Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor - Document al SSI ignorat

Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940 înseamnă, ca reper cronologic, începutul unui șir de tragedii, cu urmări care și astăzi marchează conștiința colectivă a poporului român. S-au petrecut fapte grave, de ambele părți ale baricadei, care cu greu sunt recunoscute de istoriografia oficială. S-au făcut și încă se mai fac comentarii interesate, în care miza politică joacă, de regulă, un rol determinant. Iată de ce, în anumite circumstanțe, ca cele ale epocii pe care o trăim, este mai bine să se facă apel la documente, mai ales la cele ignorate cu sau fără bună intenție, pentru ca adevărul să iasă la iveală, să se impună și să fie respectat de toți. Napoleon Bonaparte spunea, și cred că nu greșea deloc, că „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord”. Desigur că istoricii se pot pune de acord asupra unor evenimente, cu condiția să aibă la dispoziție aceleași documente.

Despre „Iadul de peste Prut”, adică tratamentul de deznaționalizare și teroare pe care românii l-au primit din partea autorităților sovietice, în perioada 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941, în teritoriile cedate, am avut ocazia să mă refer mai pe larg și pe baza unor documente inedite în alte lucrări dedicate serviciilor secrete românești[1]. Revin acum, cu un document elaborat de SSI la 10 octombrie 1940, care aduce foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi contestate. Ele demonstrează o bună cunoaștere de către autori, adică ofițerii de teren și analiștii SSI a tot ceea ce s-a întâmplat imediat după ordinul de retragere al autorităților și armatei române din teritoriile cedate. Ne aflăm și de data aceasta în fața unui profesionalism de bună calitate a ceea ce putem numi intelligence-ul românesc.

Sunt ferm convins că autorii Raportului final, dacă ar fi cunoscut acest document, nu s-ar mai fi hazardat în formularea următoarelor fraze: „Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie - 3 septembrie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”[2]; „nu există probe (sic!) că evreii au luat parte la acțiuni contra autorităților românești sau a administrației românești”[3]; „puține situații și nume concrete”[4].

Autorii utilizează expresia „mareșalul fascist Antonescu”, ceea ce le demască bunele intenții, dar mai ales lipsa de cunoaștere profundă a istoriei românilor. Îi informez pe distinșii istorici că mareșalul Ion Antonescu nu a avut nimic de-a face cu fascismul italian. De asemenea, nu a avut nici o legătură cu ideologia național-socialismului german. Nu a avut nici o convenție de război cu Italia sau cu Germania. După cum a declarat la așa-zisul „proces al marii trădări naționale”: „Doar nu era să stau cu mâinile încrucișate și să privesc cum Germania eliberează teritoriile (Basarabia și Bucovina de nord) cedate fără luptă cu un an înainte”. A fost, prin urmare un război paralel pe care România l-a purtat alături de Germania contra URSS, dar fiecare cu obiective diferite, Germania pentru a accede la zonele bogate în resurse ale Uralilor, iar România pentru a-și reface unitatea național-statală. Din această cauză, războiul României contra URSS s-a mai numit în epocă și „războiul sfânt al reîntregirii”. Și așa va rămâne în sufletele și memoria adevăraților români.

În ceea ce privește o altă expresie utilizată de autori: „regimul de teroare și deznaționalizare a evreilor”, le aduc aminte două lucruri, fundamentale. În primul rând, în perioada 1941 - 1944 a apărut în București și a circulat în toată țara „Gazeta evreiască”, săptămânal al comunității evreiești din România, singura publicație evreiască din lume la acea vreme. Cine parcurge  colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani poate constata cu ușurință că pentru fiecare zi era anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă. În al doilea rând, a funcționat fără întrerupere Teatrul Barașeum al comunității evreiești, de asemenea, singura instituție de cultură de acest gen din Europa în acel timp. A funcționat pe toată durata războiului cu două săli arhipline, una la București și cealaltă la Iași. Din martie 1941 și până în toamna anului 1944 pe scena acestui teatru au fost montate 40 de piese de diferite genuri. Tot aici a fost jucată în premieră, începând cu luna aprilie 1942 piesa Steaua fără nume, a lui Mihail Sebastian (Iosif Hechter), scriitor și dramaturg român de origine evreu.

Este foarte adevărat că în cei patru ani de regim autoritar al mareșalului Ion Antonescu (6 septembrie 1940-23 august 1944) au fost elaborate și intrate în vigoare nu mai puțin de 64 de decret-legi și hotarâri ministeriale care au vizat diferite aspecte ale vieții economice, sociale, politice, militare și culturale ale evreilor cetățeni români, norme juridice cu un evident caracter discriminatoriu, mai numite de unii „holocaustologi” ca legislație „rasială”, dar care nu a avut consecințe în planul lichidării fizice a acesei minorități din Romînia. Unele dintre ele nici nu au ajuns să fie puse în aplicare, ca de exemplu Legea nr. 1069 din 26 septembrie 1944 care prevedea pedeapsa cu moartea aupra evreilor care treceau fraudulos frontiera Regatului român, venind din alte țări. Deși numărul evreilor care au trecut frontiera s-a ridicat la căteva mii, nici unul nu a fost executat sau internat în lagăr. Era perioada în care regimul szalasist de la Budapesta organizase în Transilvania de Nord (teritoriu cedat în august 1944 prin Arbitrajul de la Viena) 13 ghetoruri și 11 puncte intermediare de ghetoizare, de unde evreii au fost direcționați spre lagărele de exterminare din Germania[5].

Să mai consemnăm și un alt document memorialistic. Iată un fragment din declarația lui Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat în 1955 în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., în care se menționa: „…Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

- Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

- Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun. Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică…”[7].

Parcurgând aceste documente de necontestat ne întrebăm cu îndreptățire unde este deznaționalizarea și regimul de teroare? A nu se confunda, așa cum fac intenționat cei de la Institutul pentru studiul Holocaustului din România, erori grave, cu tragice consecințe în tentativele de a disloca comunități civile cu preponderență evrei fără cetățenie română, din zona frontului cu Programul hitlerist al „soluției finale”. Dislocările de populație din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga (din 1889 și1907) și Tratatul și Convențiile de la Geneva (1864 și 1925) privind purtarea războiului, precum și Declarația Societății Națiunilor din 1938 pentru protecția populațiilor civile împotriva bombardamentelor din aer în caz de război, atunci în vigoare. Ce s-a întâmplat la Odessa în octombrie-noiembrie 1941 a fost o tragedie, ca de altfel cam tot ce s-a întâmplat în războaiele mondiale (primul și al doilea) sau în oricare alt război. Termenul de holocaust a fost utilizat de evrei abia în anii ’60, deci nu este un termen operabil pentru evenimentele din al Doilea Război Mondial, asta dacă vrem să reconstituim cu obiectivitate istoria. Dacă dorim să o falsificăm, fie prin omitere, fie prin utilizarea unor termeni neîntâlniți în documente, dar inventați din motive politice, propagandistice sau de altă natură, nu facem nimic altceva, decât să repetăm ceea ce au făcut comuniștii, adică au adaptat scrierea istoriei „la nevoile și cerințele Puterii”[8].

Știm că noțiunile de comuniști și evrei în zona Moldovei și a Basarabiei, în epoca respectivă, se cam confundau, după cum rezultă și din documentul pe care-l reproducem mai jos. De aici și expresiile foarte des utilizate de analiștii SSI, de „iudeo (evreo)-comuniști”. Acesta este un termen utilizat în epocă pentru a desemna o anumită categorie de oameni, care au avut de suferit în timpul operațiilor militare pe frontul de est, dar care la rândul ei a produs o serie de acțiuni reprobabile, printre care crime și jafuri, contra autorităților și armatei române în retragere. Aspecte pe care renumiții „holocaustologi” fie le ignoră fie le ridiculizează sau le trece la capitolul de aspecte „minore”, „neînsemnate”. Documentul de mai jos este cât se poate de limpede și vine să stabilească cu claritate adevărul istoric.

În același timp, documentul atestă că afirmațiile mareșalului Ion Antonescu formulate cu claritate și echilibru ori pe „un ton dur” după alții, în scrisoarea de răspuns adresată lui Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, la 21 octombrie 1941 publicată în presa vremii, erau adevărate și se bazau pe fapte: „Ce-ați făcut Dumneavoastră, anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi”[9]. Ceva asemănător ne-a dezvăluit și un alt memorialist de excepție. Este vorba despre generalul Titus Gârbea, cel care a cunoscut foarte bine realitățile celui de al Doilea Război Mondial, prin prizma funcțiilor îndeplinite[10]. Iată ce spune: „Noi, când ne-am retras din Basarabia, forțați de ruși, în iunie 1940, știm că populația favorabilă sovieticilor, mai ales evreii și ucrainienii, a blocat militarii români, chiar și pe ofițeri, iar pe unii i-au omorât”[11].

Reconstituind cu precizie firul cronologic al evenimentelor, să consemnăm faptul că mai întâi a fost comportamentul „oribil” (expresia îi aparține regelui Carol al II-lea) al evreilor și comuniștilor din Basarabia la retragerea armatei și autoritățiulor civile românești în urma ultimatumului dat de URSS, în 26-27 iunie 1940[12], așa cum atestă și documentul din anexa acestui studiu, pentru ca la 26 iunie 1941, bombardamentul aviației sovietice asupra Iașului, zonă de război germană, la care populația evreiască și-a adus contribuția prin semnalizările pe timp de noapte, a produs o adevărată catastrofă în rândul populației civile, 600 de morți, din care 38 evrei. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care comandamentul armatei germane a ordonat evacuarea persoanelor periculoase (sabotori și spioni comuniști-evrei) din zona Iașului. Autoritățile statului român nu erau pregătite pentru o asemenea dislocare masivă de populație. La ordin german s-au organizat la repezeală trei garnituri de tren formate din vagoane de marfă, utilizate până atunci la trasportul vitelor. Fiind vară, căldura era insuportabilă, la fel și condițiile de transport, fără apă și asistență sanitară. În urma perchezițiilor făcute în zonele locuite de evrei au fost reținuți 207 evrei „întrucât posedau lanterne sau obiecte din pânză roșie”, folosite probabil la semnalizare. Întrucât, sistemul de drept internațional la acea vreme prevedea că pe timp de război spionii și sabotorii pot fi executați imediat, militarii germani i-au executat pe cei arestați și aflați în curtea Prefecturii. Numătul total al celor decedați în urma progromului de la Iași, inclusiv în cele trei garnituri de tren l-am întâlnit într-un document SSI care indică cifra de 13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii[13] Documentul explică și cum s-a ajuns la această cifră. Doi agenți SSI, în iulie 1943, când se împlineau doi ani de la tragicele evenimente, ocazie cu care evreii își pomeneau morții, au copiat toate tabelele din sinagogi care comemorau pe cei decedați. Cum se explică numărul așa de mare a celor atestați de acele pomelnice? Exista obiceiul la evrei, la fel ca și la creștinii ortodoxi să treceă în pomelnice pe toți morții din familie, nu numai pe cei care decedaseră cu doi ani în urmă.

Greșeala autorităților și armatei române, recunoscută și asumată de altfel și pentru care s-a plătit cu vârf și îndesat, este că nu au fost pregătite, nici pentru cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța, dar nici pentru dislocarea în zone ferite de conflict a populației civile din Transnistria, teritoriu sovietic intrat în administrația armatei române. Populațiile respective, iudeo (evreo)-comuniste cu cetățenie sovietică au fost dislocate din zonele de purtare a războiului și internate, de regulă, în fostele cazărmi părăsite de armata sovietică. Oricine cercetează „Monitorul Oficial” se poate convinge că în timpul regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu, din perioada războiului, nu s-a organizat sau construit niciun lagăr de concentrare, nici pentru evrei, nici pentru țigani sau alte minorități. Mai mult, este binecunoscut faptul că autoritățile statului român nu au fost de acord să predea armatei germane populația evreiască din vechiul regat, deși au fost chiar avertizări severe de la Berlin în acest sens, sub motivația că „politica noastră în problema evreiasă este să-i lăsăm să plece liberi  în Palestina”. Și într-adevăr documentele atestă în jur de 35 000 de evrei care au plecat prin portul liber Sulina, spre Palestina, în perioada 1938-1944.

Holocaustologii antiromâni falsifică responsabilitățile în legătură cu pogromul de la Iași. Cel care s-a apropiat cel mai mult de adevărul istoric a fost Eugen Cristescu, șeful SSI în perioada noiembrie 1940- august 1944. În ancheta de la Moscova, Eugen Cristescu a declarat: „Încă din primele zile ale campaniei [de pe frontul de Est, 29-30 iunie 1941- C.T.] a avut loc la Iași un conflict grav provocat de germani. Un număr de circa 3 000 evrei au fost adunați spre a fi mutați din Iași în Muntenia, deoarece armata pretindea că nu are siguranța spatelui ei. Germanii, și după informațiile din acea vreme împreună cu legionarii au înscenat că acești evrei ar fi atacat trupele germane din Iași cu focuri de arme și în urmă au tras în acești evrei omorând cea mai mare parte din ei. S-au făcut cercetări, a urmat un mare scandal între Comandamentul român și cel german, dar fără alte urmări”[14]. A avut totuși o urmare, mareșalul Ion Antonescu a comunicat generalului Eugen von Shobert, comandantul Armatei a XI-a germană că dacă se mai repetă astfel de masacre va retrage armata română de pe front.

Pentru reconstituirea și înțelegerea corectă a istoriei este necesar și un arc peste timp. În ziua de 24 august 1959 guvernul Germaniei de Vest a recunoscut că de pogromul de la Iași s-a făcut vinovată armata germană și a acceptat să plătească despăgubiri. Cu acea ocazie ministrul de finanțe din guvernul de la Bonn a anunțat că se vor plăti compensații către familiile și persoanele care au înregistrat pierderi în acele evenimente. Acordul acoperea, de asemenea, și plata unei compensații către moștenitorii evreilor uciși în trenurile morții cu care au fost transportați evreii evacuați din Iași. Cu toate acestea, autoritățile din Bonn au declarat că „refuză să-și asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuție a evreilor în timpul ocupației naziste a României”[15]. Din datele pe care le-am obținut în timpul cercetării rezultă că guvernul vest-german ar fi plătit nu mai mult de 1.900 de subvenții (ajutoare în bani) familiilor care au suferit pierderi de vieți omenești în acele tragice evenimente. Din 1952 guvernul vest-german a plătit aproximativ 90 de miliarde de dolari persoanelor fizice pentru siferințele și pierderile rezultate în urma persecuțiilor evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mai mult, în 2022 guvernul german a hotarît să plătească încă 720 de milioane de dolari pentru a oferi îngrijire la domiciliu și servicii de sprijin pentru supraviețuitorii vulnerabili ai Holocaustului, în număr de aproximativ 120.000[16].

Un alt aspect, în zilele de 28-30 iunie 2006, Institutul „Elie Wiesel”[17], care studiază holocaustul în România, a organizat mai multe manifestări „științifice” dedicate comemorării tragicelor evenimente petrecute cu 65 de ani în urmă, printre care și o sesiune de „comunicări științifice”, inserate ulterior într-un volum[18]. Acestea au fost organizate cu sprijinul financiar al guvernului României (guvernul Tăriceanu) care a avut și reprezentanți de vază printre care Traian Băsescu (președintele României), Răzvan Mihai Ungureanu (ministrul de Externe) și Claudiu Săftoiu (directorul SIE). Ei bine, nu numai că nici unul dintre cercetătorii holocaustologi nu a amintit de faptul că guvernul german își asumase să plătească despăgubiri, încă din 1959, dar nici universitarii de la Iași, care au fost gazde ori nici „marii guvernanți” ai României nu au făcut-o, deși era de datoria lor să se informeze. Cum s-au simțit acești oameni politici români în momentul când l-au auzit și au citit alegațiile unui Jean Ancel*, cercetător la Yad Vashem[19], Israel, despre răspunderea în exclusivitate a românilor în legătură cu pogromul evreilor de la Iași? Acesta vorbea despre „lanțul de comandă al persoanelor și organelor (de stat românești – C.T.) care au planificat, pregătit și executat Pogromul de la Iași“ (sic!), punând la dispoziție tot felul de liste inventate cu vinovați și vinovății și formulând concluzia că populația Iașului, aproape în totalitate (sic!) se făcea răspunzătoare. Să notăm în treacăt faptul că în acel an, conform datelor statistice oficiale, aproximativ 50% din populația Iașului era de origine evreiască.

Evident că astfel de interpretări, pe care ni le propun unii cercetători ai holocaustului din România, nu au nimic în comun cu adevărul istoric. Pe de altă parte, este, cred, cel mai edificator exemplu de antiromânism promovat din totală ignoranță și susținut din nepăsare la cel mai înalt nivel de chiar conducătorii, e adevărat temporari, ai poporului român. Cine urmărește cu foarte mare atenție explicațiile oferite la Muzeul holocaustului din Berlin, pe care l-am vizitat de două ori până acum, constată că holocaustul din Romînia a constat, în realitate, în dispariția celor 131 639 de evrei, inclusiv femei și copii din Transilvania de nord-est, aflată sub administrația regimului condus de Ferenc Szalasi (15 octombrie 1944-ianuarie 1945) de la Budapesta, care au fost mai întâi ghetoizați în orașele mari și în comune și apoi înbarcați în vagoane și deportați la Auschwitz pentru a fi exterminați[20]. La această cifră, stabilită de cercetătorii de la Institutul Yad Vashem din Israel, mai trebuie adăugați alți 15.000 - până la 18.000 evrei deportați în 1941 de către autoritățile de la Budapesta. Iar despre progromul de la Iași, Muzeul holocaustului din Berlin nu ezită să-l pună, desigur, în responsabilitatea armatei germane.

În dorința lor arzătoare de a scoate adevărul la lumină, istoricii obișnuiesc să mai facă și analize comparate. Hai să comparăm regimul mareșalului Antonescu din perioada războiului cu regimul de apartheid, adică de colonialism rasist promovat de guvernele israeliene în teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile (5 - 10 iunie 1967), acolo unde palestinienii nu au drept de vot pentru că nu au dreptul la cetățenie israeliană și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului, cum ar fi de exemplu punctele militare de control, „zidul rușinii”, demolarea caselor și alungarea palestinienilor din așezările și de pe pământurile lor[21].

Este foarte adevărat că regimul Antonescu i-a discriminat pe evreii cetățeni români, interzicându-le să se înroleze în armata română, practic scutindu-i de a-i umili și expune, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi obligat să lupte pe front cot la cot cu militarii germani contra iudeo - comuniștilor necetățeni români. În știința politică se numește „discriminare pozitivă”. Și tot ca „discriminare” le-a aprobat, după cum am menționat anterior, funcționarea unui teatru evreiesc, a unei gazete evreiești și a unei Uniuni a Comunităților Evreiești, instituție al cărui șef, era dr. Wilhelm Filderman. Acesta era primit în audiență la mareșalul Ion Antonescu ori de câte ori considera că era nevoie de intervenții pentru a aranja situația evreilor din România. În ciuda acestor „măsuri rasiale”, în urma războiului au rămas în viață pe teritoriul României nu mai puțin de 400 000 de cetățeni români de religie mozaică. Câți dintre aceștia ar mai fi rămas în viață dacă li s-ar fi permis să participe la campaniile militare ale armatei române? Astăzi, în teritoriile locuite de palestinieni există teatru palestinian, gazetă palestiniană, vreo uniune de comunități palestiniene sau există dreptul palestinienilor de a se înrola în armata israeliană? Sau șeful comunității palestiniene din Israel este primit de șeful statului israelian pentru rezolvarea curentă a problemelor palestiniene la orice oră din zi sau din noapte? Nici pomeneală. Ba dimpotrivă, guvernele de la Tel Aviv încalcă sistematic toate rezoluțiile ONU privind teritoriile repartizate palestinienilor precum și drepturile lor umanitare.

Mai mult, din 2008 s-a cristalizat pe plan internațional o mișcare de boicotare, renunțare la investiții și sancțiuni contra Israelului, așa numita BDS (Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni), prin care se încearcă aducerea în fața tribunalelor internaționale a celor din guvernele de la Tel Aviv care se fac vinovați de crime de război (mii de civili necombatanți au fost uciși), dar mai ales pentru faptul că au încălcat deciziile ONU privind împărțirea Palestinei[22] sau ilegalitatea construirii zidului de securitate de-a lungul Cisiordaniei. Până și evreii religioși boicotează Israelul pentru aceste nelegiuiri. BDS s-a extins în ultimii ani în multe țări de pe glob, mai deloc în România, ceea ce spune mult în legătură cu adevăratele sentimente ale românilor față de evrei. De altfel, în ultimii ani tot mai mulți evrei, cu dublă cetățenie (română și israeliană), și-au cumpărat proprietăți și se reîntorc în România. Prin urmare, dacă ar exista antisemitism în România s-ar mai petrece acest fenomenn?

În legătură cu antisemitismul, trebuie menționat că renumitul Institut Van Leer de la Ierusalim[23], care oferă studii de cultură și civilizație ebraică și mediteraneană, a elaborat și publicat Declarația de la Ierusalim, din 2018, semnată de 200 de savanți evrei, profesori și cercetători renumiți de la mari universități și institute din întreaga lume. Documentul ne oferă următoarea definiție: „Antisemitismul este discriminarea, prejudecățile, ostilitatea sau violența împotriva evreilor ca evrei (sau instituțiile evreiești ca evrei)”[24]. Prin urmare, a-ți exprima opinia despre holocaustul din România nu reprezintă antisemitism. Orice altă interpretare încalcă dreptul la libera exprimare, un drept al omului înscris în Declarația drepturilor omului a ONU din 1948[24].

Mareșalul Antonescu nu a ordonat niciodată vreunui tanc al armatei române să deschidă foc asupra unei tabere de evrei în care erau adăpostiți copii sub protecție internațională. Dar guvernanții de la Tel Aviv au săvârșit nesăbuința de a ordona tancurilor israeliene atacarea unei tabere ONU din Fâșia Gaza în care se aflau copii palestinieni la școală, 13 iulie 2014[26]. Nu mai contează numărul morților: „peste 800 de morți, aproape toți fiind civili palestinieni și 32 de soldați evrei”; „practic nu există nicio casă în Fâșia Gaza care să nu fie afectată de măcelul israelian” - consemnează jurnaliștii de investigații independenți[27]. Greu de imaginat că se poate întâmpla o asemenea ticăloșie pe lumea aceasta. Și exemplele pot continua.

Procurorul general al Curții Penale Internaționale de la Haga a demarat o anchetă privind presupuse crime de război comise de armata israeliană pe teritoriile palestinienilor. O astfel de decizie îndreaptă efectiv atenția tribunalului asupra a două politici esențiale israeliene din ultimii ani: operațiunile sale militare repetate împotriva militanților palestinieni din Fâșia Gaza, care au culminat cu războiul devastator din 2014 și extinderea așezărilor evreiești în Ierusalimul de Est și în Cisiordania ocupată”[28]. Israelul nu recunoaște acest tribunal, creat în 2002, cu statut permanent, menit să judece crimele de război și crimele contra umanității care se petrec în lume atunci când guvernele locale nu pot sau nu vor să intervină. Instanța internațională de la Haga nu are în vizor state sau guverne ci persoane. În cazul de față sunt vizate două persoane: fostul premier Benjamin Netaniahu și generalul Benny Gantz, șeful armatei israeliene. Cei doi erau în funcții în timpul evenimentelor din 2014.

Și încă un alt aspect ce vine, de asemenea, dintr-o istorie nu prea îndepărtată, ce ar trebui să-i situeze pe români și pe evrei pe aceeași baricadă și în nici un caz să-i dezbine. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu nici un istoric, diplomat sau politician evreu sau pro-holocaustolog nu avea curajul să vorbească despre „acțiunile antievreiești ale românilor” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De ce? Pentru că România socialistă refuzase să semneze Protocolul de la Moscova din 9 iunie 1967, deci cu o zi înainte de semnarea păcii în urma războiului de șapte zile, între Israel, pe de o parte și Egipt și Siria de cealaltă parte. Prin acest Protocol statele socialiste din Tratatul de la Varșovia alături de Iugoslavia condamnau agresiunea israeliană și erau îndemnate să rupă relațiile diplomatice cu Israelul. Israelienii i-au mulțumit lui Ceaușescu pentru această atitudine, adică de „sfidare” față de Moscova. Ba mai mult, i-au cerut acestuia care avea bune relații cu lumea arabă să medieze conflictul israeliano-arab, prin care arabii cereau Israelului să se retragă din teritoriile ocupate (Fâșia Gaza, Cisiordania și Înălțimile Golan), în vreme ce Israelul cerea arabilor ca, pentru a se retrage, să recunoască Statul Israel. O astfel de grea și delicată misiune nu putea fi încredințată decât unui om în care puteai avea deplină încredere. Și el nu era oricine, ci conducătorul unui popor cu care evreii au trăit de secole împreună și în bună înțelegere în spațiul carpato-danubiano-pontic. Iar Ceaușescu a fost executat mișelește chiar în ziua de Crăciun tocmai pentru că sfidase Moscova. Că vin acum unii „deștepți”, în realitate adevărați propagandiști antiromâni, să afirme că românii au fost „mai tot timpul antisemiți”, cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea[29] este o cu totul altă problemă, ce ține nu numai de cultură și bune intenții, dar mai ales de educație. Într-adevăr, cumplite timpuri, numai că unii uită că prietenii la nevoie se cunosc, după cum ne spune un mai vechi proverb românesc.

A reconstitui doar „jafurile și atacurile populației românești îndreptate împotriva comunităților evreiești”[30] fără să amintești și de suferințele românilor provocate de evrei e ca și cum ți-ai propune să analizezi incidentele mărunte fără urmări și semnificații în politicile publice. A face istoria faptelor neimportante și a neglija cu premeditare pe cele cu impact major asupra evoluției și conștiinței colective a comunităților umane, care au făcut posibilă devenirea lor istorică de astăzi, nu înseamnă altceva decât falsificarea mesajului istoric.

Prin urmare, ar fi cazul să se manifeste mai multă decență din partea celor care și-au făcut o adevărată profesie de credință în a arunca cu noroi în tot ceea ce este românesc și s-a făurit de-a lungul istoriei cu sacrificii și vărsare de sânge. Pentru cei neinformați sau care preiau inconștienți slogane și stereotipii ale propagandei susținute cu atâta mărinimie financiară de clanurile de pe Wall Street pilotate de familia Rothschild, îi sfătuim să dea dovadă de mai mult echilibru. Nu de alta, dar trebuie să fie pregătiți pentru momentul când roata istoriei se va pune în mișcare. Ignoranța sau reaua intenție te pot face uneori să comiți involuntar greșeli fatale. Vreau să spun că dacă cineva își permite să întindă la nesfârșit coarda nesimțirii, riscă să ajungă într-o bună zi să nu mai poată fi înțeles și iertat, poate chiar de nimeni.

Dacă mi-am permis o astfel de analiză comparativă, fie ea și fugitivă, asta nu  înseamnă că mă situez pe poziții antisemite sau că, ferească Dumnezeu, aș nega valorile, cultura și civilizația evreilor, adică nu doresc să dau de lucru fără motiv „Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România”[31]. Dimpotrivă, am făcut-o din respect, atât pentru adevăr, despre care sunt convins că îi animă pe toți evreii de bună credință, dar mai ales pentru optimismul ce mă caracterizează, în sensul de a spera că oamenii, indiferent de etnie, religie, concepții politice sau valori culturale, pot găsi împreună căile de a trăi în pace și înțelegere. Deci respectul trebuie să fie reciproc.

Pentru a scoate în evidență și mai mult respectul pe care autoritățile de la Tel Aviv îl aveau față de șeful statului român să mai consemnăm și un alt aspect. La 4 aprilie 1978, Mosche Dayan, la acea vreme ministru de externe al guvernului israelian, a avut o întrevedere la București cu omologul său din România, Ștefan Andrei și cu președintele Nicolae Ceaușescu. Iată ce a declarat demnitarul israelian cu acea ocazie: „Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce am comunicat și ministrului Dvs de externe, profunda noastră recunoștință pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel. Vă transmit de la președinte, mulțumirile țării noastre. Știm că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflați în România după cel de al Doilea Război Mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al țării. Sunt doctori, ingineri, specialiști, cea mai bună parte a populației țării. Pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători”[32]. Într-o emisiune pe postul de televiziune Antena3, dl Radu Ioanid se întreba cu malițiozitate, unde sunt evreii din România, în sensul că unde au dispărut, sugerând evident holocaustul. Suntem convinși că dacă ar fi fost un istoric corect și ar fi consultat declarația lui Mosche Daian, ar fi aflat. Momentan, dl Radu Ioanid este ambasadorul României în Israel, fapt pentru care este lesne de înțeles că a fost atent la declarația președintelui Israelului, Rouven Rivlin susținută în Parlamentul României, la 9 iulie 2021, în care a amintit de faptul că 600.000 de israelieni sunt de origine română (poeți, scriitori, rabini, oameni de știință, gânditori și oameni de stat). Și a mai spus ceva care ar trebui reținut, în special de cei care studiază holocaustul: „Ca orice democrație, Israelul acceptă critica la obiect”.

Oricum, vocile cele mai autorizate sunt ale personalităților din rândul comunităților evreiești. Bunăoară, fostul prim rabin neolog al Clujului, din perioada septembrie 1935 - mai 1944, spunea: „Evocând barbariile anilor 1940-1941, consider însă că este o datorie morală elementară ca să nu uităm să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o oază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca și mod de gândire și de acțiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa”. Iar despre mareșalul Ion Antonescu, Mosche Carmilly apreciază că: „Neinterferându-se în emigrarea evreilor, închizând ochii, ne-a ajutat. Pe când eram implicat în salvarea evreilor din Ardeal a trimis scrisori către diferite misiuni românești din lume, anunțându-le: «Azi un vapor plin cu refugiați evrei a părăsit portul Constanța». A fost neutru, dar o neutralitate pozitivă”[33].

Să nu omitem că în actualul context politic internațional și așa destul de complicat, creștinii și iudeii de află pe aceeași baricadă a luptei contra mega-terorismului suicidar, care produce pe lângă teroare și mii de cadavre în rândul civililor nevinovați, adevărate crime contra umanității, pe care le mai putem numi cu un termen generic: tragediile lumii globalizate.

Putem conchide, așadar, că istoria trebuie cercetată cu bună credință, în spiritul obiectivității și al adevărului. Formulele care ascund interpretări interesate, uneori chiar antiromânești nu fac bine nimănui, nici măcar unor tineri istorici în curs de afirmare, cum sunt cei de la institutele de studiere a holocaustului din România. În România nu există antisemitism, cel puțin la ora actuală sau nu mai mult decât antiromânismul, dar și unul și altul ar putea fi provocat prin falsurile istorice rostogolite de media într-un mod irațional și paroxistic de cei interesați să creeze dezbinare în loc de liniște și securitate. Și toate acestea din interese absolut meschine.

Dar mai bine să-i lăsăm pe cititori, ca după parcurgerea acestui document, să-și formeze singuri propria opinie despre adevărul istoric, despre cine este bine sau rău intenționat și, mai ales, despre cum s-a putut falsifica istoria prin omitere, ori prin utilizarea unor termeni cu destinație propagandistică dar neatestați în documentele de epocă. Documentul se pliază perfect pe cele scrise de mareșalul Ion Antonescu în scrisoarea adresată doctorului Filderman, aproape un an mai târziu de la producerea tragediilor: „Avem dovezi [despre comportamentul evreilor față de populația românească după cedarea Basarabiei - C.T.] ”. Iată-le! A ignora acest document înseamnă a te transforma din istoric în „holocaustolog” interesat politic, adică antiromân.

- Va urma -