Iminența declanșării războiului dintre Germania și U.R.S.S.

Dacă la începutul lunii mai 1941 cele două mari puteri, Germania naţional-so cialistă şi Rusia sovietică, mai nutreau, încă, un respect reciproc, în sensul că se fereau de a face vreun gest greşit sau inoportun care ar fi putut să însemne o provocare, generalul Ion Antonescu - pierzându-şi parcă răbdarea - a crezut că e nimerit să intervină. Astfel, cu prilejul sărbătoririi Zilei Naţionale a României, la 10 mai 1941, conducătorul statului român a făcut în faţa regelui Mihai câteva declaraţii transparente cu privire la Basarabia şi Bucovina de Nord. Avea să se convingă însă repede că, în acel moment, germanii nu aveau nici un interes să provoace Moscova. Ca urmare, pasajele din declaraţia lui Ion Antonescu nu au apărut în presă, fiind cenzurate la sugestia germanilor.
Cu toate acestea, în politica externă sovietică se anticipau unele modificări. Înlocuirea lui Molotov din fruntea diplomaţiei sovietice şi preluarea prerogativelor Ministerului de Externe direct de către Stalin este comentată de analiştii SSI în Buletinul informativ din 11 mai 1941: „Din acest moment Sovietele şi-au dat seama că Berlinul nu mai este dispus să cedeze nimic Moscovei şi că politica lui Molotov nu mai corespunde necesităţilor vitale ale U.R.S.S., de aceea au urmărit cu mare atenţie orice gest al Germaniei. La Moscova nu s-a ascuns niciodată, totuşi, că un conflict armat sovieto-german este iminent, pe de o parte din cauza diferenţei de ideologie, pe de altă parte datorită tendinţei Berlinului de a se extinde spre est”[1].
Peste numai două zile, la 13 mai 1941, S.S.I. revenea cu o nouă analiză asupra stadiului relaţiilor dintre URSS şi Germania, datorate unui set de informaţii provenite tot de la o „sursă de încredere”. Probabil că evaluările făcute erau considerate importante, întrucât Nota a fost trimisă din nou spre informare şi la Ministerul Afacerilor Externe: „Sovietele nu au abandonat încă ideea luptei împotriva «fascismului şi capitalismului», pc care le consideră cei mai mari duşmani ai statului sovietic. Această credinţă a cercurilor politice sovietice este foarte semnificativă, mai ales acum, după înlocuirea lui Molotov. Ea dovedeşte că prin alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu a urmărit altceva decât provocarea războiului şi satisfacerea intereselor sale personale create ca să-şi realizeze vechiul vis de dominaţie mondială”[2].
Care a fost, totuşi, raţiunea trimiterii acestei note - şi după cum vom vedea au mai fost şi altele - Ministerului Afacerilor Externe, ţinând cont că, după înlăturarea lui Mihail Sturdza, în decembrie 1940, portofoliul acestui minister fusese preluat direct de Ion Antonescu?[3]. O posibilă explicaţie ar fi intenţia conducătorului statului de a oferi informaţii funcţionarilor acestui minister care se ocupau cu analiza evoluţiei raporturilor germano-sovietice, întrucât se pare că duceau lipsă de date concrete provenite de la Legaţia română din Moscova. Aşa, dc exemplu, Grigore Gafencu spune în Jurnalul său că în luna mai nu s-a mai produs nici un fapt îngrijorător, iar atitudinea guvernului sovietic a fost tot timpul mai limpede şi mai binevoitoare. Toţi şefii de misiuni au împărtăşit, în acest timp, unii cu bucurie, alţii cu supărare, simţământul potrivit căruia criza germano-sovietică este pe calc de a se potoli. Mai mult, la 24 mai 1941, şeful misiunii diplomatice româneşti la Moscova raporta Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti despre „deplina neştire” în care se află toate misiunile străine de la Moscova, începând cu Ambasada Germaniei şi terminând cu Ambasada Italiei, cu privire la cele ce se petrec, sau s-ar putea petrece, între Germania şi U.R.S.S.[4]. Dar nu numai Externele de la Bucureşti şi reprezentanţele diplomatice din capitala sovietică erau în „neştire”, chiar şi presa din România se înscrisese pe aceeaşi coordonată. La 24 mai, ziarele româneşti au publicat un comunicat prin care erau dezminţite zvonurile alarmiste despre un atac sovietic asupra României[5].
În schimb, S.S.I. îşi continua solitar investigaţiile prin canalele subterane, aducând noi argumente pentru susţinerea tezei despre intenţiile tainice ale Sovietelor şi pregătirile militare în vederea unui conflict inevitabil cu Germania. Astfel, Buletinul informativ din 25 mai 1941 consemna noi indicii: „Sovietul Comisarului Poporului U.R.S.S., prin Comisariatul Afacerilor Externe, a încunoştiinţat toate reprezentanţele străine, că regiunile Arhanghelsk, Murmansk, Leningrad, Istmul Kareliei, Țările Baltice, Bielorusia de vest, Ucraina de vest, Republica Federativă Moldova şi regiunea Kiev nu mai pot fi vizitate de persoane particulare, evitându-se astfel orice posibilitate de informare a acestora asupra pregătirilor militare ce se fac în zonele enumerate. Această măsură arată că U.R.S.S. nu exclude eventualitatea unui conflict”[6].
De la această dată şi până la 21 mai 1941 (declanşarea campaniei pe Frontul de Est), după cum se poate constata din lectura buletinelor informative speciale întocmite de S.S.I. despre evoluţia relaţiilor germano-sovietice, documentele de informare au fost tot mai des orientate, în afară de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, şi spre Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Propagandei şi Marele Stat-Major. Conţinutul lor sugera limpede că izbucnirea conflictului militar între Germania şi URSS era doar o chestiune de zile. Informările îşi aveau raţiunea doar de a pune în gardă conducerea departamentelor respective, pentru ca acestea să-şi ia din timp măsurile corespunzătoare. Aşa se poate explica faptul că, de la sfârşitul lunii mai, guvernul de la Bucureşti a întreprins o serie de măsuri care dezvăluiau că fusese convins de iminenţa războiului, ca de exemplu: închiderea şcolilor la 15 iunie; construirea de adăposturi antiaeriene; intensificarea mobilizării; evacuarea femeilor şi a copiilor din oraşe ctc. La 4 iunie, Mihai Antonescu 1-a informat pe însărcinatul cu afaceri italian că stadiul relaţiilor româno-sovietice făcea necesară evacuarea legaţiilor străine din Capitală la 80 km (cele ale ţărilor aderente la Pactul Tripartit la 30 km)[7].
Raportul întocmit de Grigore Gafencu la 10 iunie 1941 pentru informarea forurilor de la Bucureşti a fost conceput într-o asemenea manieră „diplomatică”, încât se putea înţelege că evenimentele puteau lua oricând orice turnură. Diplomatul considera că era de datoria lui să atragă atenţia „asupra caracterului atât de complex al legăturilor dintre Germania naţional-socialistă şi Uniunea Sovietică. Oricât de puternice ar părea uneori interesele politice ale celor două state şi ideologiile celor două regimuri, există, totuşi, între cele două cârmuiri, o asemănare atât de mare în ce priveşte metodele şi mijloacele politice şi militare unitare, încât toate surprinderile şi întorsăturile cele mai senzaţionale sunt cu putinţă. După cum tovărăşia de ieri poate duce mâine la o luptă necruţătoare, tot astfel criza de azi poate duce mâine la o nouă tovărăşie”[8].
La acea vreme, în opinia diplomatului român, era posibil să se întâmple orice, în relaţiile germano-sovietice. In schimb, SSI rămânea ferm şi clar pe poziţia sa. Nota specială din aceeaşi zi, 10 iunie 1941 - elaborată cu două zile înaintea întâlnirii generalului Ion Antonescu cu Hitler, la Münchcn -, informa despre finalizarea pregătirilor militare ale Germaniei pentru o eventuală campanie împotriva Rusiei sovietice: „În legătură cu pregătirile militare pe care le-a luat Marele Stat-Major [German - n.ns.], din sursă oficială germană se declară că Germania a făcut de mai multă vreme aceste pregătiri. De-a lungul frontierei occidentale ruse, pe linia dc frontieră fino-rusă, germano-rusă, ungaro-rusă şi româno-rusă, adică de la Baltica la Marea Neagră, Armata germană este gata oricând să treacă la ofensivă”[9]. În ciuda faptului că, în presa vremii, apăruseră declaraţiile oficiale ale Berlinului şi ale Moscovei prin care se dezminţeau ştirile potrivit cărora se purtau tratative secrete între Germania şi U.R.S.S., în scopul reglementării raporturilor tensionate dintre cele două ţări, documentul informativ al SSI susţinea, din aceleaşi surse oficiale germane - probabil prin mijlocirea Abwerhrului -, că tratativele sovieto-germane constituiau o realitate. în cadrul acestora, delegaţia germană cerea:
- Demilitarizarea flotei ruseşti din Marea Neagră (Chiar zilele acestea, din şantierele ruseşti a fost lansat în Marea Neagră un vas purtător de avioane);
- Acceptarea de către Rusia, ca gurile Dunării să fie numai sub control german şi român;
- Pentru a se crea o zonă de siguranţă în regiunea în care Dunărea se varsă în Mare, Germania cere Rusiei să accepte retrocedarea către România a sudului Basarabiei;
- Dreptul pentru Germania de a trece prin teritoriul rus spre Oceanul Apropiat (în scopul de a fi atacată Turcia);
- Respectarea de către Rusia a acordurilor comerciale şi economice pe care le-a încheiat cu Germania; 6. Vinderea către Spania a unei cantităţi de 50 000 vagoane grâu, pe care, deşi Rusia promisese că le va livra, totuşi până acum nu a dat-o”[10].

Aceste condiţii erau, desigur, inacceptabile pentru partea sovietică, fapt pentru care conflictul armat germano-sovietic devenise unica soluţie. În acest conflict, conducătorul statului român trebuia să-şi prezinte limpede poziţia în legătură cu atitudinea României. După cum ştim, în cadrul întrevederii de la München, Ion Antonescu şi-a precizat convingător, în faţa Führerului, dorinţa ca România să intre în război alături de Germania. El s-a exprimat textual că „pune la dispoziţie armatei germane teritoriul român pentru crearea de puncte strategice în vederea acţiunii în Balcani şi Răsărit”[11]. De asemenea, s-a justificat în faţa lui Hitler că este la curent cu sarcina de primă urgenţă Germaniei „de a termina războiul” şi că, pentru aceasta, „ar trebui făcut un pas foarte serios în răsărit” [12]. El a venit în scopul de a pune la dispoziţia Führerului, pentru realizarea acestui pas, toate forţele auxiliare militare, politice şi sociale ale României. Istoricul Andreas Hillgruber - cel carc a editat pentru prima oară textul stenogramei discuţiilor dintre Antonescu şi Hitler, comentează acest pasaj în sensul că, Antonescu a oferit de la sine participarea României la războiul împotriva Uniunii Sovietice[13].

Într-adevăr, referitor la războiul sovieto-german care se apropia, Antonescu a spus că „şi-a reorganizat forţele armate şi şi-a dezvoltat resursele economice şi financiare”.

La întrebarea Führerului dacă România ar urma, chiar începând din primele zile, să colaboreze la acţiunea împotriva Rusiei, Antonescu a răspuns că „el doreşte să lupte alături din prima zi”. Antonescu a prezentat un plan de operaţii împotriva ruşilor pe care 1-a discutat din punct de vedere militar cu Hitler[14]. Aşadar, decizia ca armata să participe alături de Wehnnacht la campania împotriva U.R.S.S. i-a aparţinut în exclusivitate generalului Ion Antonescu. A fost o decizie care era în concordanţă cu obiectivul strategic fixat încă de la începutul guvernării, şi a constituit, să nu uităm, unul dintre capetele de acuzare în procesul din mai 1946. Recent, unii istoricii români susţin următoarele: „Poziţia generalului Antonescu de a angaja armata română în războiul din est nu este nici surprinzătoare, nici blamabilă. Mai întâi, el nu putea primi în «dar» Basarabia şi Bucovina de nord, eliberate de trupele germane şi restituite României, fără ca demnitatea naţională să nu sufere”[15].

În ziua de 12 iunie, înainte de plecarea la München, Ion Antonescu 1-a însărcinat pe Alexandru Cretzianu să-i transmită lui Grigore Gafencu la Moscova - probabil pentru a-1 informa despre felul în care se vede viitorul apropiat de la Bucureşti - că „ruşii au concentrat un număr considerabil de forţe pe linia de demarcaţie. Avioane ruseşti de recunoaştere zboară necontenit deasupra teritoriului nostru. În general, dispozitivul trupelor ruseşti şi al navelor lor au luat un caracter ce corespunde fazei imediat premergătoare operaţiilor militare. în aceste condiţii partea română a fost nevoită să-şi ia toate măsurile „pentru a fi gata la orice împrejurare”[16].

Buletinul informativ al SSI din 12 iunie sublinia că tratativele secrete germano-sovietice constituie o certitudine: „Ştirile publicate de presa mondială în această privinţă au fost la început, în mod oficial categoric dezminţite pentru ca, în ultimul timp, să nu mai intervină decât în ceea ce priveşte subiectul convorbirilor. Aceasta deoarece ştirile date publicităţii de către presă sunt, în majoritatea cazurilor, dintre cele mai fanteziste, datorită păstrării secretului asupra conţinutului tratativelor”[17].

În dimineaţa zilei de 13 iunie 1941, la ora 7, Agenţia TASS transmitea un comunicat prin care nega existenţa oricăror negocieri sovieto-germane pe probleme teritoriale sau economice, accentuând că toate erau doar zvonuri produse de propagandiştii forţelor inamice U.R.S.S.-ului şi Germaniei. Comunicatul sovietic menţiona că atât U.R.S.S., cât şi Germania respectă statornic condiţiile Pactului de neagresiune[18]. Germania, nefiind anunţată asupra acestei declaraţii, nu a reacţionat, păstrând tăcerea.

La 14 iunie 1941, SSI revine asupra problemei tratativelor sovieto-germane, formulând în concluzia Buletinului informativ că „informaţii tot mai numeroase - unele provenind chiar din cercurile oficiale germane - confirmă existenţa unor tratative germano-sovietice, în ciuda dezminţirii oficiale sovietice”[19].

În ziua de 18 iunie 1941, intervine scrisoarea lui Hitler cătrc generalul Ion Antonescu prin care îl înştiinţează asupra hotărârii sale de „a reduce definitiv pericolul pentru Europa”, pe care îl reprezintă Rusia sovietică, cxprimându-şi dorinţele sale faţă de misiunea armatei române în prima etapă a războiului germano-sovietic[20]. Hitler îl informează textual pe Antonescu că „atitudinea Rusiei, în special pregătirile din zi în zi mai crescânde ale Rusiei în vederea unei agresiuni, mă forţează a mă folosi - în scurt timp - de armata germană pentru a reduce definitiv acest pericol pentru Europa”[21]. Nu i s-a comunicat însă data exactă a declanşării operaţiilor militare.

Interesante sunt consemnările lui Gheorghe I. Duca, din jurnalul său, făcute chiar în ziua de 18 iunie: „Trăim într-o tensiune destul de mare, ordinele fiind date pentru evacuarea sau împrăştierea autorităţilor, străinilor şi copiilor din Bucureşti... S-au săpat tranşee în locurile virane ale Capitalei, adăposturile sunt din nou organizate şi locuinţele camuflate începând de la ora 9 (21). De aici ar rezulta că iminenţa războiului ar fi fost uşor de dedus pentru orice locuitor al Capitalei. Cu toate acestea, oficialităţile româneşti nu ştiau nimic precis”. Peste două zile, acelaşi memorialist nota: „Ne aflăm în pragul războiului... Noi nu cunoaştem încă nici un fel de amănunte la Minister(-ul Afacerilor Externe - n.a.)”[22].

În Nota SSI din 21 iunie intitulată „Relaţiile Germaniei cu Uniunea Sovietică şi perspectivele unui conflict armat văzute de un englez”, sunt sintetizate opiniile exprimate de postul de radio Londra - din ziua precedentă - ale scriitorului britanic Weckham Steed, care, prin conţinutul lor, constituiau un serios semnal de alarmă pentru opinia publică internaţională, asupra iminenţei declanşării operaţiilor militare germano-sovieticc. Reproducem câteva pasaje semnificative: „Planul bine stabilit al Germaniei este de a ocupa regiunile din sudul Rusiei, ce se întind de la frontiera română până la Caucaz... Germania va urmări crearea unui stat caucazian independent, precum şi eliberarea tuturor statelor ocupate de Soviete în ultimul timp... Totuşi, se crede că în cazul declanşării unui conflict, ruşii vor capitula, cedând pretenţiilor germane, fără lupte, cu toate că infanteria rusească este bine pregătită... Cert este că Germania trebuie să obţină resursele naturale ale Ucrainei, de care are absolută nevoie pentru a putea învinge la rândul său Anglia”[23].

Concluziile privind iminenţa războiului germano-sovietic au fost expuse şi în Nota S.S.I. din 21 iunie, în care se face şi o sinteză a evoluţiei raporturilor dintre Reich şi U.R.S.S. în intervalul scurs de la pactul de neagresiune. Documentul S.S.I. aprecia că „un conflict armat între cele două puteri devine de neînlăturat, dacă se are în vedere şi masivele concentrări de forţe germane şi sovietice de-a lungul frontierei U.R.S.S., de la Marea Albă până la Marea Neagră". Concluzia se impunea de la sine: „… Ciocnirea de interese dintre Reich şi Uniunea Sovietică a devenit acută şi imposibil de soluţionat printr-o alegere reciprocă, ceea ce va duce inevitabil la un conflict armat”[24]. Acest document demonstrează că S.S.I. nu a avut informaţii despre planul de invazie. Se pare că doar generalul Werth (şvab de origine), şeful Statului-Major al armatei ungare, a avut cunoştinţe - în afară de OKW -, despre acest plan, din surse militare neoficiale, dar nici guvernul ungar n-a aflat oficial despre invazia U.R.S.S. până în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941[25]. Declanşarea „Planului Barbarossa” - deci ziua şi ora atacului - a fost decisă dc Hitler la 21 iunie, orele 13, prin transmiterea indicativului „Dormund” (până atunci, Führerul putea anula operaţia prin indicativul „Altora”). Atât generalul Antonescu, cât şi unităţile germane aflate pe teritoriul Germaniei au luat cunoştinţă de declanşarea atacului o dată cu primirea indicativului „Dormund”[26].

În urma acestui excurs arhivistic printre cele mai semnificative buletine şi note informative elaborate de S.S.I. despre evoluţia relaţiilor germano-sovietice, începând cu decembrie 1940 şi până la declanşarea operaţiilor militare propriu-zise - 22 iunie 1941 -, se cuvine a formula câteva concluzii.

Informarea operativă curentă a constituit etapa finală a activităţii informative, iar prin intermediul ei, factorii responsabili în domeniul diplomaţiei şi apărării au fost ţinuţi la curent cu evoluţia evenimentelor politice care prezentau interes pentru statul român. Fluxul informativ, bazat pe informaţii verificate şi prelucrate, a fost echilibrat. Chiar şi în cazul unor informaţii posibile s-a revenit cu noi detalii prin buletine speciale în care se confirmau primele evaluări. Fluxul informaţional obţinut şi difuzat de S.S.I. s-a bazat pe analiza critică a informaţiilor preluate din exploatarea surselor deschise şi agentura secretă.

Considerăm însă la fel de important faptul că documentele de informare dovedesc că SSI nu s-a lăsat antrenat în jocul dezinformării şi al diversiunii, care, în epocă, a afectat deciziile unor oameni politici şi personalităţi de prim rang.

Cazul cel mai elocvent l-a reprezentat conducătorul statului sovietic, I.V. Stalin, care, în ciuda celor peste 80 de avertismente primite prin canalele diplomatice şi structurile Serviciilor Secrete sovietice, nu a putut depăşi suspiciunile inoculate, e drept cu multă măiestrie, de tehnica intoxicării germane. Specialiştii Reichului în astfel de tehnici au sesizat şi apoi au stimulat obsesia lui Stalin privitoare la aşa-zisul „complot britanic” destinat a-i afecta raporturile cu Hitler. Una dintre metodele de diversiune utilizate dc înaltul Comandament German pentru camuflarea pregătirii operaţiei „Barbarossa” a constat tocmai în supralicitarea informaţiei că zvonurile referitoare la atacul german derivau din surse britanice[27]. Devenind din ce în ce mai greu de ascuns mişcările de trupe germane către Est, Serviciile de informaţii germane au lansat zvonuri potrivit cărora „Hitler pregăteşte un ultimatum bazat pe demonstraţia de forţă, pentru a obliga Uniunea Sovietică la concesii”[28]. Or, astfel de zvonuri nu se găsesc în buletinele informative ale S.S.I.. Dimpotrivă, ele au informat atât despre pregătirile germane, cât mai ales despre ccle sovietice, ceea ce presupune că relaţia cu Abwehrul a funcţionat în această perioadă foarte bine. Nu trebuie exclus din analiză nici faptul - pentru care optăm în primul rând - că analiştii SSI au dovedit multă prudenţă şi echidistanţă în evaluarea informaţiilor, ceea ce a contribuit la menţinerea unei anumite stări de echilibru în deciziile organelor de comandă politico-militare ale României privind folosirea forţelor armate într-un viitor război.

Poate exista, la un moment dat, tendinţa - sugerată de situaţiile create în regimurile totalitarist-comuniste, şi nu numai - de a generaliza teza potrivit căreia într-un regim dictatorial, Serviciile de informaţii sunt în întregime aservite celui care deţine puterea, fapt pentru care fluxul informativ şi evaluările nu mai au caracter obiectiv, ci direcţionate pentru a veni în întâmpinarea viziunilor politice ale conducătorului statului. Cu alte cuvinte, în astfel de circumstanţe, factorul de decizie primeşte doar informaţii care să-i facă plăcere. În cazul S.S.I.-ului, nu poate fi vorba despre un asemenea oportunism, întrucât buletinele sale informative nu fac nici un fel de referiri şi din conţinutul lor nu transpare vreo aluzie la necesitatea participării armatei române alături dc Wchnnacht la un eventual conflict germano-sovietic, chiar şi atunci când pregătirile erau evidente. Hofărârea intrării României în război a ţinut de resortul factorului de decizie politică şi militară - respectiv generalul Antonescu -, care, de altfel, şi-a asumat întreaga responsabilitate la procesul din mai 1946. Argumentul cel mai convingător este acela că, iniţial, Actul dc acuzare al Tribunalului poporului din 1 aprilie 1946 îl făcea răspunzător pe Eugen Cristescu, şeful S.S.I., „că a contribuit şi a hotărât declanşarea şi continuarea războiului contra U.R.S.S.-ului şi Naţiunilor Unite”, pentru ca, în urma probelor evidente administrate în apărare, Sentinţa din 17 mai să-l achite de această responsabilitate[29].

De aici rezultă cu toată claritatea că SSI a fost o instituţie subordonată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, dar care a acţionat în limitele atribuţiilor stabilite prin legea organică; activitatea sa informativă a fost pusă în exclusivitate în interesul statului român, şi nicidecum în interesul personal al generalului Ion Antonescu, chiar dacă s-a aflat în condiţiile unui regim de autoritate.

Eficienţa informării operative curente a S.S.I. a constat în faptul că a făcut evaluări corecte şi echilibrate, a anticipat evoluţia unor evenimente, ceea ce i-a permis factorului de decizie să pregătească din timp măsurile corespunzătoare pentru a nu fi surprins, în intenţia sa profund patriotică de a reface toate graniţele ţării.

- Va urma –

 -------------------------------------------------------
[1] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 568, f. 166.
[2] Ibidem, dosar nr. 6 531, f. 27.
[3] Mihai Antonescu a preluat funcţia de ministru al Afacerilor Străine abia în 27 iunie, o dată cu plecarea pe front a generalului Ion Antonescu.
[4] Grigore Gafencu, Jurnal 1940-1942, voi. 1, p. 126. Vezi şi Din Moscova, Grigore Gafencu raportează, în „Magazin istoric”, nr. 7/1995, pp. 17 şi urm.
[5] Vezi Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op. cit., p. 62.
[6] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 568, f. 40.
[7] Vezi Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op. cit., p. 62.
[8] Grigore Gafencu, op. cit., pp. 131-132.
[9] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 531, f. 43.
[10] Ibidem.
[11] Hitler-Antonescu, Corespondență..., vol.1, p.94.
[12] Ibidem
[13] Ibidem.
[14] Ibidem. pp. 102-103
[15] Vezi Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op. cit., pp. 63-64.
[16] Grigore Gafencu, op. cit., pp. 134-135.
[17] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 531, f. 47.
[18] Grigore Gafencu, op. cit., p. 138.
[19] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 531, f. 51-52.
[20] Hitler-Antonescu, Corespondenţă..., vol. 1, p. 107.
[21] Ibidem, p. 108.
[22] G.I. Duca, Cronica unui român în veacul XX, vol 2, München, 1984, p. 36.
[23] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 531, f. 58.
[24] Ibidem, f. 53-57.
[25] Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 225.
[26] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, op. cit., p. 68.
[27] Vezi la Cristopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiilor sale de la Lenin la Gorbaciov, p. 186.
[28] Ibidem, p. 187.
[29] Vezi, pe larg, Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, doc. 13 şi 19, pp. 137-141 şi 193-196.