care o prezenta pentru Reich spaţiul carpato-ponto-danubian, spera că „Germania îi va recunoaşte în noua Europă... rolul firesc de supremaţie regională”[9].

În timpul convorbirilor propriu-zise, conducătorul statului român l-a informat pe Führer că, până la acel moment, a fost cu neputinţă să se traseze o linie de frontieră definitivă cu Rusia sovietică. Comisia pentru demarcarea frontierei nu avusese posibilitatea să se întrunească timp de două luni, pentru că ruşii îşi dizolvaseră delegaţia. La frontiera româno-sovietică persista o nelinişte permanentă. Sovieticii trimiteau agenţi în România şi făceau chestiuni de stat din incidentele cele mai mici. Problema cea mai serioasă în relaţiile româno-sovietice o constituia zona Deltei Dunării, pe care Rusia sovietică urmărea să o acapareze în totalitate. Din informaţiile de care dispunea şeful statului român rezulta că sovieticii concentraseră în zona din imediata apropiere a Deltei 7 corpuri de armată, 5 mari unităţi blindate şi un număr corespunzător de avioane, făcând chiar pregătirile necesare pentru forţarea fluviului, în această problemă. Hitler 1-a asigurat că semnătura germană sub declaraţia de garanţie constituia o îndatorire obligatorie pentru Reich şi că, în caz de nevoie, va fi onorată nu numai la frontiera ruso-română, ci de asemenea, şi la alte frontiere”[10].

La 17 ianuarie 1941, SSI a întocmit o notă despre comentariile de la Legaţia URSS din Capitală asupra relaţiilor româno-sovietice, în care se sublinia: „Moscova şi Berlinul doresc îmbunătăţirea acestor raporturi şi că în calea acestui lucru ar fi numai o singură piedică: atmosfera antisovietică din cercurile legionare şi, în consecinţă, printre anumiţi membri ai guvernului”[11]. Acestea erau, desigur, informaţii care se vehiculau în limbajul oficial diplomatic din mediul Legaţiei. Evaluările făcute de analiştii SSI duceau însă la alte concluzii. Astfel, în sinteza informativă a SSI din 19 ianuarie 1941 se sublinia: „Deşi în aparenţă există raporturi bune între Moscova şi Berlin, totuşi nu este un secret pentru nimeni că URSS mai consideră şi acum Germania ca cel mai mare duşman al său. De aceea, toate mişcările de trupe sovietice au fost făcute mai ales pe frontiera germană şi toate teritoriile anexate de URSS pc cale paşnică, fără nici o pierdere, au avut drept scop să dea Moscovei puternice puncte strategice în vederea unui eventual război cu Germania”[12].

În ziua de 20 ianuarie 1941, exprimând situaţia militară şi politică în faţa lui Mussolini şi a contelui Ciano, Hitler a declarat că „prezenţa forţelor germane în România... urmăreşte un triplu scop, şi anume: o operaţie împotriva Greciei, apărarea Bulgariei împotriva Rusiei sovietice şi a Turciei, precum şi asigurarea României. La dorinţa Bulgariei se va pune la dispoziţie un grup de forţe pentru a opri în zona Constanţa un eventual atac al ruşilor dinspre nord”. Un alt grup urma să rămână în România, „pentru a împiedica un eventual atac concentric al ruşilor dinspre nord şi est, având ca obiectiv oraşul Galaţi. La trecerea Dunării de către armatele germane, Hitler se aştepta la atacuri aeriene asupra Ploieştiului, ordonând în consecinţă întărirea spaţiului aerian în regiunea petroliferă”. În afară de aceasta, „Hitler se temea de o acţiune a forţelor militare navale sovietice asupra oraşului Constanţa, ordonând amplasarea unor baterii de coastă grele în zona litoralului român al Mării Negre”[13].

Buletinul informativ al SSI, care făcea sinteza evenimentelor internaţionale în intervalul 20-26 ianuarie 1941, la capitolul privind intenţiile URSS, menţiona: „Uniunea Sovietică duce o politică de strictă neutralitate şi expectativă, cu tendinţă vădită de a nu fi amestecată în actualul conflict armat. Scopul URSS nu este - de altfel - să ia parte la conflictul dintre «statele capitaliste şi imperialiste», ci să se întărească cât mai bine din punct de vedere militar. URSS aşteaptă momentul favorabil pentru a căpăta o situaţie teritorială şi politică mai bună, realizându-şi astfel tendinţa imperialistă dc totdeauna şi dându-i o nuanţă adecvată regimului comunist. Pentru a ajunge la acest rezultat, Moscova se foloseşte de oricc mijloc: propaganda comunistă în ţările beligerante şi în ţările nebeligerante, strângerea relaţiilor comerciale cu toate statele, ajutorarea unora din ţările beligerante”[14].

În Buletinul informativ din 9 februarie 1941, SSI aducca la cunoştinţă că „în curând se va încheia o convenţie comercială sovieto-japoneză”[15]. Ştim că acest acord avea să se încheie la 13 aprilie 1941, ceea ce înseamnă că SSI începuse să fie din ce în ce mai bine informat, întrucât îşi permitea să facă astfel de anticipări.

Relaţiile URSS cu România au constituit obiectul notei SSI din 13 februarie 1941, ce reproduce câteva fragmente din declaraţia dată de ministrul sovietic Lavrentie corespondentului Agenţiei TASS, Şarov: „România nu mai este considerată dc sovietici ca ţară cu care se poate discuta şi stabili în mod independent diferite aranjamente. Orice aranjament privind România se face cu Berlinul... în România situaţia este nesigură, iar guvernul român face tot ce-i stă în putinţă pentru a avea o atitudine supărătoare faţă de Soviete, lăsându-se manevrată de cătrc germani. Aceste manevre sunt considerate de sovietici ca fiind făcute în mod intenţionat dc cătrc germani pentru a întreţine anumite speranţe ale guvernului român. Ruşii consideră că România a luat o atitudine inamicală, deşi ea nu putea întreprinde nimic din proprie iniţiativă”[16].

Evaluări interesante privind intenţiile URSS faţă de zona balcanică întâlnim şi în Buletinul informativ din 16 februarie 1941: „Balcanii au constituit totdeauna pentru URSS un bun punct de sprijin pentru realizarea vechiului său program de expansiune spre sud. în acest scop s-a folosit de orice mijloc de propagandă pentru a atrage ţările Balcanice în sfera sa dc influenţă. De aceea, amestecul oricărei alte puteri în politica acestor ţări a fost considerat de Moscova ca un act îndreptat împotriva intereselor sovietice. Cu toate acestea Sovietele nu au luat nici o atitudine faţă dc imixtiunea Axei, deoarece - în actuala situaţie externă - Moscova s-a ferit să facă vreun gest care să fie interpretat de Berlin ca un act contrariu intereselor germane. Dacă însă nu a intervenit direct, Moscova a procedat la intensificarea propagandei comuniste în Balcani pentru ca pe această cale să provoace o eliminare totală a influenţei Axei din această parte a Europei”[17].

Pe baza unor informaţii obţinute de la „surse de încredere”, Buletinul din 23 februarie atrăgea atenţia conducătorului statului român asupra ivirii unor controverse la Kremlin în ceea ce priveşte orientarea politicii externe a URSS în perspectivă: „între guvernul sovietic şi Comintern ar fi intervenit serioase disensiuni pe tema orientării politice a URSS faţă de Germania. În timp ce Molotov ar fi partizanul convins al înţelegerii şi colaborării cu Berlinul, Cominternul susţine că a sosit momentul oportun pentru declanşarea revoluţiei mondiale a proletariatului şi că s-ar impune sistarea aprovizionării Germaniei, probabil mare adversar al Uniunii Sovietice”[18].

Aceleaşi „surse de încredere”, ceea ce presupune că se aflau în apropierea anturajului politic de la Kremlin, permite SSI să avertizeze forurile de conducere de la Bucureşti, prin Buletinul informativ din 2 martie 1941, că „atenţia principală a Moscovei este îndreptată spre Balcani, unde URSS este hotărâtă să întreprindă o mare acţiune diplomatică pentru a-şi consolida poziţia”[19]. E adevărat că aceste surse ale SSI nu indicau cu precizie ce fel de acţiuni diplomatice urmau să întreprindă URSS; probabil că se izbeau de măsurile contrainformative protecţioniste foarte severe luate de Serviciile speciale sovietice, sau poate chiar apelau la măsuri de autoprotecţie, în sensul că nu intenţionau să se expună prea mult, dar buletinele informative care au urmat dovedesc că analiştii SSI se frământau cu aceste probleme, căutând să le clarifice.

După aderarea Bulgariei la Pactul Tripartit (1 martie 1941), când autorităţile de la Sofia au permis treccrea trupelor germane la sud de Dunăre, pentru a fi transportate spre Grecia, Uniunea Sovietică a adresat guvernului bulgar o notă de protest, ceea ce semnifica o nouă escaladare a tensiunii în relaţiile sovieto-germane. Peste câteva zile, la 7 martie 1941, diplomaţia sovietică şi-a dezvăluit din nou intenţiile, situându-se pe o poziţie contrară intereselor germane în Balcani. Este vorba despre Conferinţa de la Viena, la care au luat parte reprezentanţi ai Germaniei, URSS, României şi Bulgariei în scopul reglementării folosirii Gurilor Dunării de către statele riverane. Despre acest eveniment, un document SSI informa că „URSS a făcut toate eforturile posibile spre a-şi impune punctul de vedere care urmăreşte întărirea influenţei sovietice la gurile Dunării” [20]. Într-un alt document de sinteză elaborat în legătură cu această problemă, SSI atrăgea atenţia că „Rusia sovietică pentru a-şi da asentimentul la trecerea trupelor germane în Bulgaria ar formula unele revendicări teritoriale în dauna noastră”[21].

Printr-o notă operativă specială, din 8 martie 1941, SSI precizează că sforţările diplomaţiei sovietice „au rămas infructuoase dcoarece pretenţiile URSS formulate asupra României s-ar fi izbit de opoziţia fermă a Germaniei. Aceasta s-a opus sporirii influenţei Sovietelor în Balcani prin stăpânirea gurilor Dunării”. „Cu toate acestea”, informa în continuare documentul, „guvernul de la Moscova pare decis să nu admită hotărârile Conferinţei de la Viena asupra Dunării care i-ar fi defavorabile şi ar proiecta convocarea unei alte Conferinţe la Moscova”[22]. Această ultimă precizare privind intenţiile URSS se pare că prezenta interes, întrucât documentul a fost trimis şi spre informarea Ministerului Afacerilor Externe şi a Ministerului Propagandei, ceea ce sugerează că SSI se afla în postura „vârfului de lance”, adică, mai exact, cu un pas înaintea diplomaţiei. Probabil că astfel de situaţii au creat fricţiunile între cele două instituţii (SSI şi Ministerul Afacerilor Străine) despre care amintea Eugen Cristescu în confesiunile sale. Oricum, anticipările SSI privind „o nouă acţiune diplomatică a URSS pentru consolidarea poziţiilor” începuseră să capete contur.

Un nou demers diplomatic al Moscovei în Balcani avea să se consume la 5 aprilie 1941, când s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-iugoslav”[23]. Între timp, SSI, analizând situaţia URSS faţă de evenimentele internaţionale, oferea concluzii în Buletinul informativ din 16 martie: „Se poate deduce că Moscova urmăreşte să se menţină în stare de neutralitate, să îmbunătăţească raporturile cu Japonia şi să strângă relaţiile diplomatice şi economice cu alte ţări. Apare clară ideea că Uniunea Sovietică îşi dă seama de actuala situaţie internaţională ce este în plină evoluţie, fapt care poate aduce întorsături decisive în mersul evenimentelor. Menţinerea sa în neutralitate şi nebeligerantă prezintă un dublu avantaj: pe de o parte îi permite să păstreze ceea ce a câştigat până în prezent, pe de altă parte îi dă posibilitatea să se întărească în exterior”[24].

La fel de interesante sunt şi evaluările făcute de acelaşi document în privinţa punctului de interferenţă între interesele strategice ale URSS şi ale Japoniei: „URSS este conştientă că menţinerea ei în expectativă nu va fi prelungită la infinit, de accea duce o politică dublă: a) depune toate eforturile pentru înarmarea ţării; b) caută să amelioreze raporturile sale cu Japonia şi alte state. Moscova voieşte să se asigure de la Est, în cazul unui conflict la Vest, iar Japonia caută să atragă URSS de partea sa pentru ca astfel să poată realiza întronarea unei noi ordini politice şi economice în Asia”[25].

Analiştii SSI revin cu alte detalii legate de această problemă în Buletinul informativ din 23 martie 1941: „în URSS a reînceput să domnească iar credinţa în eventualitatea unui conflict cu Germania; se susţine că acest conflict se va produce chiar în primăvară. Dacă această credinţă este întemeiată sau nu, o va dovedi viitorul, în orice caz este semnificativă grăbirea tratativelor cu Japonia pentru încheierea pactului de neagresiune... URSS încearcă să-şi mărească numărul prietenilor prin orice mijloace, chiar cu riscul renunţării temporare la o parte din programul său politic[26].

Relaţiile germano-sovietice au fost analizate pe larg într-o notă specială din 27 martie 1941, în care se ajunge la următoarea concluzie: „Raporturile sovieto-germane trec acum printr-o fază de accentuată răcire, datorită ciocnirii dintre interesele lor. Ambele state caută, însă, să ascundă această schimbare: Germania pentru a nu-şi crea dificultăţi, acum când este în ajunul unei noi acţiuni militare, iar URSS pentru că nu este, încă, suficient de bine consolidată în interior şi exterior spre a se putea aventura într-un conflict cu Germania”[27].

Conţinutul acestui document sugerează că SSI ştia deja la 27 martie că vor urma noi acţiuni militare germane. Nu se fac precizări, dar fără îndoială că nu putea fi vorba decât despre operaţiile militare germane asupra Iugoslaviei, care s-au declanşat la 6 aprilie 1941. Opinia noastră se întemeiază şi pe faptul că un raport al SSI privind realizările Frontului de Sud menţiona că acesta, prin agentura sa operativă, „a urmărit evenimentele în legătură cu războiul din Balcani şi a anticipat lovitura de stat din Iugoslavia”[28].

Evenimentele s-au derulat foarte rapid. La 25 martie, guvernul iugoslav condus de D. Ţvetkovici a semnat la Viena protocolul privind aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit, pentru ca, peste două zile, la 27 martie, să fie răsturnat de cercurile prooccidentale şi antigermane. Noul cabinet, în frunte cu generalul Duşan Simovici, a refuzat să ratifice aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit şi era favorabil încheierii Tratatului de neagresiune cu Uniunea Sovietică[29]. Faţă de acest eveniment, Hitler a reacţionat prompt, dar cu violenţă, hotărând „să zdrobească Iugoslavia din punct de vedere militar şi statal”, ordonând Comandamentului armatei de uscat şi celui al aviaţiei militare să facă „pregătiri militare corespunzătoare”[30]. Ordinul de ofensivă a fost dat însă abia peste 3 zile de Cartierul General al armatei de uscat. Este vorba de Operaţia „25” şi de directiva suplimentară pentru Operaţia „Mariţa”, în care se menţiona că nu este necesar să se conteze pe o participare activă a României la acţiunea împotriva Iugoslaviei, dar că românii trebuie să asigure o apărare întărită a frontierelor, înspecial a frontierei cu Rusia sovietică. Aşadar, Hitler a fost cel care a renuntat de la bun început la folosirea unităţilor române împotriva Iugoslaviei. În Directiva nr. 26, semnată de Hitler la 3 aprilie 1941, şeful misiunii militare germane din România a primit însărcinarea „de a influenţa în direcţia unei mai intense pregătiri de apărare a României împotriva Rusiei”[31].

Cei care mai deţineau informaţii despre iminenţa unei operaţii militare germane contra Iugoslaviei erau britanicii. Chiar în ziua de 3 aprilie, premierul Winston Churchill a elaborat un avertisment urgent către Stalin vizând pregătirile efectuate de Germania. Acest mesaj se baza pe descifrarea corespondenţei germane interceptate de Serviciile Secrete britanice, prin procedeele de criptanaliză „Ultra”. Stanfford Cripps - ambasadorul britanic la Moscova - nu i-a adus la cunoştinţă lui Vîşinski acest mesaj decât mai târziu (la 17 aprilie), de teamă să nu fie interpretat de Stalin ca o provocare[32].

Coroborând aceste date cu ceea ce ştia SSI, încă din 27 martie, referitor la noua acţiune militară germană în Balcani, deducem că informaţia nu putea veni prin filiera Serviciilor britanice (ne gândim la relaţia Gibson-Cristescu)[33], întrucât britanicii nu puteau să ajungă la ea decât în intervalul 30 martie-3 aprilie, când, probabil, au interceptat ordinele operative ale Wehrmachtului pentru transpunerea Operaţiei „25”. Sursa SSI trebuie căutată, aşadar, în altă parte, poate chiar în anturajul demnitarilor de la Berlin, dacă e să dăm crezare afirmaţiei lui Eugen Cristescu potrivit căreia dispunea de „o sursă informativă de foarte mare valoare în centrala lui Himmler de la Berlin”[34].

Abia în seara zilei de 5 aprilie 1940, Legaţia germană din Bucureşti a primit indicaţia din partea Ministerului de Externe să-1 informeze pe conducătorul statului român despre ofensiva împotriva Iugoslaviei, care avea să înceapă în ziua următoare[35]. Dar, după cum sugerează documentele SSI, generalul Ion Antonescu fusese prevenit de eventualitatea unei acţiuni militare germane încă din 27 martie, ccea ce înseamnă că avusese timp suficient la dispoziţie să-şi stabilească poziţia. Aşa se explică şi reacţia sa promptă. După cum afirmă istoricul Hillgruber, „Antonescu n-a părut surprins de comunicarea lui Neubacher, declarând că România nu ridică nici un fel de pretenţii faţă de Iugoslavia, cu care a întreţinut întotdeauna legături de prietenie. De aceea, în această campanie, România va sta deoparte”[36].

La numai o zi de la semnarea tratatului de prietenie şi neagresiune sovieto-iugoslav (5 aprilie), trapele germane, italiene şi ungare au început războiul împotriva Iugoslaviei (6 aprilie). Buletinul informativ al SSI din 7 aprilie nu mai acordă importanţă acestui eveniment, ci îşi fixează atenţia tot spre URSS, pentru a-i surprinde reacţia. „Toate fabricile de annament din URSS şi-au mărit productivitatea, lucrându-se necontenit cu câte 3 echipe pe zi” [37].

Atitudinea URSS faţă de evenimentele din Balcani a fost urmărită şi de Buletinul informativ special din 13 aprilie 1941: „O dovadă elocventă că guvernul sovietic a fost profund afectat de soarta Iugoslaviei, este protestul său la Budapesta, care cuprinde un drastic şi semnificativ avertisment. Acest avertisment nu este de fapt decât un mod indirect de a protesta împotriva acţiunii Germaniei, dar Moscova nu se simte în stare să rişte în prezent un conflict armat cu Axa”[38].

Astăzi, ştim că URSS nu numai că nu dorea să rişte nimic în relaţiile oficiale cu Germania, dar a căutat să fie cât mai corectă, adică să se achite de obligaţiile economice. Astfel, de la semnarea Pactului sovieto-nazist în aprilie 1941, livrările sovietice de materii prime către Germania au atins următorul nivel: 208.000 dc tone dc cereale, 50.000 de tone de petrol, 8.300 de tone de bumbac, 8.340 de tone de metal. Rusia sovietică a mai livrat, de asemenea, 4.000 de tone de latex, achiziţionate în Extremul Orient şi expediate în Germania cu trenul trans-siberian[39].

Buletinul informativ special din 30 aprilie 1941 mai conţine şi o informaţie despre Pactul de neagresiune sovieto-japonez, pe care SSI îl anticipase, după cum am văzut, încă din luna februarie: „Din stipulaţiile Pactului dc neutralitate japono-sovietic [ratificat la 25 aprilie 1941, când a intrat în vigoare - n.a.], se detaşează voinţa URSS şi a Japoniei de a se abţine de la orice intervenţie în cazul când una din părţi ar fi atacată de o terţă putere”. Demn de reţinut este stilul sobra în transmiterea acestei informaţii şi faptul că analiştii SSI s-au abţinut dc a face vreo evaluare. În schimb, Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, care urmărise şi el derularea negocierilor sovieto-japoneze încă din 14 martie 1941, în telegrama cu nr. 1 248 din 13 aprilie, făcea următorul comentariu: „Valoarea reală a unui asemenea pact, încheiat în grabă, după lungi târguieli şi în zile când acordurilc de acelaşi fel au pierdut mult din însemnătatea lor, este greu de judecat. Valoarea lui speculativă mulţumeşte pe propagandiştii din ambele tabere: cercurile legate de Axă se bucură că URSS s-ar fi încadrat pe plan general în Pactul Tripartit, iar cercurile anglo-saxonc se declară mulţumite că, asigurându-şi neutralitatea Japoniei, Rusia şi-ar fi consolidat poziţiile ei europene”[40].

În ziua următoare, 14 aprilie, ministrul român la Moscova revine cu o nouă telegramă pe această temă, adresată Ministerului Afacerilor Străine, în care menţiona printre altele: „Negocierile ruso-japoneze au avut un deznodământ senzaţional: Stalin a întovărăşit la gară pe ministrul japonez [Matsuoka - n.ns.]. Acest act curtenitor este unic în istoria Sovietelor, ca şi articolele în care ziarele sovietice consideră pactul ca un însemnat succes diplomatic”[41]. Rezoluţia pusă de generalul Ion Antonescu pe acest ultim document demonstrează că şeful statului român, ca principal factor de decizie politică şi militară, în ciuda faptului că a beneficiat de o informaţie venită din timp, deci cu rol preventiv, de la SSI, şi de o evaluare corectă din partea unui eminent diplomat, a minimalizat totuşi importanţa pactului sovieto-japonez.

„Trebuie aşteptat viitorul”, spune Antonescu în rezoluţie. „Pactul este, după mine, o mare păcăleală, după cum au fost şi pactele de amiciţie perpetuă recente şi mai demult încheiate de Serbia, Pactul Balcanic etc. Pactomania s-a dovedit neputincioasă şi ridicolă. Am spus aceasta din 1934, domnului Titulescu de atunci şi i-am arătat că pactele ce încheia erau un mare şi şubred castel de cărţi, cade una cad toate. Aşa s-a întâmplat cu pactele în trecut, aşa se va întâmpla în viitor. Domnul Cretzianu să ceară de la Statul Major studiul ce am întocmit în 1934, care în mod grafic sintetiza ceea ce susţineam şi ceea ce ulterior s-a dovedit exact. Acest studiu trebuie completat cu pactele ulterioare, pentru un istoric, uşor de urmărit, al diplomaţiei foarte puţin savantă şi mai puţin practică de după război. Cel mai bun pact este să fii tare”[42].

 Derularea ulterioară a evenimentelor a demonstrat că pactul sovieto-japonez nu a fost o păcăleală, cel puţin din partea Japoniei şi, până la începutul lunii august 1945, chiar şi din partea URSS. Dimpotrivă, acest pact a jucat un rol covârşitor în realizarea strategiei politice şi militare atât a URSS, cât şi a Japoniei. Desigur, poziţia şefului statului român poate fi explicată prin faptul că era convins de iminenţa unui război germano-sovietic, de trăinicia Axei Berlin-Tokio, şi că, într-adevăr, experienţa diplomaţiei europene interbelice demonstra lipsa de utilitate a pactelor de neagresiune. Numai că diplomaţia asiatică - şi în aceasta a constat eroarea generalului Antonescu - nu trebuia confundată sau identificată cu cea europeană.

În Buletinul informativ din 5 mai 1941, SSI comentează relaţiile sovieto-germane în felul următor: „Această intenţie de a păstra relaţii se dovedeşte şi cu faptul că URSS a trimis trupelor germane din Balcani mari cantităţi de petrol sovietic. Pe de altă parte, pare că nici Germania nu voieşte încă o ruptură a relaţiilor cu URSS, atâta timp cât nu este provocată direct sau indirect”[43].

La 5 mai 1941 s-a petrecut, la Moscova, un eveniment ce a constituit un subiect viu comentat în epocă, dar şi ulterior în istoriografie. Este vorba de discursul susţinut de Stalin în faţa absolvenţilor academiilor militare. În opinia lui Viktor Suvorov, prin acel discurs - nepublicat la vremea respectivă în presa sovietică -, I.V. Stalin ar fi efectuat o pregătire politico-psihologică în vederea declanşării războiului împotriva Germaniei, fără însă a comunica şi data începerii lui[44]. Faptul că a doua zi - 6 mai 1941 - conducătorul sovietic şi-a asumat şi funcţia de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului este interpretat de acelaşi autor ca o dovadă a pregătirii acestuia pentru a dirija mai bine desfăşurarea războiului[45]. La cuvântarea lui Stalin din ziua de 5 mai face referiri şi Grigore Gafencu în Raportul confidenţial cu nr. 1 627 trimis din Moscova, la 15 mai, pe adresa Ministerului Afacerilor Străine, în următoarea formulare: „Se vorbeşte foarte mult despre o cuvântare pe care Stalin ar fi ţinut-o la 5 mai cu prilejul promoţiei noilor ofiţeri, în care, pomenind de «tendinţele de hegemonie ale unei anumite puteri» [aluzie la Germania - n.a.], ar fi declarat că URSS nu trebuie să se mulţumească numai cu atitudini defensive, dar trebuie să fie gata să se opună cu forţa planurilor care tind la cucerirea şi la stăpânirea lumii”[46].

Nuanţele folosite de diplomatul român se justificau prin faptul că, personal, dispunea şi de alte informaţii care „trădau intenţii mult mai paşnice şi mai conciliante”[47] despre relaţiile sovieto-germane. Cuvântarea lui Stalin din 5 mai nu a fost editată până în 1991, ceea ce a dat naştere la speculaţii în privinţa conţinutului ei. Istoricul David Irving susţine că şeful statului sovietic ar fi ţinut două cuvântări în ziua de 5 mai: una în faţa absolvenţilor academiilor militare şi a doua la banchetul de la Kremlin, pe care l-a oferit acestora. Conţinutul cuvântărilor a fost reconstituit pe baza relatărilor a doi generali şi a unui maior care fuseseră prezenţi la eveniment, dar care au căzut ulterior prizonieri la germani.

Potrivit acestor mărturii, Stalin ar fi vorbit despre necesitatea pregătirii poporului pentru „un război ofensiv” şi ar fi toastat pentru o politică de expansiune teritorială a Uniunii Sovietice[48]. La rândul său, publicistul rus Lev Bezîmenski (fost ofiţer de informaţii în structurile specializate sovietice) a editat în 1991, conspectul cuvântării rostite de Stalin. Deşi stenograma nu a fost găsită, Bezîmenski consideră conspectul ca o rcflectare fidelă a conţinutului cuvântării. Din studiul textului editat rezultă că Stalin a făcut doar o analiză a cauzelor succeselor Wehrmachtului şi a subliniat schimbarea caracterului războiului purtat de Hitler, şi anume, de la „eliberarea de sub jugul sistemului Versailles” la „cotropirea altor popoare”. De aici paralela cu Napoleon şi concluzia că armata germană era în retragere pe toate planurile - deci nimic în legătură cu un război preventiv împotriva Reichului[49].

În urma cercetării buletinelor informative speciale şi săptămânale ale SSI şi ale Secţiei a Il-a informaţii din Marele Stat-Major, nu rezultă vreo referire la cuvântarea lui Stalin din 5 mai. În situaţia în care cercetările viitoare nu ne vor oferi surprize, ne putem explica „tăcerea” documentelor elaborate de instituţiile informative specializate româneşti prin faptul că, într-adevăr, discursul lui Stalin nu conţinea nimic deosebit care să atragă atenţia. Această afirmaţie este susţinută şi de documentele informative din luna mai, care subliniau grija autorităţilor de la Moscova şi Berlin de a evita formulări ce puteau crea confuzii sau stări tensionate.

- Va urma -